Dupa 15 ani
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
In miez de toamna, la 13 octombrie, Casa „Vasile Pogor“ din Iasi, unde si-a desfasurat activitatea faimoasa „Junime“, si-a redeschis usile pentru numerosii vizitatori ai muzeelor din capitala Moldovei. 12 dintre ele, situate in Iasi, la Mircesti si Trifesti-Hermeziu (satul Negruzzistilor), alcatuiesc Muzeul Literaturii Romane, cel mai mare si mai complex cu acest profil din Romania, cu sediul central la Casa Pogor. Fosta proprietate a vestitei familii de boieri moldoveni dintre care, fireste, cel mai cunoscut este Vasile Pogor, fondator al „Junimii“ – alaturi de P.P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi si Theodor Rosetti –, intelectual rafinat, om politic, primar al Iasilor in doua legislaturi – „Casa cu ferestre luminate“, cum mai era numita in secolul al XIX-lea, este spatiul unde s-a nascut o noua lume, cu cuvintele lui Maiorescu, „o lume aparte“, si unde a devenit realitate „un vis al inteligentei libere“.
La inceputul deceniului precedent, „deceniul gol“, cu formula lui Octavian Paler, Casa Pogor a trebuit sa intre intr-un amplu proces de consolidare si restaurare. S-a estimat atunci ca lucrarile se vor finaliza in trei ani. Au trecut 15.
Peste aproape un secol, intr-un dialog ce avea loc in parcul Casei si pe care l-am publicat in revista „Convorbiri literare“, Nichita Stanescu definea literalmente memorabil: „Casa Pogor este locul in care «Miorita» s-a transformat in «Oda, in metru antic».“ Timp de aproape trei sferturi de veac, Casa Pogor a iesit din circuitul cultural, cunoscand diverse intrebuintari. La inceputul anilor ’70, ea a devenit insa muzeu, cu un patrimoniu constand in documente, piese de mobilier si alte obiecte ce au apartinut marilor junimisti si altor personalitati ale epocii, intre care ceasul si inelul lui Eminescu, masca mortuara a Poetului sau poseta Veronicai Micle. Cercetatorii, muzeologii si muzeografii ieseni au infaptuit, de-a lungul deceniilor ce au urmat, o remarcabila opera de restituire, descoperind, achizitionand, autentificand, restaurand si ordonand valori inestimabile. Au constituit un impresionant fond documentar, editeaza revista „Dacia literara“, tiparesc carti si alte publicatii, organizeaza dezbateri, expozitii, lansari de carti. Dar mai intai de toate Casa Pogor repovesteste marea literatura romana, ii evoca pe clasicii ei – „eternii nostri pazitori ai solului vesnic“, cum ii numea Calinescu in monumentala „Istorie...“.
La inceputul deceniului precedent, „deceniul gol“, cu formula lui Octavian Paler, Casa Pogor a trebuit sa intre intr-un amplu proces de consolidare si restaurare. S-a estimat atunci ca lucrarile se vor finaliza in trei ani. Au trecut 15. Din cauza nealocarii ritmice a fondurilor necesare, dar si a dificultatilor multiple ce s-au ivit pe parcursul restaurarii ce a necesitat multa migala si efortul unor specialisti din diverse domenii. Dar, in fine, „biruit-au gandul“, ca sa-l citam pe batranul cronicar. Inaugurarea s-a inscris in suita „Sarbatorilor Iasilor“, care, ca in fiecare toamna, au durat o intreaga saptamana. In marea de kitsch si de aghiazma a acestora, redeschiderea Casei Pogor a fost singurul eveniment cultural de anvergura. Printre proiectele prezentate cu acest prilej se numara si cel privind Prelectiunile „Junimii“, care vor fi reluate intr-o a treia serie. Ca si cele instituite in timpul vechii „Junimi“, sau cele din anii 1970-1998, ele vor fi sustinute de personalitati de frunte ale culturii romanesti. Conferentiarul isi va rosti prelectiunea, precum odinioara, „pe viu“, in 50 de minute fix. Deviza „noii Junimi“ este eterna „Intra cine vrea, ramane cine poate“.
