Aneantizarea programatica a culturii românesti (XIII)
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura politică » Cultură şi diplomaţie
Autor: IOAN-AUREL POP
In legatura cu programele externe ale ICR au fost exprimate de-a lungul ultimilor ani variate opinii, fiindca si aceste programe au fost inegale ca valoare. Ar fi eronat sa sustin ca toate au fost esecuri. Dar pe masura derularii lor, au aparut o serie de remarci formulate cu buna credinta de o seama de observatori atenti din exterior si de unii directori ai acestor institute culturale de peste hotare.
S-a notat de mult timp caracterul unilateral al actiunilor, legate aproape exclusiv de artele ultra-contemporane, fapt care a condus la ignorarea unor intregi domenii ale culturii pe orizontala, dar si la o impardonabila anulare a dimensiunii istorice a spiritualitatii noastre. A fost evidentiat caracterul experimental al unor programe, lansarea in lume a unor „artisti“ complet necunoscuti, derularea actiunilor in sali si locuri considerate de rasunet, dar cufundate, de fapt, in cel mai banal anonimat. Iar acolo unde ambientul de desfasurare a fost prestigios, s-au platit sume imense pentru exhibarea unor creatii fara nicio relevanta pentru cultura romana. S-au platit sume uriase pentru transportul si gazduirea in hoteluri de lux a unor persoane, ca si pentru „imagine“ in cotidiane care marcau judicios modalitatea, pentru ca tot cititorul sa inteleaga ca era vorba de publicitate.
Sub pretextul ca Romania se manifesta astazi intr-o lume globalizata, ICR promoveaza o cultura fara personalitate, cu artisti si creatii care pot exprima orice, pot fi produse oriunde, de la Londra la New York. Lozinca elitismului le permite liderilor ICR sa programeze actiuni fara relevanta pentru public, receptate de cativa „alesi“, practicanti ai unor domenii absolut periferice, discutabile, contestate. Notiuni si continuturi precum natiune, specific national, folclor autentic, istorie, eruditie, literatura romana clasica etc. au fost abandonate in mod intentionat, iar atunci cand sunt mentionate, faptul serveste pentru demonizarea lor, pentru repudiere, ironizare si condamnare. Pacatosul curent negationist nascut dupa 1989 – si care a pornit de la premisa corecta si necesara a combaterii exceselor nationaliste ale comunismului – a respins, odata cu protocronismul, tracismul si autohtonismul, si valorile nationale autentice. Noi ideologi de serviciu, facuti la comanda, au negat tot trecutul national, romanitatea, formarea poporului roman, rezistenta antiotomana, constiinta latinitatii, unitatea etnica romaneasca, lupta de emancipare nationala, elanurile patriotice si revolutionare, formarea statului unitar etc. Acesti „stegari ai vremurilor noi“, reinterpretand, ironizand si impingand totul in derizoriu, au creat impresia ca nu exista in trecutul romanesc nimic demn de atentie, nimic real, nimic valoros si autentic. Misiunea lor a fost usurata de acapararea mesajului national de catre persoane si partide nationaliste de duzina, cu limbaj gaunos si fad, demagogic si fals. In aceasta situatie, majoritatea liderilor de opinie echilibrati, fiind dezorientati si dezamagiti de „monopolul“ asumat de asemenea personaje si partide asupra natiunii, au tacut. Pe acest fond, „globalistii“ antinationali au proliferat in voie. Mai toate simbolurile nationale – afisate excesiv in cele mai banale locuri sau ascunse complet – s-au demonetizat. Eroii nationali, „demascati“ cu obstinatia demna de „mania proletara“ de pe vremuri, au fost bagatelizati, desfiintati si mutati in „debaraua istoriei“. Orice stereotipie legata de trecut, orice cliseu mental, orice scriitor „clasic“ – plasati sub semnul sfichiuitor al ironiei – au ajuns in categoria mitului. Nicolae Balcescu, sincer patriot pasoptist si interpret in cheie romantica al lui Mihai Viteazul, Mihail Kogalniceanu, care a anticipat unitatea politica nationala prin unitatea limbii romane, I. C. Bratianu, care a invocat latinitatea in discursurile sale politice, George Cosbuc, care a dedicat o poezie ocazionala regelui Carol I etc. au ajuns, dintr-o trasatura de condei, in reciclata „lada cu gunoi a istoriei“. Culmea teoretica a negarii valorilor nationale a atins-o chiar presedintele ICR (e drept, inainte de instalarea in aceasta functie), cand a plasat „plaiul mioritic“ sub semnul „fecalei“, cand a definit cele 23 de milioane de romani drept „omuleti patibulari“ sau drept „turma“ ori „gramada“, cand a explicat istoria prin „urinarea“ strainilor asupra noastra, cand a denigrat limba romana sau cand ne-a blestemat sa intram in Uniunea Europeana fara Eminescu. Calitatea de presedinte al ICR – dobandita in 2005 – a insemnat pentru marele teoretician, istoric si filosof in acelasi timp, ocazia de a pune in practica aceste convingeri ale sale.
