Cum si-a pierdut Federer coroana
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura sportului » psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Inevitabilul s-a produs. Asa cum era de asteptat, Rafael Nadal si-a recâstigat trofeul oferit de amfitrionii turneului de tenis de la Foro Italico, Roma. Triumfator în trei rânduri în Masters Series-ul roman (2005, 2006 si 2007), actualul lider mondial nu a avut probleme decât în finala – dar si aceasta formula este un eufemism, mai curând un semn de respect si simpatie din partea semnatarului acestor rânduri fata de finalist, belgradeanul Novak Djokovici, nimeni altul (totusi) decât detinatorul la zi al trofeului din capitala Italiei.
Spaniolul s-a impus cu 7-6, 6-2, izbutind performanta sa nu piarda nici un set în cele cinci meciuri disputate. Atât de monolitica este suprematia nadaliana pe suprafete cu zgura, încât faptul de a nu pierde nici un set vreme de o saptamâna într-un turneu din gama 1000 aproape ca nu mai constituie o stire – în sensul lui Umberto Eco („O stire este nu atunci când un câine musca un om, ci atunci când un om musca un câine.“).
Rafael Nadal a contabilizat în 2009 sase finale, dintre care doar una pierduta, în sala, la Rotterdam, în fata lui Andy Murray, si aceea pentru ca era accidentat. Altfel, jos cu palaria, tânarul atlet din Manacor îsi merita cu vârf si îndesat fotoliul de number one, caci a bifat succese la Australian Open, Indian Wells, Monte-Carlo, Barcelona si Foro Italico. Adica un Grand Slam, trei Masters Series si un turneu de 500 de puncte. Parcurs aproape ideal, as spune. Însa folosind cuvântul „ideal“, îmi este peste putinta sa nu ma gândesc la superlativele folosita pâna la finele lui 2007, în contul altui mare campion – ce-i drept -, elvetianul Roger Federer. Pâna sa fie descaunat de catre Nadal, sportivul din Basel a realizat performanta dupa performanta, a batut record dupa record si, mai ales, a jucat cel mai frumos tenis cu putinta. Se parea nu doar ca va ramâne vesnic pe locul întâi al clasamentului ATP, ci si ca va epuiza toate superlativele imaginabile ale gazetarilor sportivi.
Însa gloria oamenilor este efemera. „Eternitatea“ lui Federer a durat din ianuarie 2004 pâna în august 2008 si, pe masura ce aura ei palea, chiar si calitatea jocului practicat de elvetian a început sa scada. Asa ca, cu toate ca astazi s-ar fi cuvenit sa glorific (a câta oara, oare?) valoarea tenismanului iberic, aflat acum pe val, îmi este imposibil sa ignor pe acela pe care frecvent l-am criticat în aceasta pagina de revista: Fedexpres. Recunosc – si o fac fara parere de rau! -, ca am fost aspru si, uneori, chiar nedrept cu cel supranumit „Expresul de Basel“. Era atât de desavârsit, atât de neuman în planul elegantei, stilului si eficientei, ca pur si simplu ma enerva, ma plictisea, stârnind în mine cele mai agresive pulsiuni, evident, stimulate de frustrarea ca un ins poate sa ajunga atât de sus la nivel performativ. Federer stralucea ca un zeu, era mai fair-play decât însusi bunul Dumnezeu si câstiga cu atâta deferenta orice titlul important, încât e clar ca doar gratie lui ideea de clasicitate în sport nu a disparut cu totul în prezentul nostru atât de tributar hormonilor si dopajului.
Sincer, nu am crezut ca va veni ziua în care Nadal (sau altul) îl va detrona pe Federer. Omeneste, stiam ca acest passage se va petrece cândva, dar atât de totala era dominatia acestui atlet al elegantei si sportivitatii, ca ajunsesem sa ma gândesc la acel moment ca la un fel de dies irae, dies illa... adevarata zi a judecatii de apoi! Drama s-a consumat însa pe nebagate de seama. Lucrurile pareau, din 2006 încoace, transate: lui Federer îi reveneau marile turnee pe hard si gazon, lui Nadal cele pe zgura. Nadal parea condamnat sa cucereasca indefinit Roland Garros-ul, iar Federer sa nu poata realiza Marele Slem. Doar ca, la începutul lui 2008, elvetianul a contractat o mononucleoza, boala virala extrem de grava, care se manifesta printr-o oboseala exagerata, printr-o incapacitate teribila de face fata efortului fizic si intelectual. Nu stiu câti dintre noi, privindu-l pe Federer în prima jumatate a anului 2008, si-au dat seama ca acest sportiv se chinuie realemente sa joace. De fapt, dincolo de simplul eufemism, sunt convins ca nimeni nu a realizat prin ce drama trece marele sportiv. El însusi a declarat în câteva rânduri ca avea fluctuatii incredibile de energie, traind zile aflate la antipod în planul formei fizice si mentale. Pe acest fundal, încet-încet, au venit înfrângerile, în meciuri de care campionul s-a agatat cât a putut, adica exact cât i-a îngaduit boala.
