„Ce vrea românii?“
articol aparut in Cultura, nr. 224 din 2009-05-21» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Întrebarea de mai sus, asa cum este ea formulata, a fost rostita mereu în ultimii douazeci de ani. Multi dintre români o repeta cu o candoare incredibila, de parca abia ar fi aterizat în acest minunat spatiu geografic. În realitate, întrebarea nu asteapta raspuns, ci este o banala tentativa a acestora de a se detasa de pacatele propriei natii, caci la noi orice vina – mare sau mica –, o poarta întotdeauna ceilalti care, fireste, sunt autorii haosului din viata noastra politica si sociala. Iar acesti ceilalti sunt priviti cu dispret, dar niciodata pedepsiti. Pentru ca, s-a dovedit, compromiterea si umilirea adversarului este mult mai importanta decât sanctionarea lui dupa lege. Catusele la vedere sunt mai de efect decât niste ani de închisoare. Iar apoi, e mai usor sa schimbi legea decât naravurile. Sigur, românii, în general, nu „vrea“ multe, dar daca bine îmi amintesc, nici un raspuns nu a fost rostit imediat, cu atâta siguranta, precum cel auzit zilele trecute din gura unui important personaj politic al clipei, domnul Marian Vanghelie. Asadar: „Ce vrea românii?“ Simplu: „Românii vrea mici, nu hamburgher!“ Multi ani m-am iluzionat ca românii vor democratie, libertate, pensii si salarii omenesti, scoli adevarate, un sistem sanitar performant si cam tot ce este necesar pentru a nu se simti umiliti într-o lume care nu are mila de nimeni si de nimic. Când colo, dupa multimile pe care le aduna si dupa încrederea câstigata în ochii colegilor sai de partid, se pare ca dl Vanghelie a gasit calea cea mai scurta spre încrederea românilor. Pe seama acestui personaj „care este“ s-au facut destule glume, în primul rând pentru ca e un fel de „criminal lingvistic“, daca pot sa spun asa. Cu toate astea, în ciuda ironiilor, caravana a trecut, iar, deocamdata, în partidul sau, omul face tot ce vrea: stie sa fie util când trebuie, taie capetele care-l incomodeaza pe sef pâna când va ajunge, cum se întâmpla de obicei, sa se ocupe si de gâtul acestuia. Istoria este plina de asemenea exemple. „Cu iaurt, cu gugosele/ Te facusi vornic, misele!“, se spunea în evul pe care îl cam imitam. Si astazi, „vornicia“ se dobândeste tot cu mijloacele consacrate de istorie si, de regula, din nebagarea de seama a celor ce se încred în asemenea „colaboratori“. Nu stiu cum se face ca, în cazul acestora, vigilenta generala este ineficienta. Cât despre omul simplu, tinut într-o eterna mizerie – caci la noi se schimba doar lozincile, nu si mizeria! –, daca nu sunt mici, sunt bune si sarmalele, dar merge la fel de bine cu ulei, zahar sau orez, iar în împrejurari mai deosebite, cu câte o berica! Ce importanta are ca manânci o data si suferi patru ani? Si în timp ce altii, cei „mari“, sunt ocupati cu Europa, cu zona Marii Negre, cu Afganistanul, dar mai ales cu eternele si penibilele înfruntari electorale, omul nostru nu lupta pe fata, dar câstiga pas cu pas. A învatat repede sa adune multimi, sa le manipuleze, aparent spre gloria sefului sau, dar mai ales sa se ajute pe sine. Caci este sezonul acestor structuri, al diletantilor, al gargaragiilor si mitocanilor, al celor carora le datoram unele din momentele de mare tristete ale istoriei noastre. „Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politica devine dintr-odata
Iar cartea, scoala, cultura nu au nicio legatura cu preocuparilor celor ce ne conduc. În prezent, pentru a fi cineva, e bine sa fii mitocan si obraznic, om de partid si mai ales „coada de topor“. „Sa iubim si sa urâm dupa cum cere firea noastra personala de români, se spunea în conferinta pomenita, iar nu sa servim întruna drept coada de topor pentru fapta patimasa a celui dintâi excentric.“. Si cred ca, de la revolutie încoace, cozile de topor, dupa ce si-au atribuit calitati la care nici macar nu aveau dreptul sa viseze, au distrus tot ceea ce ne-a tinut întregi în decursul istoriei.
