Tangoul finlandez si suflatul in iepuras
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura ars combinatoria »
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
Festivalul Comediei Romanesti – festCo – este unul dintre cele mai importante evenimente ale primaverii culturale bucurestene (si nu numai). A saptea editie, internationala, a avut un program variat, incercand sa cuprinda, in sectiunea oficiala si in sectiunea off, cat mai multe dintre „secventele“ innoitoare ale comicului zilelor noastre. De la clasici (ai modernitatii) si clasici regasiti, la noul val, de la spectacole gazduite pe scena mare si in studio, la stand-up comedy, comic magic show si lecturi in cafeneaua Teatrului de Comedie. Matei Visniec, Mihail Sebastian si Lia Bugnar au fost dramaturgii cel mai mult jucati. Si mai mult decat in alti ani, cativa actori cunoscuti au preluat bagheta regizorala: Ion Caramitru, Dan Tudor, Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Cristian Sofron.
Oferta straina, adica teatre din lume care au in repertoriu comedie romaneasca, a fost acoperita de Centre Culturel Kulturfabrik, Luxemburg, cu „Mansarda la Paris“ de Matei Visniec si Théatre du Tropic/ Muséatre/ Fontenay-en-scènes, Franta, cu „Scaunele“ de Eugène Ionesco. In fine, revista „Drama“ si directorul ei, criticul Mircea Ghitulescu, au lansat proiectul „Comedii uitate“, cu argumentul: „Din anul 1828, cand Iordache Golescu scria comedia «Barbu Vacarescul vanzatorul tarii», pana astazi, au fost descoperite zeci de texte geniale care nu au fost jucate niciodata, ori au fost uitate. Teatrul de Comedie doreste sa vi le prezinte sub forma unor spectacole lectura duse pana aproape de versiunea scenica“.
Proiectul a inceput cu „Negutatorul de ochelari“ de Tudor Arghezi, o „felie“ de avangarda romaneasca, aceea in care au evoluat Eugène Ionesco si Gellu Naum.
Madame la Mémoire
Radu Afrim cu „Mansarda la Paris“ de Matei Visniec a deschis a saptea editie festCo. Spectacol care, montat la Centre Culturel Kulturfabrik, Luxemburg, a fost, in 2008, castigatorul Marelui Premiu al Presei la Festivalul off Avignon.
Este pentru a doua oara cand regizorul monteaza aceasta piesa cu suflu polifonic, stufoasa, prea eseistica si demonstrativa, pe alocuri. Prima apropiere a sa de „Mansarda la Paris (cu vedere spre moarte)“ a dat un spectacol, la Teatrul National din Cluj, cu momente de inspirata propunere regizorala, energetic, socant, pictural, jucaus-absurd, dar si cu lungimi si repetitii suparatoare.
Pentru Kulturfabrik, Radu Afrim a restrans durata montarii la o ora si jumatate, a insuflat un ritm alert succesiunii de secvente, a energizat, intr-un spectaculos crescendo, prestatia actorilor, jumatate romani, jumatate din Luxemburg, a introdus proiectii video si a beneficiat de inspiratele „lumini“ ale lui Karim Saoudi. A rezultat un limpede, frisonant „jurnal“ al pierderii memoriei, al aneantizarii fiintei ganditoare Emil (Cioran), al ratacirii acestuia, in cerc, intr-o initiere in hau, in dezastrul vesel-anglicizat DESASTER – cu traseu (pre)stabilit – Les Jardins de Luxembourg, Gara de Est, Sorbona, mansarda din Rue de L'Odéon 21, Spitalul Broca si, in memoriam, Coasta Boacii. Un jurnal din firimituri, ca sa-l parafrazez pe Eugène Ionesco in care calauza ii este chiar „doamna faramelor“, Madame la Mémoire, distrata protectoare a porumbeilor comunitari, infirmiera, functionara de primarie si bocitoare de Rasinari. Partenera fantomatica, pe cale sa-l paraseasca pe cinicul din ce in ce mai cazut intr-o copilari(r)e edenica.
