„Caracatita“ fara comisar: „Gomorra“ de Matteo Garrone
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Nostalgicii comisarului Cattani vor fi dezamagiti de aceasta productie intens mediatizata în care o parte din roluri a fost atribuita unor gangsteri în piele si oase. Personajele acestora din urma fac legea, carabinierii abia daca trec prin cadru. Zecile de Tano Carridi din aceasta ecranizare dupa romanul lui Roberto Saviano zburda prin mahalale precum copiii Von Trapp pe pajiste în „Sunetul muzicii“: nu îi deranjeaza absolut nimeni.
Lasceatemi sa cânt
Deseori tindem sa uitam ca filmul este realizat de italieni, cu italieni, despre italieni. Pe plan stilistic, minimalismul lui „Gomorra“ e ruda buna cu cel cultivat de tinerii autori români care au debutat în ultimul deceniu. Desi au trecut mai bine de o suta de ani de la evenimentele din „Novecento“ al lui Emanuele Crialese, italienii lui Matteo Garrone nu dau semne sa fi parcurs prea multe trepte pe scara evolutiei: primitivi pitoresti precum Totò, Pitbull, Gaetano sau Bombolone vedem zilnic cu toptanul, iar muzica pe care nelegiuitii cu dragoste pentru frumos o asculta are mai toate caracteristicile manelei românesti de data recenta.
Toate acestea (un anumit mod de a filma si de a vedea filmul, zecile de adulatori ai lui Tony Montana pe care cartierul îi aduce uneori „pe val“, subcultura de gang reprezentata prin maneaua napolitana) atrag în mod indiscutabil. Fie ca ne place sau nu, aceasta este lumea noastra, iar faptul ca o vedem atât de fidel reflectata pe de o parte înlatura dificultatile de întelegere, pe de alta parte provoaca inevitabile comparatii. Ceea ce convinge însa fara drept de apel nu este efectul de familiaritate, total strain, cel putin în ceea ce priveste publicul românesc, de intentiile regizorale. Convinge ceea ce filmul spune, ceea ce toata lumea în Italia stie, dar nimeni nu recunoaste.
Mr. Anderson goes to Napoli
Ceea ce fratii Wachowski au realizat din punct de vedere cinetic în seria „Matrix“, Garrone aduce în cinema-ul politic de autor. Imitând copios cinema-ul Hong Kong-ului, trilogia Salvatorului hamletian cu ochelari de soare exploata nerusinat dorinta general umana si de nestavilit de a sti cât mai în amanunt, de a patrunde fiecare aspect al unui mister, oricât de lipsit de miez ar fi acesta. Curiozitatea deloc nobila pe care grandioasele compuneri vizuale ale fratilor Wachowski o satisfacea se referea strict la miscarea umana. „Matrix“ facea accesibil ceea ce pâna atunci ar fi fost cu desavarsire interzis retinei, desfasurând cu încetinitorul pâna si cele mai neînsemnate miscari ale luptasului mesianic. Prin supratehnologizarea filmarii, nimic nu mai ramânea acuns privirii.
Spre deosebire de baletul combativ al cyber-epopeii americane, curiozitatea la care face apel detinatorul Marelui Premiu la Cannes din 2008 e una prin excelenta semnificativa din punct de vedere social. Mecanismele prin care functioneaza o organizatie de tip mafiot ar trebui sa intereseze pe toata lumea, cu atât mai mult cu cât longevitatea Camorrei e un paradox în sine. Cum de rezista de atâtia ani, cum de e statul italian atât de neputincios, în ciuda unor desfasurari (uneori) impresionante de forte?
Simplu, ne explica „Gomorra“. Motivul pentru care, desi capetenii ai mafiei sunt ocazional arestate, mafia prospera este acela ca Napoli si Camorra nu pot fi nicicum disociate. Felul cum organizatia actioneaza este dezvaluit metodic de Matteo Garrone. Precum era miscarea revelata în toate aspectele sale în „Matrix“, suntem martorii deconspirarii cvasitotale a zecilor de moduri prin care Camorra îi corupe pe absolut toti cei care intra în contact cu ea. La fel cum oricine poate întelege mecanica unei miscari, dar abia în „Matrix“ o vede pentru prima oara filmata din toate unghiurile, cu totii banuiam existenta unei lumi paralele, aceea a crimei organizate. În „Gomorra“ o vedem dezgolita de secrete. Astfel întelegem. În patria Camorrei, apartenenta la Camorra nu e o chestiune de optiune. E de la sine înteleasa.
O oferta de nerefuzat
La fel ca în majoritatea filmelor lui Von Trier, optiunea pasivitatii nu exista. Trebuie sa fii de partea cuiva, altfel nu apartii peisajului. Inocentii încearca sa se sustraga de la micile sau marile concesii pe care inevitabila apartenenta la un clan le presupune, dar nu reusesc decât prin fuga. Cei care ramân ucid sau sunt ucisi: mafia nu lucreaza cu nuante, „Ori esti cu noi, ori esti împotriva noastra“, pastiseaza maniheist un socialist de ocazie cu pofta de razbunare.
Eroii lui Garrone nu au nimic în comun cu marii mafioti ai ecranului, cei ai lui Coppola sau Scorsese. Nu spun fraze memorabile înainte de a-si executa adversarii, ca în filmele lui Tarantino, iar bogatia lor nu se vadeste în însemnele ei exterioare cu care suntem obisnuiti: nu locuiesc în apartamente somptuoase, nu sunt înconjurati de fotomodele, nu conduc autoturisme de lux. Mai mult, ceea ce ei fac nu are nici o urma de stralucire: reglarile de conturi au aspectul luptelor de cocosi (sunt scurte si haotice), iar banii provin din afaceri deloc glamorous, cum ar fi gropile de gunoi.
Nu sunt prin nimic cool, dar au totusi o calitate absolut aparte personajele din „Gomorra“: sunt vii.