Noi si-ai nostri (I)

articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Dupa frica pe care, înainte de Revolutie, securistul si politrucul o raspândeau asupra comunitatii, observ la prozatorii nostri, în vremea din urma, o veritabila fascinatie pentru personajele respective, trase din istorie în fictiune.



„Fantoma din moara“, romanul Doinei Rusti, interfera planul realist cu cel fantastic, conturând un profil aproape demonic al Securistului (cu majuscula), supravietuitor si manipulator al unor bune decenii din viata unor Comosteni rurali. Cu „Replace all (Colcaiala)“, ultimul roman al regretatului Ioan Lacusta, ne deplasam din Comosteni în Soptireanca, pentru a contempla un alt erou al timpurilor noastre, mai vechi si mai noi: pe octogenarul general Goncea, ctitor de Biserica, de Biblioteca, finantator al Asociatiei de persecutati politic, proprietar peste o bucata din padurea Obancea, peste o vila cât un palat, peste o sumedenie de afaceri stiute si nestiute si – lucrul cel mai important – peste dosarele în care sunt închise si puse la pastrare biografiile tuturor celorlalti.
„Autorul nu este Dumnezeu, ci un securist“, sintetiza inspirat Doris Mironescu, într-o cronica recenta la „Fantoma din moara“. Romancierul omnipotent si naratorul ubicuu din realismul canonic sunt deposedati, si în paginile dense ale lui Ioan Lacusta, de atributele lor traditionale: „nationalizate“ cumva si preluate, pentru a fi utilizate, de catre bravi tovarasi de hârtie. Lupta de clasa din anii '50, lupta pentru idealurile Cauzei (o abstractiune ideologica) se transforma treptat, la acesti factori de raspundere organizati piramidal, într-un razboi de lunga durata dus pentru propriile beneficii. Iar privilegiile lor sociale se convertesc narativ. Personajul ticalos avanseaza spre centrul Istoriei, ca si al fictiunii, ocupându-l, ajungând protagonist si regizor, narator si instanta creditabila. Singura instanta creditabila...
Goncea nu este, ci devine demiurgul rau al acestui roman colcaitor. Are din tinerete un dinte împotriva preotimii si placerea sa maxima este sa comande asupra câte unui popa înfricosat, cu spatele curbat în fata autoritatii lumesti. Concurenta dintre dosar si ceaslov, o vede si o transeaza repede, în favoarea lui, bucurându-se în avans de preluarea întregii turme de credinciosi. Totul se discuta, se analizeaza, se judeca si se impune în sfera fortei, de unde morala a fost evacuata. Iar odata înstapânit în vârful piramidei, Securistul are ambitia nebuneasca de a remodela nu numai societatea româneasca, ci si natura umana. Împreuna, ele trebuie sa-l serveasca.
Din acest punct al puterii absolute curg în jos, în toate directiile posibile, fire ce formeaza o textura indestructibila. Ochiurile plasei sunt atât de mici, încât e imposibil ca existenta unui ins, a oricarui membru al comunitatii, sa nu se fi intersectat, într-un punct delicat, cu paienjenisul autoritatii. Goncea îi are pe toti la mâna fiindca le cunoaste în amanunt obligatiile si interesele personale, petele pe care ei se straduiesc sa si le ascunda, spaimele bine întretinute de noi, ba chiar si ticalosiile pe care victimele noastre au ajuns sa le faca mai întâi din frica; si le-au continuat apoi productiv, din placerea si profitul exercitiului. Într-un mod figurat, toate personajele din „Replace all“ sunt varietati si virtualitati ale Securistului Prim: secvente mai palide si unitati dintr-un complex uman diavolesc.
Ioan Lacusta alterneaza aceasta reprezentare geometrica a realitatii sociale înconjuratoare cu o alta sensibil diferita, abundenta si minutioasa, realist-satirica. „Replace all“ si „Colcaiala“, titlul si subtitlul  cartii sale, pot fi întelese ca metafore structurante ale romanului, dar si ca doua moduri distincte de a-l face sa avanseze si sa capete volum. Pe de o parte vedem schema marii permutari, algoritmul „Revolutiei de la Judeteana“ (copie în mic a „Revolutiei de la Bucuresti“), programul de operare si transfer de gestiune a unei epoci întregi. Asa cum, în programul Windows, acelasi cuvânt de zece ori repetat într-un text poate fi înlocuit simultan, în toate pozitiile, printr-un altul considerat mai oportun, tot astfel, în lumea autohtona figurata de Ioan Lacusta, un personaj poate deveni, peste noapte, din activist, disident, din ateu agramat, ctitor de biserici si proteguitor al artelor; din exponent al lumii vechi, piesa indispensabila a timpurilor noi.
