Giselle si frumusetea dantelelor bunicii
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura spectacolului »
Autor: VIVIA SANDULESCU
Pe ultimii metri din stagiunea curenta si cumva în compensatia renuntarii la premiera promisa cu „La Sylphide“, ONB a oferit o productie noua, care zacea prin magazii. Cu un an în urma, compania de balet fusese invitata la Madrid, unde baletul Giselle, cu Alina Cojocaru si Johann Kobborg în rolurile principale, avusese un succes exceptional, care eclipsase reprezentatiile simultane ale Bolsoiului, aflat întâmplator în acelasi timp în acelasi oras si, culmea, cu acelasi titlu! La întoarcere, nu doar ca institutia nu s-a falit prin media cu realizarile balerinilor sai, dar titlul a fost pus la naftalina.
Cu o premiera în toamna, „uitata“ dupa 3-4 reprezentatii si o alta, programata neinspirat în contrast cu momentul de sarbatoare, afirmatia conducerii institutiei, cum ca actuala stagiune se dorea a fi una dedicata dansului, pare de-a dreptul cinica...
Dar sa trecem peste avatarurile unor montari si sa revenim la premiera din 2 mai a.c. Ce o deosebeste de longeviva versiune anterioara, semnata de Vasile Marcu în 1962? Coregrafia este tot clasica (Jules Perrot, Jean Coralli, Marius Petipa), pe ici pe colo se simte însa mâna lui Mihai Babuska, autorul regiei si al adaptarii. În actul I pantomima este refrisata, în sensul depasirii sabloanelor si a unei mai clare relationari între personaje, unele secvente dansate au o coregrafie usor diferita (ex.: dansul taranesc), personajul padurarului Hans capata o pondere mult sporita, cu interventii dansante noi. În actul II scena e „îmbracata“ de un ansamblu ceva mai redus decât cel traditional, dispus în diagonale care subliniaza trompe l'oeil al perspectivei clasice; Zulma si Mona, supusele Myrthei nu au o prezenta doar formala ci un dialog constant cu aceasta, iar grupul de willis o înconjoara uneori, iesind din rigiditatea liniilor drepte.
Scenografia Adrianei Urmuzescu pastreaza dispunerea si chiar trasaturile conventionale ale decorurilor, cu un plus de culoare în actul I si un adaos de atmosfera în actul II. Doar doua obiectii: beculetele de pom de Craciun care clipesc noaptea în cimitir si luna, mare si galbena, care urca în loc sa coboare odata cu ivirea zorilor, când spiritele se risipesc.
Despre modul cum orchestra însoteste spectacolele de balet îmi doresc sa pot afirma de fiecare data lucruri bune, dar nu e cazul: desi dirijeaza balete de câtiva ani, Ciprian Teodorascu nu reuseste sa-si ridice ochii catre scena si nimereste ocazional exact tempoul opus celui necesar, punând dansatorii la grele încercari si creând aproape efecte ilare. Ce sa mai spunem de atacurile la întâmplare sau nesigure ale unor instrumentisti sau de sunetele nimerite pe alaturi?!
În rolul titular, Anastasia Kolegova, prim-solista a Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, este cea mai buna Giselle pe care am vazut-o de la Alina Cojocaru (în 2002, pe scena ONB) încoace. Înalta, juvenila (la 27 de ani arata de 17), aspectul si dansul ei vorbesc despre standardele la care a ajuns pedagogia rusa în domeniu: o amplitudine ametitoare a miscarilor, siguranta, niste labe de care nu-ti poti dezlipi ochii, încât nu simti nevoia sa vezi mai mult din linia piciorului, ascuns sub rochia putin prea lunga, saritura înalta, calcatura de pisica, brate interminabile. Trateaza rolul cu minutie, vorbeste din ochi în actul I, devine un fum în actul II si nu iese din rol nici macar pentru reverentele la public. Si mai ales transmite maniera romantica, acel je ne sais quoi atât de greu de redat, pe care-l regasim în gravurile de secol XIX, facut din atitudini în decalé, poze continuate în lungime si perfectul control al segmentelor corpului, dând senzatia de plutire si lipsa de efort.
Ovidiu Matei Iancu (printul Albert) este un dansator „curat“, care frapeaza prin înaltimea sariturii si un partener sigur chiar si pentru o balerina înalta. Alin Gheorghiu reda consistenta padurarului Hans, rol în care ne obisnuisem sa vedem dansatori mai putin antrenati; înfruntarea cu regina ielelor din actul II este plina de dramatism si disperare.
Laura Blica-Toader (Myrtha), Adela Craciun si Mihaela Soare (Zulma si Mona) „au spectacolul în picioare“, deci merge uns, în timp ce ansamblul de fete, concentrat pe claritatea miscarii, mai pierde din vedere alinierea.
Dupa o lipsa de trei ani de pe afisul Operei, premiera cu Giselle este o revenire de succes, aplaudata îndelung, cu atât mai meritorie cu cât e mai greu sa desprafuiesti o bijuterie clasica decât sa creezi un lucru nou, pe gustul vremii. Daca alaturarea cu Anastasia Kolegova ne pune pe gânduri în privinta scolii noastre de balet, productia noua se înscrie fara gres în linia celor clasice, etern valabile si gustate de publicul mai iubitor de frumos decât de experimente.