Revolta prefabricatelor
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Sub comunism, romanul istoric romanesc a stat sub semnul paradoxului. Si nu e greu de inteles de ce: cat timp scrierea Istoriei era un atribut exclusiv al ideologiei oficiale, prozatorii nu puteau decat fie sa incheie pactul cu diavolul, fie sa incerce o eschiva fata de versiunea standard a evenimentelor. In consecinta, majoritatea romanelor istorice ale vremii fie nu sunt romane (in sensul ca nu reusesc sa atinga standardul literar minimal), fie nu sunt istorice (in sensul ca evenimentul e o simpla pista de decolare a sensului fictional). Mai exact, romancierii care au refuzat ideologizarea au avut de ales intre a imprima naratiunii un sens supraistoric (alegoria, parabola, pe scurt extragerea unei scheme universale din contingenta faptelor) sau unul infraistoric (produs de micile drame ale protagonistilor aflati „supt vremi“). Extensia metafizica a fabulei si naratiunea in regim minor au devenit astfel instrumentele predilecte pentru vindecarea de virusul ideologic.
Reconstituiri „la firul ierbii“
Interesant este ca dupa 1989 doar prima dintre aceste formule pare sa fi avut succes. Cat priveste cealalta directie, si anume reconstituirea istorica „la firul ierbii“, ea a cunoscut un recul considerabil, in principal ca urmare a ecloziunii jurnalului, care si-a surclasat fara probleme competitorii fictionali. Si totusi, asta nu inseamna ca autenticismul retro si-ar trait traiul. De pilda, o dovada recenta supravietuirii speciei o furnizeaza ultimul roman al lui Constantin Toiu, „Istorisirile Signorei Sisi“, care mizeaza tocmai pe prospetimea perceptiei unor martori care traiesc, reflecta si relateaza cateva din momentele de rascruce ale istoriei noastre. De altfel, intr-o scurta nota introductiva, romancierul puncteaza dimensiunea singular-umana a demersului sau: „Eventualilor oponenti le raspund ca autorul a ales intotdeauna, fara discutie, de-a lungul vremurilor, partea umana, rationala, toleranta, a oricaror desfasurari sociale, respingand cu oroare sminteala, ura, violenta; ca si minciuna, utopia diabolica, frica, teroarea.“
Pentru a realiza acest efect, volumul conjuga mai multe tehnici consacrate. Mai intai, actiunea romanului se intinde pe intreaga durata a secolului trecut, de la primul razboi mondial pana la primii ani ai „tranzitiei“. Apoi, verosimilul istoric e sustinut de aparitia unor personaje atestate istoric precum Ana Pauker, Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Ion Barbu etc. In fine, „Istorisirile“ recurg la procedeul multiplicarii naratorilor/reflectorilor, care tind sa-si predea unul altuia stafeta. Ciudat este insa ca fiecare din ei e patruns de insemnatatea misiei sale. Iata-l, de pilda, pe Jenica Negrilis, care, desi nu spune prea multe, ramane convins de exemplaritatea propriei marturii: „De ce repet cele de fata eu, Jenica Negrilis? Ca sa ramaie cate o marturie adevarata, nu relatari nebuloase, mai mult sau mai putin vrednice de citit. Pentru omul de rand, pentru prostime, de exemplu, tratatul de la Buftea, cel de la Adrianopole, sau cel de la Cuciuk Kainardji sunt doar vorbe, vorbe si iar vorbe.“
Oricum, cel mai important reper narativ ramane Sofronia („Sisi“) Ghica, descendenta a cunoscutei familii domnitoare si raisonneur aflat in mijlocul „delirului“ istoric. In plus, relatiile sale cu cei trei barbati care incarneaza principalele ideologii din anii ’30 (avocatul Dinu Carauteanu, sotul sau si unul din apropiatii Capitanului; evreul Henri Schechter, simpatizant comunist; si aristocratul de orientare liberala Jenica Negrilis) sunt menite sa recreeze intr-o maniera plauzibila climatul politic al vremii. De altfel, primele patru capitole ale cartii se situeaza la jumatatea deceniului patru, in „perioada <…> romantica a dreptei in ascensiunea ei accelerata“, consumandu-se mai ales in consemnari anecdotice si dezbateri intre protagonisti. Urmeaza trei relatari cu tenta memorialistica, facute de arendasul grec Iani Kostorakis, de Jenica Negrilis si de Sisi insasi, care readuce in prim-plan atmosfera sufocanta a „obsedantului deceniu“, apoi trei capitole care descriu revederea dintre Sisi si Eleonora Carauteanu, „marea tragediana de renume international“, pentru ca romanul sa se incheie cu povestea aventurilor postdecembriste ale celor doua nonagenare, cumnata lui Sisi devenind victima unor profitori de tranzitie (Costel Jurubita si Sile Ranzei), care reusesc pana la urma sa-i inhate averea.