Dar de ce m-ar preocupa un cetatean intrat în folclor pentru erorile sale de exprimare îndelung comentate? Din simplul motiv ca, neputând sa fac nimic, macar sa spun ce vad, ce simt, ca sa nu-mi reprosez vreodata ca am fost orb sau las. Dincolo de asta, ma urmareste o întâmplare din îndepartata-mi studentie despre care, cred, am mai scris. Cu prilejul unirii celor doua mari universitati din Cluj, Babes si Bolyai, au avut loc numeroase sedinte de analiza a muncii, la care a participat o foarte importanta delegatie a partidului din care faceau parte Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras, Nicolae Ceausescu si alti câtiva demnitari. Studentii de la Medicina, printre care ma prenumaram, cei de la Arte plastice si de la Conservator au fost adunati în sala mare a Casei Universitarilor. Dupa obisnuitele dari de seama pline de succese si angajamente, s-au pomenit si diverse abateri dintre care una l-a enervat peste masura pe Nicolae Ceausescu, cel ce fusese însarcinat sa traga concluziile. Un coleg facuse niste fotografii unei frumoase colege care acceptase sa-i pozeze goala. Faptul acesta îl enervase peste masura pe vorbitor, mai ales ca împricinatul multiplicase si vânduse pozele cu zece lei bucata. În 1959, viitorul mare dictator era doar „unul dintre“ si prea putini se gândeau ca ar putea sa fie tocmai el succesorul lui Gheorghiu-Dej care parea a fi în deplinatatea fortelor sale fizice si intelectuale. Ceausescu vorbise cu opintelile cunoscute, încurcase microbii cu virusii, facuse numeroase confuzii când a fost sa aduca vorba despre anumite maladii, oricum, toata lumea îl privise cu compatimire pentru inconstienta cu care vorbea în fata unor savanti. Mai ales ca acestia creasera si o scoala medicala de mare valoare. Noua, celor din sala, ne-ar fi fost suficienta si o singura eroare din cele atât grave, din punct de vedere stiintific, facute de Ceausescu pentru a fi declarati repetenti. Acesta însa, pe masura ce vorbea, se aprindea si mai mult pentru ca, brusc, si cu ajutorul gesturilor, sa ne comunice noua, studentilor aflati în sala, credinta sa adânca: „La urma urmei, voi, cei de aici, nu produceti nici otel, nici lapte, nici pâine. Putem sa ne lipsim de voi!“ Cine ar fi banuit ca urmasii lui de astazi se vor lipsi cu atâta usurinta si de otel, si de lapte si de pâine! Si cine ar fi crezut ca acest om, privit atunci când cu umor, când cu mila, îsi va pune timp de un sfert de veac amprenta asupra tarii? Asupra unei tari care, nu demult, mai trecuse printr-o experienta asemanatoare, lasându-se condusa de activisti specializati în arderea cartilor sau în colectivizarea agriculturii: „I-am pus pistolul la tâmpla si el, de bunavoie, s-a înscris în Gospodaria Colectiva!“ În acea epoca, de foarte trista amintire, intelectualii de seama ai patriei pactizasera cu analfabetismul, pe când altii, mai putini, fireste, fusesera izolati, sortiti celei mai negre mizerii. Spre exemplu, chiar cel din ale carui studii am citat si în editorialul de fata, Constantin Radulescu-Motru, a suferit enorm de frig si de foame, ba, în 1955, se zvonise ca a cazut pe strada, lesinat de foame. Oricum, a murit într-un spital de geriatrie ca un banal batrân internat din mila celor ce mai stiau de Personalismul energetic si de Psihologia poporului român.
Revenind, în ceea ce ma priveste, mi-e imposibil sa uit lumea prin care am trecut si sa refuz sa vad ce se întâmpla în jur, cine se impune în mediul politic si cine se face ca nu vede invazia mitocaniei, agresivitatii si inculturii. Pentru mine, Vanghelie este doar un pseudonim al celor ce încep sa însemne din ce în ce mai mult pe scena politica, al celor ce tipa. Acum câteva zile, spre stiinta patriei, a tipat si „politicianul“ nostru: „Îi calcam în picioare!“ Este, în realitate, modul în care acesta „îsi aduce aportul“ la bunul mers al partidului si al politicii în general. Si totusi, cu trecerea vremii, vazând degringolada din jur, saracia, incompetenta si amatorismul, desi nu as dori, sunt obligat sa ma întreb daca nu cumva personajul nostru are dreptate: „Românii vrea mici, nu hamburgher!“ De fapt, multi au încercat sa ma convinga ca, daca are berica, mici, sarmale si pe cine sa înjure, pe cine sa arunce vina, românul se linisteste imediat. Cu aceleasi produse comemoram eroi, praznuim sfinti, sarbatorim zilele importante ale natiei...