Ambitii mari

articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21
» cultura literară »
Autor: MIHAI IOVANEL

„Colcaiala“ e un subtitlu neplacut, dar foarte apt sa descrie felul în care si-a compus Ioan Lacusta ultimul roman. Cu exceptia lui Goncea, securistul care împânzeste întreaga realitate a cartii, personajele au parte de expunere în regim nu atât dinamic, cât instabil: cutare sau cutare intra de regula în cadru, îsi debiteaza secventa (monolog, dialog, actiune) si iese pentru tot restul romanului din prim-plan – nu si din marea paienjenerie care leaga prin nenumarate fire pe fiecare de fiecare.


Citirea romanului nu e comoda. Bogdan Stanescu se refera implicit la asta când vorbeste în postfata despre stilul „anticalofil, straniu, repugnant pe alocuri“ si despre niste personaje ce sunt mai degraba „stileme ale unui discurs amplu, necrutator, asianic, strabatut de analepse si prolepse derutante“.

Iata pe Goncea, existenta cea mai solida din roman. Omul e colonel de securitate înainte de Revolutie, general dupa. Avansarea în grad e o forma care nu-i optimizeaza puterea efectiva (colonelul Goncea si generalul Goncea sunt egali, în sensul ca omul e cel mai tare în judetul lui si înainte si dupa), dar comunica atât intentia lui Ioan Lacusta de a satiriza „schimbarea“ produsa de revolutie, cât si filozofia care îmbraca procesul satirei. Aceasta filozofie se reduce la documentarea unui relativism moral (atentie, naratorul e un satiric, deci accentul cade nu pe concepte, ci pe caricatura) conform caruia nimic nu se schimba când se schimba ceva. Într-un loc din roman se procedeaza prin delegatie la explicarea titlului: „Da stii, doma Pancras, ce-am învatat eu de la Ralita? Mi-a aratat o chestie la calculatorul ei de ramâi mut. O smecherie. Ripleiso îi zice. Adica, daca vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pilda, cizmar, p-orma dai ripleiso si... faci secretar general al partidului. (...) Sau scrie ieri si-o-ntorci pa azi. Ati priceput? Asta am înteles, doma Pancras. La istorie e cu ripleiso. A scris unul comunism, nu? Bine. Tine cât tine. Se plictiseste lumea si vine altul si face ripleiso. A dat-o pe revolutie. Vine altii si face si ei ripleiso si o întoarce pe capitalism. V-ati prins?“, p. 66. În gândirea romanului, deci, fiinta corupta a sistemului social din comunism se transmite, cu un randament de 100%, sistemului social din postcomunism: o premisa nimerita pentru satira care sa verifice identitatea  a ceea ce se prezinta ca diferit.

Dar Lacusta nu identifica butonul care sa declanseze eficient premisele de mai sus. În romanul sau coexista intentii – corelate unor alegeri narative corespunzatoare – de roman politic, alegoric, social, satiric, metafizic. Însa lipseste pasta, strategia comuna si mai ales energia comuna care sa le aduca la o masa critica. Romanul nu are (solutia a) o alonja narativa suficient de mare, nu-i gaseste povestii o sira a spinarii; si nici (solutia b) nu creeaza suficient spatiu personajelor sau (mai ales) autorului care le trage sforile.

Sa revenim la Goncea. Goncea seamana bine, ca functie narativa si simbolica, cu Moise al lui Dumitru Radu Popescu. Amândoi sunt atotputernici, amândoi functioneaza, cu apetenta pentru ludicul malefic, în spatii golite de Drept, amândoi reusesc sa se conserve la trecerea dintr-un sistem în altul (Moise supravietuia trecerii din anii 50 în anii 60, sensibil mai liberali; Goncea supravietuieste intact trecerii de la comunism la postcomunism). Numai ca Moise era mult mai corporal, mai prezent si mai viu decât e Goncea. Personajul lui Lacusta e mai mult o functie decât un ins. Ca functie ideologica, Goncea impersoneaza sistemul manipulativ si îi da o coloratie foarte diabolica; ca functie narativa, el unifica episoade si personaje legate prea slab sau prea pe ocolite pentru a tine un roman. Dar, desi duce toate astea în cârca si desi Lacusta îl deseneaza din linii groase, el e o prezenta fara forta: este perfect inteligibil în datele intentionate de autor, dar si lipsit de acel adevar care transforma o mâna de fraze într-un personaj.
Asa e si romanul, care e dificil de citit, nu de înteles, si sfârseste prin a amerda. Denuntul pe care Lacusta îl face lumii lui devine de la un punct încolo indiferent. Si ce daca lumea asta (din roman) e plina de necurateniile trecutului ei? Si ce daca Goncea e un tartor? Si ce daca dracii ies la promenada ca la Bulgakov? Parca am mai citit lucrurile astea, iar Lacusta nu ma convinge ca nu le-am mai citit.

„Replace all“ e o carte de nivel, dar nu o carte mare. „Luminare“, penultimul roman al lui Ioan Lacusta, era mai bun. Traversat de autobiografic si de eseuri textualiste, „Luminare“ avea o necrutare plina de candoare care ajungea, prin încapatânarea cu care-si fila si diseca putinul si monotonul material pe care îl arata (viata în 80 si 90 a unui betiv), sa fie o proza miscatoare si adânca. „Replace all“ are ambitii mai mari (sa ia pulsul metafizic unei întregi istorii, constatându-i coruptia), dar punerea lor în practica nu depaseste nivelul unei sterilitati contrazise ici si colo de câteva pagini bune.     

---