Anacronisme, inconsecvente si redundante
Insa chiar aceasta alcatuire eteroclita a romanului e menita sa arunce unele semne de intrebare asupra coerentei viziunii auctoriale. Din pacate, o atare suspiciune se confirma prin numeroasele anacronisme, inconsecvente si redundante care apar de-a lungul cartii. Mai intai, naratiunea cuprinde o serie de contradictii care in nici un caz nu ar putea fi puse pe seama personajelor. De pilda, intr-o conversatie din 1936, Schechter citeaza celebra butada din „Huis clos“ („l'enfer c'est les autres“), desi piesa lui Sartre a aparut abia in 1944 (p. 47); asasinarea lui I. G. Duca (decembrie 1933) e plasata in mod anacronic dupa calatoria la manastirea Cheia pe care Sisi, Dinu si Codreanu o fac in 1935 (p. 60); teologul miscarii legionare e numit cand Pompilian Vidrimiloiu (p. 20), cand Ion Vidrimiloiu (p. 79) s.a.m.d. Alta dovada a neatentiei autorului sunt reluarile suparatoare. Desi s-ar presupune ca sunt voci si individualitati distincte, personajele relateaza aceleasi evenimente in acelasi limbaj. Iata, de pilda, cum descrie Iani Kostorakis, aflat in Capitala, aflarea vestii despre sfarsitul primului razboi:
„Dar sa ma intorc, sa spui cum a fost... Mai intai, la Bucuresci, armata germana cobora in jos pe Calea Rahovei si le-a iesitara inainte ovreii cu flori, zicea mahalagiii. [...] Oamenii plangeau de bucurie. Boierii din partidul conservator, al cu tradarea, in cap cu prefectul Doiciu, o stersesera, toti fugisera din mosiile lor de pan Valahia. Clopotele bateau iar ca de mobilizare. Prin Bucuresci defila reghimentul unspe Siret. Rupti, jigariti, in opinci, ostasii treceau si ei in uralele multimii care, de foame, de fapt, abia mai avea putere sa strige.
Cu gloria insa si cu visul Romaniei Mari nu astamperi foamea din om... Din mahalalele cele mai indepartate au iesit, desculti, zdrentarosii. Le sticlea ochii in cap ca la lupi de nemancati ce erau... Lumea buna pierise. Nu mai vedeai nici vardisti si jandarmi care sa ii apere.“ (p. 97)
Culmea coincidentei – sau a telepatiei? – este ca la o distanta de cateva sute de kilometri se petrec exact aceleasi lucruri; si Jenica Negrilis le povesteste in acelasi stil:
„Dar la Galati? Ei bine la Galati [...] am vazut barbati, femei, oameni mai simpli, care plangeau de bucurie. Am zis oameni simpli. Fiindca „boierii“ din partidul conservator, prefectul Doiciu, senatorul Aslan si cate alte unelte ale Berlinului, pierisera. Fugiti de pe mosiile lor. [...] Clopotele au sunat din nou mobilizarea. Prin oras a defilat regimentul unspe Siret. Rupti, in opinci, flamanzi, plecau ostasii spre un vis de glorie fara masura. Cu varful baionetei sa croiasca Romania Mare!
