Strain pentru mine însumi
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH
„Profunda e ura care stârpeste frumusetea din inimile abjecte“ Ernst Jünger, „Pe falezele de marmura“
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Tocmai am terminat de parcurs dosarul care mi-a fost facut de Securitatea româna între 1973 si 1984. Ma simt, acum, dezgustat de a fi descoperit turnatoria unor buni colegi, care nu numai ca reproduceau prompt conversatiile noastre private, dar dadeau un raport complet asupra faptelor, opiniilor, gândurilor mele, ca si cum ar fi trebuit sa-si justifice josnicia facându-ma pe mine oaia neagra, inamicul poporului român sau, last but not least, un antropolog de doi bani vândut bozgorilor! Am ajuns sa ma întreb, citind toate celea, daca chiar e vorba de mine acolo, de mine, Claude Karnoouh, nascut la 25 martie 1940, la Paris, în Franta...
Chiar daca s-a scurs mai bine de un sfert de secol de la „faptele“ raportate, simt o puternica impresie de stranietate, de extraneitate, de alienare vulgara citind aceste pagini în care viata mea sta rezumata si interpretata de altii – le citesc cu ochiul spionului: sa descopar acolo o parte din „coletul“ interceptat – prin atâtea delatiuni, raporturi de filaj si conversatii telefonice –, sa ma întorc pe firul unei existente care, zice-se, ar fi fost a mea. Or, scrisorile pe care le trimiteam sotiei mele de atunci sau celui mai bun prieten, notele din carnetele mele din acele timpuri spun cu totul altceva...
Fiecare întâlnire, fiecare conversatie, cel putin acelea raportate de „buni“ informatori, de „buni“ patrioti, „Maria“, „Magda“, „Sonia“, „Cornelia“, „Balint“, „Adam“, „Jean“, „Gigi“, „Pierre“, „Coca“, „Dimitri“, „Rohianu“ etc. au fost luate în serios, chiar daca de multe ori, intuind „spionita“ din jurul meu, nu faceam decât sa practic o retorica a dialogului si a provocarii, încercând sa evit capcanele si sa înteleg ce e cu adevarat în capul interlocutorului meu – daca se întâmpla sa aiba unul pe umeri. Caci bine a scris Nietzsche: „viata nu e decât punerea în scena a vietii“ – iar noi toti jucam un rol, ar fi adaugat Pirandello. Însa canaliile (vorbesc de informatorii-delatori) nu puteau imagina nici macar o secunda preliminariile ludice care anima o conversatie, o fac mai vie, mai alunecoasa, mai ascunsa de bunaseama, atât le erau de precise lasitatea si spaima ca nu-si fac datoria fata de stapân. si pentru ce macar? În anii 1970 -1980, însemna sa te agiti pentru nimic, fiindca timpul gulagului românesc trecuse de mult...
Multi altii s-au abtinut însa de la magarii delationiste, fie evitându-le cu abilitate, fie, refuzându-le ferm. Mi-am dat perfect seama de asta, din absenta raporturilor lor. Dar câte prostii, câte absurditati n-am citit despre mine si, dincolo de toate, ce sentiment straniu de distanta fata de mine însumi am vazându-ma într-o oglinda care ma restituie deformat, pe mine, „obiectivul“ – cum eram numit în raport, sau, cu alte nume de cod date mie, „Carol“, „Cucu“, „Doctorandul“... Daca Securitatea n-ar fi fost o institutie de contra-spionaj a statului român, as fi crezut ca particip la un marunt joc de cercetasi.
Toti acesti domni si doamne, cam cincizeci de indivizi, pe care, în parte, i-am ghicit sub numele de cod reconstituind circumstantele si discutiile purtate, sunt activi, si azi, în domeniile lor de specialitate. Unii sau unele au obtinut, dupa pseudo-revolutia din '89, importante functii în cultura, altii au plecat din tara pentru a-si exersa talentele peste hotare, în special în SUA, altii s-au întors ad patres (sa-i ierte Dumnezeu dac-o putea!).
Gasesc în aceste pagini, pe care le-am citit nu cu adevarat dezgustat – fiind deja imunizat pe frontul multelor analize pe care le-am dedicat postcomunismului românesc – dar cu un amuzament combinat cu un profund dispret retroactiv fata de aceste fiinte, gasesc în aceste pagini, asadar, toata mizeria umana, toata josnicia, cu atât mai grave cu cât, macar în ceea ce priveste stagiul meu la Bucuresti, au fost comise numai de intelectuali; o dovada în plus ca eruditia, stiinta, priceperea, capacitatea de a citi si de a interpreta texte, de a le clasifica, de a le comenta nu se întâlnesc întotdeauna cu rigoarea etica. Nu e mai putin adevarat ca, în afara unui prestigiu local, mare parte dintre acesti intelectuali erau niste semidocti dând din coate la periferiile lumii savante; dar asta nu conteaza, erau totusi niste indivizi care aveau un rol, oricât de modest, în desenul culturii românesti.
Cât despre informatorii rurali, în special cei din Maramures, e alta ciorba. Pe de o parte, eu stiam ca prietenul meu, preotul Antal din Breb, era obligat sa faca raportul întâlnirilor noastre – fiindca îmi facea el însusi rezumatul, înainte de a-l trimite colonelului de la Securitate care raspundea de mine (parintele Antal mi-a spus chiar si cum îl chema: colonelul Bob de la Sighet (1)), si raspundea cu atâta ardoare, încât voia sa stie si cât lapte am supt de la mama.