A fost înfrânt de Novak Djokovici în semifinala de la Melbourne, scor 5-7, 3-6, 6-7. A pierdut în semifinala de la Indian Wells în fata lui Mardy Fish, un outsider, cu 1-6, 2-6. A pierdut cu 6-7, 6-4, 3-6, la Andy Roddick, tot în semifinala, la Miami. A facut finala la Monte-Carlo, pe care a pierdut-o dramatic la Nadal, scor 5-7, 5-7, dupa ce a condus cu 5-0 în primul set. A iesit în sferturi la Foro Italico, învins de Radek Stepanek, scor 6-7, 6-7. A pierdut finala de la Hamburg, tot la Nadal, cu 5-7, 7-6, 3-6. A urmat dezastrul de la Roland Garros, delfinul sau maiorchin umilindu-l în finala cu un neverosimil 1-6, 3-6, 0-6. Wimbledon-ul a reprezentat apogeul suferintei pentru marele jucator, caci spaniolul l-a înfrânt în ceea ce toata lumea, mai ales Federer, considera ca este fief-ul sau. Scorul (4-6, 4-6, 7-6, 7-6, 7-9) si durata (288 de minute) marturisesc o confruntare a titanilor, o lupta ale carei scrâsnete se mai aud si astazi. Dupa ceea, la Open-ul canadian de la Montréal, Federer iese din turul II, învins de Gilles Simon (6-2, 5-7,
4-6), iar la Cincinnatti pierde în turul III la Ivo Karlovici (6-7, 6-4, 6-7). Jocurile Olimpice de la Beijing, îi pricinuiesc o alta durere, caci pierde în sferturi la James Blake, scor 4-6, 6-7. Revenirea, una in extremis, surprinzatoare pentru toata lumea, s-a produs la US Open, Roger Federer dominându-l categoric pe Andy Murray, noua revelatie a circuitului, scor 6-2, 7-5, 6-2. Toata lumea a crezut ca regele se întorsese acasa, campionul a fost categoric convins de acest lucru, dar au urmat celelalte doua înfrângeri din sezon contra lui Murray, prima (6-3, 3-6, 5-7) în semifinala Masters Series-ului de la Madrid, a doua în grupa Turneului Campionilor de la Shanghai (6-4, 6-7, 5-7).
Ce spun toate aceste rezultate din 2008 ale tenismanului elvetian? Nimic altceva decât ca Federer, care s-a încapatânat sa întrerupa pentru refacere doar o singura luna, în februarie, a platit un tribut foarte greu recuperarii incomplete de pe urma mononucleozei. Jucând nerefacut, el a pierdut numeroase meciuri în fata unor adversari pe care în trecut îi dominase copios (Roddick, Fish, Blake, Karlovici, Stepanek). Legând înfrângere dupa înfrângere, nereusind sa-si apere titlurile si, implicit, punctele, Roger si-a erodat încetul cu încetul încrederea în sine, uitând sa mai aiba moral de învingator. Deja traditionalul complex în fata lui Rafael Nadal, pe zgura, a fost amplificat de istoricul meci pierdut la Wimbledon, înfrângere care i-a îngropat sansele la un record postbelic de titluri la All England Club. Surprinzatoare este, în acest context, victoria de la Flushing Meadow, dar ea are explicatii destul de logice. Majoritatea competitorilor importanti erau foarte obositi, iar Federer a profitat de ragazul pe care i l-au oferit prematurele sale iesiri din marile turnee anterioare. De unde si un plus de prospetime, peste refacerea de pe urma bolii, abia atunci realizata pe deplin.
În 2009 a mai cazut un mit si, în speta, o ultima speranta ca lucrurile ar putea reveni la „normal“. Finala de la Melbourne a aratat un Federer foarte combativ, gata sa smulga victoria, însa Nadal a convins înca o data, dominându-l pe marele (fost) campion si pe o suprafata ce nu i se dovedise în trecut deloc favorabila în întâlnirile cu elvetianul. Asa ca în prezent, desi refacut fizic dupa dificila maladie, Roger Federer nu este decât umbra jucatorului invincibil care a fost pâna nu demult. Mare pacat! Si afirm asta pentru ca frumusetea jocului sau a ramas intacta, el suferind doar la capitolul încredere de sine. Din nefericire, complexele de inferioritate s-au acumulat încetisor, dar sigur, Federer pierzând anul acesta, în 2009, de câte doua ori în fata „lupilor tineri“ Djokovici si Murray si o data contra lui Nadal. În asemenea conditii este dificil de crezut ca el va izbuti sa redevina lider mondial, reluând de unde a lasat-o ofensiva pentru a doborî recordurile lui Sampras, Agassi si Laver...