Dar cu gloria si cu speranta nu astamperi junghiul foamei. Din mahalalele de jos au urcat cete de desculti, de zdrenturosi. Au indraznit! De foame le sticleau ochii ca la lup. «Lumea buna», adica si noi, eram cam speriati. Pierisera jandarmii, vardistii.“ (p. 128)
Explicatia cea mai plauzibila a unor asemenea fisuri este ca autorul si-a folosit aceleasi fise in mai multe randuri, fara a-si mai supune textul unei revizuiri atente. Fireste, exista si exceptii. De pilda, capitolul 5, in care Iani Kostorakis povesteste, cu un umor teribil, peripetiile unor soldati americani nimeriti in Moldova cu scopuri caritabile, e de un comic teribil. Numai ca asemenea cazuri sunt rare, iar nota dominanta a cartii ramane senzatia de incropeala. De aceea, romanul lui Constantin Toiu seamana mai degraba cu „un zid parasit si neispravit“ decat cu o „monastire nalta“.
Femeia, istoria si autorul
Mai grav e insa ca nici macar eroina romanului nu constituie o voce narativa individualizata. Astfel, desi naratorul principal ne avertizeaza ca Sisi tine un jurnal, mostre din text ne sunt oferite o singura data (in capitolul 7). In rest, autorul isi domina eroina, care e doar un companion agreabil, nicidecum o entitate independenta. Iar cea mai clara dovada a modului in care autorul isi devoreaza practic personajul o constituie primele patru capitole ale romanului. Sa luam, de pilda, urmatorul pasaj: „Sisi nota criptic in insemnarile ei paradoxul evenimentelor… Desi stalinismul fusese sustinut de evrei, mai cu seama dupa persecutiile naziste, mai ales evreii, mesianici, iluzionisti ca intotdeauna, ii cazura victime. Fara nici o indoiala: o actiune programata, si aici. Altfel decat cea a lui Hitler. Dar avand acelasi scop: inlaturarea evreilor din conducere – exact a celor care-l propulsasera. La noi – de exemplu – Ana Pauker, inlocuita prin Dej de anturajul lui Stalin, marele antisemit innascut, seminaristul continuator al pogromurilor din secolele trecute. Cand a pus sa fie asasinat Trotki, in Mexic, Stalin de fapt fraterniza, in ascuns, cu rasistii germani, care prin pactul Molotov-Ribbentrop, crezand ca pun o stavila stiintei si cunoasterii civilizatiei apusene (in frunte cu iudeul Einstein), deschideau calea razboiului.“ Dupa ce eroina isi face numarul, naratorul omniscient adauga in paranteza: „Era stilul unei femei covarsita de istorie“. Mie, dimpotriva, mi se pare stilul unei femei complet detasata de istorie, care nu numai ca detine o perspectiva neverosimil de competenta asupra evenimentelor, dar le comenteaza intr-un mod catusi de putin „criptic“. Insa e evident ca aici nu vorbeste Sisi, ci autorul, care si-a pus din nou masca sa preferata – in detrimentul personajului si, in egala masura, al romanului.
Mai mult, in a doua jumatate, romanul deraiaza complet: ecourile istoriei dispar cu totul si in locul lor asistam la dramoletele Eleonorei Carauteanu. Insa evenimentele cu pricina nu se justifica defel in economia naratiunii: lectura in duplex (Sisi – Ionut Schechter) a „Schimbarii la fata a Romaniei“ (o xerocopie dupa exemplarul lui Dinu), reproducerea a sase pagini din „Fedra“, descrierea unei intalniri a sectantilor din gruparea „Izbavirea sufletului“, desantarea intempestiva a unui nou personaj (Sile Ranzei, prezentat pe larg in penultimul capitol) – toate acestea sunt episoade care nu numai ca nu au nicio legatura cu prima jumatate a cartii, dar submineaza fatal intentia autorului, deturnand cartea in directia epicului siropos si senzational. Efectul de autenticitate sucomba astfel in anecdotica minora, iar reflectia asupra istoriei – in poante de duzina.
Din „Istorisirile Signorei Sisi“ ar fi putut iesi cateva nuvele bune. Din pacate, a iesit un roman mediocru, in care prefabricatele se revolta impotriva ansamblului. Si biruiesc.