Dracula moralist si apatrid
Radu Afrim isi coperteaza spectacolul cu doua proiectii video cu rol de inspirate comentarii ale textului dramatic: o cadere a iepurilor albi din cerul senin, fundal al litaniei meditatiilor moralistului, care „curg“ din difuzoare peste neclintirea „cioranienilor“ in asteptarea publicului si imaginea voalata a valurilor (alb-negre) dintr-o mare primordiala, un fel de hau, de receptacol plin cu lichid amniotic, unde se retrage Cioran. Un cinic mantuit, o marioneta ce danseaza... tango finlandez si sufla in iepuras la aniversare. Un Dracula filosof si apatrid, Mascota asociatiei celor care au refuzat sinuciderea dupa ce i-au citit opera, un „fascist“ roman pe care destinul l-a facut cadou francezilor. Dar care le-a respins acestora darul cetateniei. Si onorurile efemere.
Radu Afrim a polisat absurdul din piesa lui Matei Visniec pana la a-i conferi calitatea de bijuterie. Puritatea gramaticii sale regizorale a respins ca pe niste corpuri straine giumbuslucurile si efectele speciale. Marea revelatie a spectacolului a fost Constantin Cojocaru, distribuit in rolul lui Emil Cioran. Cand papusa dezarticulata, cand surazator uituc si aiurit, intarziat sorbonard, cand erotoman la senectute, cand copilarindu-se cu un sclipit de viclenie in priviri fugare indreptate spre cei din jur, cand dedandu-se la „orgii“ draculiene in refugiul mansardei, pe fundalul unor secvente de film mut cu vampirul valah, cand demn, impasibil interogat la Biroul pentru Apatrizi, Constantin Cojocaru a oferit publicului un veritabil regal actoricesc (in franceza). Marja Leena Junker, Madame la Mémoire, grande dame si infirmiera intelegatoare a plutit, literalmente, pe scena, eleganta, subtila, zana buna, iubita tandra in momentul despartirii definitive. Valéry Plancke a sarjat, pe muchie de cutit, inteligent, energetic in rolul profesorului de filozofie, neratand niciuna din aluziile textului la „vedetele“ din domeniu, mai ales la statutul de VIP al lui B.-H.L., cel playboy si mult mediatizat, si a fost un credibil, hazos orb cu telescop si cu bufnita impaiata.
Bine pusi in priza, ea cu logoree de mecanism de neoprit, el cu elanuri suicidale „dupa model“, temperate la timp, Luc Schiltz (Gérard) si Marie-Lune (Fata cu iepurasul) au inchegat un cuplu complementar energetic de referinta in economia montarii. Andrei Elek a fost in rol ca anchetator de la Apatrizi, iar Elena Popa, Femeia care iese din mare, (o eterica, impacata Simone) a marcat, prin contrapunct, finalul cenusiu, stingerea. „Mansarda“ lui Radu Afrim, de o remarcabila coerenta, a trecut cu brio prin cursa cu obstacole a poncifelor receptarii biografiei finale si a operei lui Cioran asa cum a fost trecuta ea in piesa lui Matei Visniec. Polemica, in raspar, cu aluzii la acuzatiile din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine (vezi amintirile fulgurante ale lui Emil despre fotografierea celor trei in Piata Fürstenberg, imaginea de pe coperta amintitului op) si cu referiri la incercarile de „tabloidizare“ a operei lui Cioran, de transformare a lui intr-un produs media-kitsch. Un moment de referinta al spectacolului este acela in care „cioranienii“, extaziati, „canta“, in franceza, pe melodia „Blestemului“ Mariei Tanase, pasaje din „Schimbarea la fata a Romaniei“.
Cu Matei Visniec si directorul de la Centre Culturel Kulturfabrik din Luxemburg, regizorul Serge Basso (un mare admirator al acestui spectacol si un bun cunoscator al teatrului romanesc), in sala, cu un parter de actori, regizori si scriitori, editia festCo 2009 a inceput in forta.