Si pentru ca a venit vorba de prelectiuni, voi evoca aici doua dintre cele care s-au tinut la Casa Pogor intre 1974 si 1998. Transcrise de pe banda magnetica, ele au fost tiparite, impreuna cu alte 20, intr-un prim volum editat sub ingrijirea eminentei cercetatoare si muzeografe de la MLR Iasi, Olga Rusu. Sunt prelectiunile sustinute de: Geo Bogza, Constantin Noica, Edgar Papu, Al. Dima, Liviu Rusu, I.D. Stefanescu, Constantin C. Giurescu, lingvistul Gheorghe Ivanescu, reputatul psihiatru Petre Branzei, marele matematician Dumitru Mangeron, psihologul Vasile Pavelcu, Stefan Milcu, Ovidiu Papadima, Alexandru Piru, Mihai Berza si eminescologul indian Amita Bhose. Un inegalabil spectacol de idei si de elocinta care, luand forma tiparului, pierde fatalmente ceva din vibratia, din emotia ce le incalzea, dar castiga prin posibilitatea oferita cititorului de a le parcurge mai atent si a le recepta mai bine. O spun in deplina cunostinta de cauza, intrucat se intampla sa fi fost prezent la aproape toate, martor norocos al chiar producerii lor. Ma gasesc asadar, in conditia privilegiata de a le parcurge retraindu-le, refacand fara nici un efort de memorie inflexiunile glasurilor celor ce conferentiau, gestica lor, intreaga ambianta. Cele doua la care ma voi referi in continuare au fost sustinute, fiecare, de cate un cuplu.
Pe 3 aprilie 1974, in fata unui public numeros si rafinat s-au prezentat Al. Dima si Liviu Rusu. Primul a vorbit mai mult despre colegul si prietenul sau clujean, iar Liviu Rusu, preluand stafeta, despre reconsiderarea lui Titu Maiorescu dupa mai bine de doua decenii de proletcultism. Ilustrul estetician a respins termenul de reabilitare, ca fiind jignitor si, in definitiv, total impropriu in ceea ce priveste personalitatea si opera lui Maiorescu. Profesorul clujean era cel mai indreptatit sa clarifice si acest „amanunt“, de vreme ce lui i se datoreaza reconsiderarea mentorului Junimii. In prelectiunea sa, Liviu Rusu a evocat momente din batalia pentru Maiorescu. Iata unul dintre ele: „Dumneavoastra, cei mai vechi, stiti ce se spunea acum cateva decenii despre Titu Maiorescu si inclusiv despre Junimea. Denigrat, injosit, o primejdie a culturii, criminal. Trebuie sa va destainuiesc un lucru. La un moment dat, eu insumi, ca si Titu Maiorescu, am fost indepartat de la catedra, de la care am lipsit exact 13 ani, ca si el. Dupa ce am revenit (aici se poate spune reabilitat!), m-am adresat forurilor spunand ca ar trebui facut ceva. Mi s-a raspuns: «Vrei sa zbori iar de la catedra? Ai familie...» A venit comemorarea lui Caragiale, in 1962: 50 de ani de la moartea sa – un nou prilej ca, pornindu-se de la niste afirmatii ale acestuia, care pana la urma s-au dovedit nefondate, sa inceapa din nou o intreaga ofensiva, impotriva lui Maiorescu, in toamna lui ’62... Am scris un memoriu, fara intentia de a-l publica, ci numai sa sesizez forurile cu dovezi precise, cu citate de texte, cum spune prietenul Dima, cu citate precise, ce se spune si ce spune autorul. Si am reusit sa fac sa ajunga acolo unde trebuie: la Comitetul Central. Am lucrat trei luni la acel memoriu care in manuscris cuprinde 75 de pagini. Asteptam rezultatul. Odata ma pomenesc ca, fara sa se schimbe macar o virgula, ci doar titlul, apare in «Viata Romaneasca» (...) Eu am spus: «Problema Titu Maiorescu» si a fost schimbat: «insemnari despre Titu Maiorescu». Lucrul n-are absolut nici o importanta. Am primit felicitari; fosti studenti ai mei, care-mi erau aproape, imi dadeau telefon (...) M-am simtit umilit fata de marea