Goncea intra în „textul“ democratiei cu usurinta cu care facea si desfacea totul, în gazeta de perete a regimului defunct. Substituirea din roman are exact nefirescul devenit firesc la care am asistat si de care ne-am impregnat în cele aproape doua decenii scurse de la Revolutie. Douazeci de ani dupa 1989, mai nimic nu misca fara voia, consimtamântul, dispozitia, dispozitivul lor, al fostilor securisti deveniti – prin replace all – faruri ale democratiei si cooperarii euroatlantice. Bineînteles, Goncea îi arata burduhanosului prozator Burtancureanu, care îi scrie biografia romantata, cum trebuie puse accentele: „“Noi, continua Goncea, am facut etapa istorica toata. Cincizeci de ani batuti pe muchie! Ce romantism si idealism mai mare vrei?! Iar acum, daca a fost sa încheiem etapa istorica si s-o predam, ca asa-i la dialectica, nu tot noi trebuie sa avem grija cui si cum s-o predam?!“„ (p. 239); „–  Adevarul, nene, te face sarac, calic, nu-ti da nimic. Cum e cu astia de la gazete, care o tot fredoneaza cu adevarul despre Revolutia de la Judeteana. Au prins vreun fir? Stie ei ce e aia permutare? Predare, cu inventarul complet? A înteles careva ce mare taina e acolo, la chestia aia, Replace all? N-a înteles, dar se baga toti la fantezie si frecare de talente, cu muci si clabuci, adica vezi bine, noi facem dreptate si cautam adevarul pâna-n pânzele albe! Dadu iar acuzator din mâna spre Burtancureanu. Acesta ridica încurcat, vinovat din umeri. Dadu sa bâiguie ceva. – Da' tu stii cum e pânzele albe ale adevarului?! Le-ai vazut vreodata, Burtancurene? Eu le-am vazut, le-am trait, le-am pipait, le-am si lins, ba, daca mi-a ordonat superiorii, le-am si halit. Le-am lins si la initiativa mea, sa nu le uit gustul. Stii cum era? Negre, puturoase, de prea mult purtat si calcat pe ele. Si puteau... A hoit si moarte puteau. Ca obielele soldatului rus. Ca ei, cu armata lor eliberatoare, ne-a adus adevarul, nu?! Se avântase în peroratie. Burtancureanu se foi nemultumit. – Adevarul – îngaima prozatorul – nu-i chiar asa, dom' general. E mai nuantat, mai cu... (...) Înveselit, Goncea începu sa hohoteasca. Râdea icnit, foindu-se în fotoliu. – Adica tu, care faci montaje literare, spectacole de sunet si lumina, care ai inovatie la mascaradeli si comicareala, care ai facut avere la Cântare, ca am vrut noi ai facut-o, crezi acuma cumva ca stii adevarul? Te pomenesti ca mai vrei sa îl si scrii la romanele alea ale tale! Burtancurene, baiatule, vezi ma, ca...“ (p. 255). Punctele de suspensie nu mai marcheaza, în cazul de fata, amenintarea (maestrul Burtancureanu e de multa vreme omul de casa al generalului Goncea), ci noi hohote de râs ale Securistului Sef.
Suntem la finalul romanului, când elementul de explicitare devine predominant si usor suparator. Protagonistul, care se manifesta tot mai discretionar pe un teren tot mai întins, începe acum sa traga si concluzii în locul cititorului... Cu o schema simbolica evidenta, fictiunea prozatorului „optzecist“ nu are însa nimic din schematismul productiilor de serie. Daca Replace all e formula si structura integrata a cartii, mecanismul ei de articulare si functionare, colcaiala este ceea ce, aparent, scapa si se revarsa din programul atât de bine pus la punct. Ceea ce îl infesteaza, îl viruseaza, facându-l sa deraieze într-o succesiune de scene si fragmente delirante. Arta de prozator a lui Ioan Lacusta se vede, întreaga, în registrele excelent stapânite si atât de bine etalate (realism si parabola, fantastic plus fantasmatic), ca si în modulatiile literalmente uimitoare din discursurile personajelor sale.
Fiindca toti vorbesc cu o expresivitate definitorie. „Marea trancaneala“, cu formula lui Mircea Iorgulescu. Aproape toata lumea se confeseaza, se plânge, bârfeste si peroreaza, exact ca în momentele si schitele lui Caragiale.    

---