Cine va câstiga alegerile
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura politică » societatea reală
Autor: ALFRED BULAI
Una dintre intrebarile majore ale momentului este, iarasi, cea legata de corectitudinea estimarilor sondajelor de opinie privitoare la vot. Au inceput sa apara tot mai multe rezultate, care de care mai spectaculoase, ce ne dau predictii ale modului in care se va configura scena politica in urma alegerilor europarlamentare.
Dincolo de scorurile partidelor sau candidatilor pe care cercetarile le prezinta cu o anumita marja de eroare, unele mai performante, altele mai putin, ramane marea problema legata de predictibilitatea reala a acestor date. Experienta de la mai multe runde de alegeri ne sugereaza ca rezultatele publicate inainte au abateri destul de mari comparativ cu ceea ce rezulta in urma votului, iar aceste abateri au trecut deseori mult dincolo de marja asumata statistic. De ce se intampla aceste lucruri? Exista multe motive. Unele tin, desigur, de corectitudinea si de disciplina metodologica a cercetatorilor, altele tin de anumite interese ale beneficiarilor, altele sunt legate de evolutia naturala a optiunilor oamenilor, dar si de faptul ca fiecare din campaniile competitorilor poate influenta mai mult sau mai putin electoratul.
Dincolo de aceste cauze, mai exista una de ordin strict cultural. Ea este legata de prezenta reala la vot. In orice sondaj, prezenta declarata la vot, estimata chiar cu cele mai dure intrebari, este mai mare semnificativ decat prezenta inregistrata real in ziua alegerilor. Cu alte cuvinte, anumiti oameni mint in sondaj, declarand ca absolut sigur vor merge la vot, dar in cele din urma nu fac acest lucru. In acest mod, estimarile din sondaje cuprind si opiniile unora care de fapt nu ajung sa voteze, iar acestia nu sunt distribuiti de regula uniform la toate partidele.
Unii dintre cei care nu merg la vot sunt atat de categorici cand afirma ca vor vota, incat ai putea jura ca acest lucru se va intampla. Oamenii acestia sunt de regula minimum 10 % dintre respondentii sondajelor. De multe ori insa sunt mult mai multi.
Oare de ce mint atat de multi romani? Oare de ce atat de multi dintre noi declara ca vor face un anumit lucru, dar renunta dezinvolt si nu mai considera necesar ceea ce s-au angajat sa faca ? Cu multi ani in urma, la un focus grup pe care il realizam undeva prin tara, nu au venit mai mult de trei sferturi din invitatii care confirmasera prezenta chiar in dimineata respectiva. Am trimis operatorii, din nou acasa la ei, din simpla curiozitate. Absolut toti cei care promisesera solemn, iar unii aproape ca se jurasera ca vor participa, se aratau, culmea, in aceeasi zi in care facusera promisiunea, sincer mirati ca noi am crezut ca vor veni. Intrebarea cea mai des intalnita a fost „da' ce, era chiar asa de important?“
Partea cea mai interesanta a lucrurilor este, de fapt, aceea ca astfel de oameni, care se jura ca vor face un anumit lucru si nu il fac in final. nu au deloc constiinta faptului ca ar minti. Ei nu mint pentru ca, pur si simplu, nu acorda mare pret angajamentelor pe care le iau. De ce declara totusi ca vor face acel lucru? Pentru simplul motiv ca asa este bine sa spui, ca este dezirabil ceea ce li se cere sa faca. Un gen de obedienta pune stapanire pe acesti oameni care nu pot refuza, care nu au curajul sa spuna nu, pentru ca asa este bine, pentru ca trebuie, pentru ca asa fac toti.
Aceasta nu este o tara de caracter si nu este nici macar un anume defect deprins prin comunism, ca sa putem da vina macar pe cineva. Este un model cultural care nu este blamat, ci dimpotriva, este chiar inalt valorizat in societatea romaneasca. Departe de a fi un lucru rau, acest model al obedientei declarative, care se traduce rapid in lipsa de cuvant, in neonorarea angajamentelor asumate, este unul puternic ridicat in slavi de o intreaga istorie. Nu am invatat noi in scoala ca Mihai Viteazu, ori Stefan ori Vlad Tepes au refuzat sa mai plateasca tributul, desi se angajasera sa faca acest lucru? Nu i-am considerat noi eroi pe Tepes ori pe Mihai pentru ca, desi Valahia se angajase, uneori chiar ei domnitorii in cauza, sa plateasca tribut, cand au venit baietii dupa el, nu doar ca nu le-am dat nimic, dar le-am dat foc sau i-am tras in teapa? Unde mai pui ca aia care veneau dupa tribut erau functionari, nu militari, dar ce mai conteaza?!
Oare nu am legitimat noi lipsa de cuvant, lipsa respectului pentru angajamente, prin valori profunde: independenta, dreptate, curaj sau justitie sociala? Nu au devenit eroi sau personaje pozitive toti cei care potrivit unor astfel de repere valorice au refuzat sa se tina de cuvant? Amuzant este ca mai toti eroii nostri s-au luptat nu doar cu turcii sau rusii ori altii, ci si cu ideea de respect al angajamentelor, al intelegerilor.
Nu ne este simpatic Moromete ca lupta el cu sistemul in felul lui si nu plateste „foncirea“? Ca promite de fiecare data, dar nu are niciun gand sa o plateasca? Nu este cumva pentru noi un tip de revolutionar, care se lupta cu sistemul?
Din pacate, adesea, la noi, conducatorii sau oamenii obisnuiti nu au curajul sa spuna nu, dar au curajul sa nu faca ceea ce au promis. Spre exemplu, politicienii nostri nu au curajul sa spuna „nu“ Uniunii Europene, suntem chiar singura tara care nu are partide sau macar politicieni care sa fie impotriva Uniunii, dar, in schimb, aceiasi politicieni nu au prea mare problema sa nu faca ceea ce s-au angajat. „Si ce-or sa ne faca, om fi singurii?“ auzim adesea printre ei.
Modelul nostru cultural este unul al obedientei, si din acest motiv spunem „da“, oricand ni se cere, dar este si unul al supravietuirii, pentru ca nu ne sinchisim prea mult de contracte si intelegeri. Intr-o istorie in care regulile si normele administrative au contat prea putin, in primul rand pentru ca se schimbau prea des, nu te simti dator sa respecti angajamente.
Daca numai domnitorii puteau trage in teapa, noi ceilalti putem macar sa „tragem tepe“. A! Chiar ati crezut ca o sa va spun cine o sa castige alegerile?
V-ati luat teapa.