problema. Ma consideram o umbra fata de ceea ce insemna pentru mine Titu Maiorescu (...) A aparut in „Viata Romaneasca“ nr.5, mai 1963. Vara urmatoare am fost intr-o excursie cu fiicele mele in muntii Fagarasului si intr-un anumit loc frumos, care invita la odihna, dupa un urcus cu o ranita destul de grea in spate, ne odihnim si noi; intalnim acolo cinci persoane care, foarte amabile, ne-au invitat sa ne odihnim si noi. Si, dupa un vechi obicei turistic, cand intru intr-un cerc pe care-l gasesc, m-am prezentat: «Sunt Liviu Rusu!» Si primul cu care am dat mana, deodata se uita: «Cum? ala?» Zic: «Da. ala!» N-a trebuit sa spun despre ce-i vorba. Imi este cea mai scumpa amintire (...) Am descoperit apoi: erau doua doamne si trei domni, toti profesori de limba romana.“
A doua prelectiune de care voi aminti aici a fost cea sustinuta de Edgar Papu si Constantin Noica, in ordinea in care au vorbit, la 22 septembrie 1977, discursul lui Noica fiind pe alocuri o replica la asertiunile prietenului sau, impreuna cu care a oferit publicului venit atunci la Casa Pogor un adevarat regal. Prelectiunea lui Noica a fost consacrata, in mare parte, manuscriselor lui Eminescu, a caror fotocopiere – pentru a deveni accesibile studiosilor – il preocupa, in acea vreme, obsesiv, pe filosof. Edgar Papu conturase un profil „Eminescu-homo integralis“. La un moment dat, Noica l-a intrebat: „– Draga Edgar Papu, din 44 (caiete) manuscrise care cuprind toata opera antuma si postuma a lui Eminescu, plus toata ucenicia lui, cate ti-au ajuns sub ochi? E.P.– Draga Dinu Noica, trebuie sa-ti spun ca nici unul, direct. C.N. – Direct... Si indirect? E.P. – Indirect, cateva, foarte putine. C.N. – Eu te admir, intai pentru sinceritatea dumitale si, pe urma, pentru faptul ca esti eminescologul care esti, fara sa te fi intalnit cu miracolul eminescian“. Imi amintesc linistea jenata a ascultatorilor in fata acestei sarje prietenesti. In acelasi context, Noica a evocat descoperirile pe care le facuse parcurgand anevoie la Academie cele 44 de caiete. Anevoie si, a precizat ilustrul conferentiar, sub stricta supraveghere. Cea cu care se mandrea in mod deosebit consta in doua versuri cu adevarat magnifice: „Ca o spaima impietrita, / Ca un vis incremenit“, existente in manuscrisul 2254. De fapt, ar fi vorba de un singur vers, virgula – zicea Noica – fiind pusa de el, caci Eminescu „a uitat-o“, un vers „care bate pana la sfarsitul Terrei“. Ca o spaima impietrita „povesteste piramidele“ caci „ce altceva sunt piramidele decat spaima de moarte impietrita?“, iar ca un vis incremenit „povesteste tot inghetul uman“, un vers care strabate toata istoria planetei „pana la inghetul ei“, un vers „care bate pana la sfarsitul lumii“...
Polemizand indirect cu Edgar Papu, care creionase un profil al lui Eminescu-cunoscator a toate si a tot, Constantin Noica s-a adresat asistentei: „Acum, sa nu va faceti iluzii. Eminescu este cel pe care l-a descris Edgar Papu, dar si omul multor scaderi, al multor imperfectiuni, insa ceea ce e uluitor e ca are o cuprindere universala, de homo integralis, faptul ca vrea tot, faptul ca traieste rusinea de a nu sti tot (...) Oricare dintre noi trebuie sa se rusineze, ca si Eminescu, care se rusina ca nu stie tot“.
Ma intreb: cum ar fi reactionat oare Noica la insanitatile publicate intr-un numar, ce va ramane de trista amintire, al unei reviste conduse de un discipol al sau de la Paltinis? I-ar fi ignorat pe „mititei“ sau i-ar fi strivit si mai tare cu sclipitorul sau gand? I-ar fi fost oare rusine de lipsa lor de rusine?