Scandal la Pitesti!
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Aflat inca sub atentia binevoitoare sau rea a criticilor si a comentatorilor de toata mana, a prezentilor si a absentilor din aceasta monumentala lucrare ce i-a inspirat lui Horia Garbea compararea autorului cu un Gulliver in tara piticilor, care „s-au urcat pe el tinand discursuri“, in timp ce Cornel Ungureanu face „haz“ de zelul comparativ pe seama unei carti care, „prin subiectivism, caprit selectiv, vorbe vesele, barfa senina“ este „cartea unui final de etapa“ – „Istoria critica a literaturii romane“ a lui Nicolae Manolescu provoaca scandaluri si face victime in provincie.
Astfel, la Pitesti, oras de acum celebru prin scandalul permiselor de conducere auto, patronul marii edituri „Paralela 45“, editorul lucrarii lui Manolescu, Calin Vlasie, atata s-a suparat pe ingratitudinea scriitorilor argeseni, incat i-a parasit mutandu-se, dupa cum scrie Gheorghe Smeoreanu in „Cafeneaua literara“, la o alta filiala a Uniunii Scriitorilor! „Daca massmedia nu s-a aratat interesata de performantele editurii, de ale mele ca scriitor nu mai vorbesc – scrie cu modestie asumata Calin Vlasie intr-o gazeta locala – mi-am imaginat ca macar scriitorii vor aprecia importanta unui eveniment editorial si cultural de amploarea „Istoriei“ lui Manolescu, carte aparuta, editata si tiparita la Pitesti. Cu exceptia criticilor Al. Th. Ionescu, Nicolae Oprea, Sergiu I. Nicolaescu care m-au felicitat, altii s-au manifestat agresiv gretos impotriva celui mai important critic literar al Romaniei postbelice in termeni greu de imaginat, doar pentru ca marele critic a fost „obtuz“ si nu a luat in seama „opera“ lor, vina aceasta transferandu-se si spre editor. Jalnic!“. Scarbit si scandalizat de „oamenii mici“ care, vorba lui Horia Garbea, s-au urcat cu scarita pe Gulliver „tinand discursuri“ rele in loc sa fie multumiti si fericiti ca orasul lor a gazduit nasterea monumentului, editorul, poet luat in serios de „Istoria“ lui Manolescu, le intoarce spatele ingratilor concitadini. Gestul are frumusetea lui, denota o solidarizare nu doar simbolica a editorului cu marele istoric si critic literar pe care, este cat se poate de limpede, autorul „atitudinii“ din „Cafeneaua literara“ nu-l intelege, daca poate sa scrie asa: „Ce nu explica Vlasie este de ce apare el in „Istorie“ si nu apar Grigore Vieru sau M. R. Paraschivescu, asta ca sa nu lungesc lista unor mari poeti ignorati. E frumos, e moral? Cu atat mai mult cu cat Nicolae Manolescu lasa impresia ca il „baga“ pe editor doar ca sa plateasca o datorie, poate doar pentru a-i multumi pentru bursa substantiala pe care Calin Vlasie spune ca i-a achitat-o vreme de cinci ani, pentru ca realmente Manolescu nu zice nimic despre poezia editorului sau, marginindu-se sa preia un fragment dintr-o cronica a altui critic. Modul in care il trateaza Manolescu e mai „gretos“ decat daca nu l-ar fi mentionat deloc…“. Critic independent si senin in alegerile lui, Nicolae Manolescu nu poate fi tras la raspundere ca l-a „bagat“ (ce cuvant !) pe poetul Vlasie in „Istoria“ lui: chestie de gust, iar gusturile… Scandalul de la Pitesti ii da dreptate lui Horia Garbea: nu-i suportam, necum sa-i pretuim pe Gulliverii nostri, in acest caz pe autorul „giganticei alcatuiri“ (apud Horia Garbea), dar nici pe generosul sau editor, el insusi un Gulliver mai mic. Rara, solidaritatea editorului cu criticul sau – de dragul caruia se muta simbolic in alta parte – ne face sa dam roata inapoi cu 68 de ani, cand, tot gratie exemplarei colaborari si solidaritati dintre un mare editor si un mare critic aparea, la sfarsitul lui iulie 1941, „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent“ a lui G. Calinescu, reperul comparativ cel mai frecvent in analizele de pana acum dedicate „Istoriei“ lui N. Manolescu. Comparatia se impune de la sine. Nu-i deloc lipsit de interes si de importanta schimbul epistolar dintre editor si critic, schimb ce cu siguranta a avut loc de-a lungul cincinalului in care Manolescu si-a redactat si pus la punct importanta „Istorie“. Ca si Calinescu, isi va fi informat editorul cu mersul lucrarii. Oricum, romanul epistolar al inaintasilor editorului si criticului de azi este unul exemplar. „Scandalul“ de la Pitesti are si partea lui buna, fiindca ne impinge inapoi in trecut, ne face nostalgici si ne obliga sa meditam asupra atat de rarei solidaritati scriitoricesti. Cum se stie, dar cam degeaba, editorul Rosetti l-a „indurat“ cu o nobila si aristocratica rabdare pe tumultuosul si irascibilul „proletar“ intelectual inhamat la o actiune colosala prin dificultati si proportii. Intre cei doi, cel care cere, pretinde, impune este genialul critic. Primeste cu rezerve si nu fara o umbra de orgoliu sfaturile invatatului sau prieten. Bunaoara, Rosetti il avertizeaza asupra spinoaselor probleme la epoca veche, lipsa instrumentelor de lucru etc., iar Calinescu ii raspunde ca nu poate scrie decat spontan si nu dupa „indicatii“ (desi, mai tarziu, dupa un numar de ani, va invata sa asculte si promite ca va tine cont de indicatiile lui… Ghita Dej). In octombrie '38, G. Calinescu ii „raporta“ lui Al. Rosetti: „In 15 zile iti dau amanunte, ori… ori. Dar cred ca-ti dau „Istoria literaturii romane“ ca sa intre in tipar la 1 iunie (1939). Un fel de De Sanctis, Thibaudet, Papini. Renunt la eruditie, incep propriu-zis cu adevarata literatura, dau portrete si sinteze critice, fac o carte vie. Insa alaturi de ea probabil (cred ca-mi vei da concursul) am sa fac pe urma un adaos erudit. Dupa lungi chibzuiri am ajuns la incheierea ca trebuie sa-i dau forma comunicata de sugestiile d-tale. Nu ma indoiesc ca la predarea mss. ne vom invoi in asa fel, ca sa-mi para mai putin grea, material vorbind, austeritatea abstragerii de la munca lucrativa. Dar sa ajungem acolo. Lucrez febril si mi se pare ca-i dau drumul.“ Pe langa superbia constiintei de sine a genialului critic („Un fel de De Sanctis, Thibaudet, Papini… !“), sa se observe infinita ingenuitate cu care marele critic aduce vorba, in treacat, despre delicata chestiune pecuniara in perioada abstragerii de la „munca lucrativa“. Perioada respectiva se va intinde pe aproape cinci ani (mai exact, patru ani si jumatate), timp record – noteaza Al. Piru – pentru o opera de 948 de pagini format in quarto. Era, cum spunea acelasi devotat discipol, nu numai singura istorie literara de viziune critica, estetica a fenomenului literar romanesc, dar si cea mai intinsa si mai documentata prezentare a lui. Drept urmare, cartea e intampinata de un val de proteste, cu peste 120 de articole, cronici, brosuri, note, insemnari negative! Si atunci, ca si acum, „pitestenii“ eterni se indigneaza de prestatia lacunara a cate unui Gulliver, „oamenii mici“ se urca pe el si tin discursuri defaimatoare etc.: nimic nou sub soare, doar ca personajele sunt altele, iar Gulliver, ei bine,Gulliver nu mai este nici el ce a fost odata, desi pretinde, direct sau indirect, cu mana altuia, ca este. Cu siguranta, cineva se va apuca sa-i numere si pe contestatarii lui N. Manolescu si articolele lor „defaimatoare“, construind asa viitoarea noua legenda din jurul altei Istorii ce se ivi. Despre subsolul colosalei intreprinderi si istoria colaborarii va vorbi probabil un „roman epistolar“ cu scrisorile dintre autor si editor, roman pe care multi nu-l vom mai apuca: ce-si vor fi spus editorul si criticul, ce consilii va fi dat unul si va fi respins ori admis celalalt, asupra carui poet editorul