De-atunci, „omuletii patibulari“ s-au exprimat in voie peste hotare, asa cum a voit conducerea ICR, ducand cu ei simbolul nimicului absolut sau palidele imitatii ale occidentalilor. Oare este numai o intamplare faptul ca acela care scria foarte serios despre „puturosenia abisala a sufletului romanesc“ in 1996, binecuvanta in 2008 expozitia-manifest „Libertate pentru lenesi“, plasata sub tricolor, ca sa inteleaga oricine despre care „puturosi“ ori „lenesi“ este vorba? Conducerea ICR, prin „strategia“ sa culturala, vrea sa devina normativa, sa impuna energic noi valori in locul celor nationale perimate, sa ne invete globalizarea, adica se ne determine cu orice pret sa nu mai fim noi insine. Valorile spirituale nu s-au nascut insa prin propuneri ale unor indivizi iluminati ori prin decizii ale forurilor conducatoare. Mihai Viteazul, Balcescu sau Eminescu nu sunt „mituri nationale“ facute la apelul de seara, ci simboluri formate dupa indelungi decantari ale constiintei publice romanesti. Echipa de ideologi de serviciu stie foarte bine acest lucru, stie ca nu se pot impune valori autentice la comanda si nici nu cultiva astfel de valori. Ea tinteste spre ceva mult mai simplu, anume spre demolare, spre discreditarea vechilor valori consacrate prin promovarea unor nonvalori actuale. Astfel, marasmul devine total, iar neincrederea generatiei actuale in forta de creatie a romanilor este asigurata.
Cel putin trei directori ai unor institute culturale – de la Paris, Roma si Venetia, adica din trei capitale ale culturii europene – au atras atentia conducerii ICR despre aceste derapaje grave, despre arbitrariu, despre politica eronata, despre dezordini si nereguli. Rezultatul, in locul unui dialog onest, a fost blamarea, condamnarea si ironizarea lor. De aceea, in fata unor astfel de procedee, dar mai ales a promovarii creatiilor fara valoare, a expunerii simbolurilor scandaloase, a trimiterii protagonistilor cu trecut compromis prin colaborarea cu securitatea sau prin arogarea de false titluri academice, nu se poate trage decat o singura concluzie: tendinta programatica de aneantizare a culturii romanesti, de plasare a sa in derizoriu si ridicol, de acreditare a ideii ca romanii nu inseamna nimic in lume, ca se complac in miturile lor nationaliste, ca nu au valori competitive si nici perspective. Iar acest lucru il face, cu deplinul acord al autoritatilor celor mai inalte ale statului si cu banii contribuabililor romani, Institutul Cultural Roman, adica instanta care, prin lege, trebuie „sa promoveze cultura si civilizatia romana in tara si in afara ei“! Invocatul pretext al exceselor nationaliste ale unora din trecut si de azi, menit sa justifice tristele „experimente culturale“ rusinoase, nu mai are demult credibilitate si nu face decat sa starneasca mirarea, dezaprobarea si revolta.
Atrag atentia in chip foarte serios ca adevaratele creatii spirituale romanesti exista si vor exista, ca afisarea simbolurilor nationale legale este o onoare si o obligatie, ca dragostea si respectul pentru „patrie“ – adica pentru locul de nastere al parintilor, mosilor si stramosilor – este o valoare general-umana, prezenta oricand si peste tot in lume. In plus, autoimpunerea obstinata a unora drept formatori si normatori de conduita culturala de un anume fel s-a dovedit a fi de fiecare data un esec trist al istoriei, o mutilare a spiritului. Si, in ciuda a ceea ce pot crede acesti noi animatori culturali, prea ocupati cu demolarea valorilor nationale si cu compromiterea sistematica a romanilor si a Romaniei, exista inca foarte multi oameni de bun-simt, cuviinciosi si cu minte, echilibrati si discreti, care cred sincer in soarta buna a acestui popor, in rostul sau sub soare, in locul sau in concertul natiunilor lumii. Timpul si constiinta colectiva regleaza pana la urma toate excesele si indreapta lucrurile pe fagasul firesc, „in soseaua cea mare si fara inceput“ a vietii, cum ar zice Rebreanu.