Parintele Antal nu era însa câtusi de putin tantalau, ci un spirit alert, deosebit de placut în conversatie, si i-a adus pe loc aminte acestui imbecil de colonel ca, fiind eu protestant (si cam necredincios, în fapt) nu ma duceam la spovedanie, iar daca mi-ar fi trecut prin cap sa ma descarc de pacate, numai la Domnul m-as fi spovedit. Printre alti datatori de raport, am mai ghicit o domnisoara învatatoare, un baiat de la tara care facea chipurile studii universitare prin corespondenta (fara frecventa, fara speranta, cum se zicea), un fel de activist local al partidului, având în sarcina casele de cultura din judet, si, în fine, o taranca grasa si frumoasa la care se pare ca poposea sus-zisul colonel sa-si petreaca serile, în aburi de palinca (zice-se ca mai faceau si altele, pâna târziu dupa miezul noptii).
În fine, din toata aceasta cloaca singurul caz care ma întristeaza cu adevarat este cel al unui tânar poet-filosof, care pretindea ca-mi e prieten, dar care, pentru a promova profesional, s-a oferit informator voluntar! Sic transit gloria mundi!
Cam atât despre turnatori si informatori. Mai exista însa – si asta da masura imbecilitatii fara margini a politicii statului comunist român la finele anilor ‘70 si în anii ‘80 – raporturile de sinteza ale ofiterilor de Securitate. Se vede în ele cum îsi fabricau acesti birocrati dusmanii, nu dusmanii de clasa, fiindca eu eram marxist, desigur nu unul ortodox, dar totusi marxist, ci asa-zisii dusmani ai statului national. Acesti cretini de joasa speta, sub pretextul ca as fi tinut la Budapesta nu stiu ce conferinte pe teme de antropologie a Europei centrale si de est, si ca as fi facut nu stiu ce comparatii între obiceiuri si ritualuri ale popoarelor din areal (comparatii clasice în orice analiza antropologica), au facut din mine cât ai zice peste un agent al ungurilor (2). Ce sa faca saracii, îsi aparau si ei cu dintii si cu ghearele locsorul de munca, întru apararea patriei, catând sa-si justifice salariile grasane si avantajele în natura asigurate celei mai privilegiate caste a regimului!
În afara ca nu pricepeau un bob din nimic, sintezele pe care le coceau erau în fapt niste fabulatiuni demne de taica Ubu („asadar se petrece în Polonia, deci nicaieri“!), de Kafka (în ce priveste birocratia) sau de Caragiale (ca spete de umor involuntar). Dar cea mai uimitoare dintre caracterizarile personalitatii mele, cea mai iesita din comun definitie data mie vreodata este aceea asezata în finalul unei note scrise de ofiterul meu din Bucuresti, prin care, credea el, proba o cunoastere precisa a felului meu de gândi: „Claude Karnoouh este un om dificil, are opinii tendentioase la adresa României. A citit mult despre România, cunoaste foarte bine limba româna (…) de origine evreiasca, are conceptii semite puternice, adept al extremismului semit…ssic et re sic!!!t“
O eticheta în termeni nazisti. În definitiv, ceea ce reiese dintr-o asemenea afirmatie gravisima este ca marele pericol al prezentei mele în România „socialista“ venea din faptul ca îi ramasesem fidel lui Karl Marx, el însusi protestant si adept al „extremismului semit“, laicizat în conceptul luptei de clasa. Cu toate acestea, în cotloanele rasismului sau siderant, securistul nu se înselase. România anilor ‘80 abandonase de mult marxismul si materialismul dialectic în schimbul unei dictaturi hipernationaliste, practicând o economie socialista spre profitul unei oligarhii care nu voia, se-ntelege, sa-si piarda avantajele. Si nu le-a pierdut, dovada felul în care lovitura de stat deghizata în Revolutie, cu concursul armatei, i-a asigurat în continuare privilegiile politice si economice.
Ies câteodata din condeiul functionarilor obtuzi ai politiei coincidente surprinzatoare, evident si involuntare. Unii ar vedea în ele, sunt sigur, nimic altceva decât dovada ca Dumnezeu exista! O jumatate de zi mi-a luat sa descopar minunile din dosarul meu. L-am închis, l-am înapoiat fermecatoarei persoane care supraveghea sala de lectura si am declinat politicos propunerea de a obtine si o fotocopie a lui. Dupa ce am semnat actele de comitere a lecturii, am parasit CNSAS-ul dorindu-mi sa nu mai calc niciodata pe acolo. Viata e scurta dar, la vârsta mea, pare si mai scurta, de ce sa mi-o ocup cu mizerii care întuneca ochiul si mintea…
Dar, culmea ironiei, unele calatorii zic eu interesante, aventuri si peripetii întâmplate mie în România anilor 1973-1984 au ramas totalmente necunoscute serviciilor de Securitate, petrecându-se în afara Bucurestiului sau a Maramuresului, adica în afara circumscriptiilor administrative unde se presupunea ca domiciliez si, deci, dincolo de raza de acoperire a delatorilor în exercitiu. Trebuie reamintit si ca, în anii ‘70 - ‘80 ai secolului trecut, serviciile de Securitate erau la nivelul tuturor celorlalte organizatii si institutii românesti: descompuse, confuze, disfunctionale, împrastiate, fara creier si, last but not least, profund corupte. Iar aceasta foarte omeneasca stare de lucruri lasa destul loc de manevra libertatii individuale. Constiinta acestor realitati (id est: libertati) tin sa spun ca nu mi-a lipsit.