ii va fi obiectat, ca Rosetti la Alecsandri, ca e tratat „nedrept“, si Calinescu raspunzandu-i mustrator si pedagogic confratern „Te conjur sa nu-mi mai citesti spalturile pe pospaite, varand destul ca copiii in dulceata nefacuta“ si, in fine, cum vor fi decurs lucrurile cu delicata chestiune a abstragerii de la „munca lucrativa“ in austerul cincinal al elaborarii monumentalei noi lucrari? Multi nu vom sti niciodata, prin forta implacabila a timpului caci, vorba cuiva, multi dintre noi „nu mai avem timp sa ne grabim“, iar noua legenda va ramane pe mainile altora ca si ei, la randul lor, sa le-o transmita cum au primit-o urmasilor urmasilor lor… Rasplata editorului? Evident, boierul Al. Rosetti a binemeritat din plin randurile din scurtul capitol pe care G. Calinescu i-l dedica in marea lui istorie. Nu-i inutil ca dupa „scandalul“ de la Pitesti si legitima suparare (indignare!) a editorului Vlasie sa le recitim in oglinda: „Dedicandu-se lingvisticii, este dupa Densusianu unul dintre marii nostri filologi si singurul cu actiunea sintetica, tintind la o cat mai grabnica lichidare a „Istoriei limbii romane“, din care a efectuat o buna parte pe principii noi si cu o mare claritate. In alta epoca ori cultura, Al. Rosetti ar fi dat receptii literare; in imprejurarile noastre si nu fara asemanare cu conditiile Germaniei romanticilor, el a devenit editor, dirijand intai Cultura Nationala, apoi Fundatia Regala de Literatura si Arta, al carei ctitor sub laturea morala este necontestat.
(urmare din pagina 2)
Toate darurile pentru aceasta opera s-au unit in persoana sa: bibliofilia, pasiunea literara, informatia artistica, cultura. Fundatia nu urmarea foloase materiale imediate, incat intreaga sfortare a editorului mergea spre provocare de opere de care sa fie satisfacut ideal. El a pus intr-asta un tact rar, innascut si inerent educatiei sale sociale. Cu un zambet etern, circuland in toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic si politic in acela al tanarului scriitor proletar, suportand cu delicateta infinita cele mai omenesti insistente si stabilind o punte prudenta intre adversarii literari, adunandu-i laolalta in aceleasi colectii, pastrandu-si cu fineta libertatea si nerenuntand la productia unora de dragul altora, entuziasmandu-se copilareste de unele opere, el a putut umple rafturile culturii noastre in cativa ani cu carti imposibil de sperat in alte conditii. Omul este o personalitate frapanta, erou plin pentru un roman posibil, prin arta de a stapani aristocratic, de a folosi si, totusi, de a trai fratern in lumea turbulenta a litrerelor.“ Sub semnul acestei fraternitati si congenialitati spirituale dintre marele aristocrat si scriitorul „proletar“ s-au nascut mari opere. Unele dintre ele, ca romanele lui Calinescu, l-au luat ca erou pe neasemuitul editor. Este meritul imprescriptibil al micului „scandal“ de la Pitesti ca ne-a readus in memorie prietenia exemplara si reciproc avantajoasa dintre genialul critic si marele sau editor Al. Rosetti, precum si, fireste, nu mai putin e meritul „Istoriei critice a literaturii romane“ a lui Nicolae Manolescu, in paginile careia si editorul sau isi va fi aflat locul meritat, ca Rosetti in opera „divinului critic“. Cu, poate, singura diferenta ca fata cu cele peste 120 de contestari de care s-a bucurat „Istoria“ lui Calinescu, editorul si autorul si-au pastrat nesmintit „zambetul etern“. Ceea ce la „Paralela 45“ e mai greu. E de sperat ca nici criticul sa nu-si iasa din fire si, pana sa se indigneze cine stie cum si pe cine stie cine, sa aiba rabdare macar pana la 120 de articole, note, comentarii, brosuri negative despre opera sa egalandu-si si asa inaintasul. Poate-l va si intrece, pastrandu-si mereu zambetul etern…