Pretul: Un cartus de Kent si un pachet de cafea (Lavazza)
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Nu, Cristi Puiu nu mi-a oferit un cartus de Kent si un pachet de cafea pentru a scrie aceasta cronica (sa stiti totusi ca nu-mi place Kentul si as prefera în loc de cafea o sticla cu vin), o fac pentru ca remarcabilul sau scurtmetraj din 2004 continua sa impresioneze.
Ca tânar scenarist nu-ti poti dori mai mult decât sa reusesti performanta ca la un moment dat în existenta ta sa scrii un text la fel de bun ca acela care a stat la baza filmului semnat Cristi Puiu. Simplu, dar capabil sa îti ia rasuflarea.
Doi
Într-o zi ploioasa si terna, doi barbati, unul de vârsta mijlocie (Mimi Branescu) si unul de vârsta a treia (Victor Rebengiuc) stau asezati la o masa, într-un restaurant dintr-o Românie post-decembrista.
Realizezi ca sistemul a cazut doar datorita varietatii de apa minerala pe care chelnerul (Mihai Bratila) i-o aduce la cunostinta barbatului mai în vârsta, caci altfel atmosfera si lumina nu ajuta prea mult la crearea imaginii unei Românii „moderne“.
În fine, pe parcursul celor 13 minute de pelicula îti dai seama ca cei doi sunt de fapt tata si fiu, desi la început par doi necunoscuti veniti sa negocieze pentru o slujba, ca tatal este somer si fiul corporatist, care pare sa traiasca într-o cu totul alta lume, ca fiul în cere tatalui cafea si tigari pentru a da mita unui potential angajator si ca cei doi ajung la concluzia (exprimata cu voce tare) cum ca de fapt nu s-a schimbat nimic în tara asta.
Replica „pâna la urma nu s-a schimbat nimic, tot cu cafea, cu tigari…“ este des reprosata regizorului, care, spun unele voci, ar fi trebuit sa fie mai subtil. Reprosul e nejustificat însa în acel context, când se simtea nevoia unei „sparturi“ în film.
„Un cartus de Kent si un pachet de cafea“ nu este doar un film de natura sociala, care reflecta starea de fapt a unei natiuni, ci e si un film psihologic, ce contureaza minunat caractere, emotii si reactii umane.
Cristi Puiu a realizat performanta de a prezenta într-un scurtmetraj doua destine diferite a unor oameni care nu se cunosc deloc, desi au o legatura de sânge si ale caror vieti se rezuma la a-si îndeplini „norma“ zilnica.
Scurtmetrajul a câstigat doua premii internationale la Festivalul de la Berlin, „Golden Berlin Bear si „Prix UIP Berlin (European Short Film)“, iar imaginea exceptionala poarta semnatura lui Oleg Mutu.
Cristi Puiu&Co.
Unul dintre cei mai buni regizori români de la ora actuala, sub Radu Mihaileanu (care activeaza în Franta), dar peste Mungiu si Porumboiu, Cristi Puiu nu a dezamagit niciodata. Cel putin, nu în calitate de regizor.
Sigur ca exista scenariul contestatului „Niki Ardelean, colonel în rezerva“, scris împreuna cu vesnicul si talentatul sau colaborator Razvan Radulescu, dar altfel, separat ca scenarist („Un cartus de Kent si un pachet de cafea“ si „Offset“) sau împreuna cu Razvan („Marfa si banii“, „Moartea domnului Lazarescu“) si, dupa cum spuneam, mai ales ca regizor, Cristi Puiu a dat dovada de un mare talent si de o vocatie deosebita.
Si se pare ca în curând ne va surprinde ca actor, în cea mai recenta productie a sa, aflata în lucru, „Aurora“.
Asadar, noua generatie de regizori care încearca acum sa iasa la liman si sunt trimisi pe la festivaluri din lipsa de ceva mai bun ar trebui sa-si dea seama ce concurenta au avut sau au în continuare si pe cine ar trebui sa depaseasca. Batalia lor nu se desfasoara peste hotare, ci în propria tara, cu regizori precum Puiu sau precum regretatul Nemescu (endless).