Fabrica de autori. Cazul Alexandru Dragomir
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura ideilor »
Autor: HORATIU NAN
„«Multi vor avea dreptate într-o buna zi. Dar dreptatea lor va decurge din faptul ca eu nu am dreptate acum». Acesta este limbajul adevaratei autoritati. Daca întelegem cum functioneaza, descoperim un singur lucru: ca este o obligatie severa atât fata de sine, cât si fata de altii; ca nu înceteaza sa tremure în fata ei însesi, dar niciodata în fata altora“. Walter Benjamin, „Karl Kraus“(i)
Ne-am gasit Autorul! Anul 2002 constituie decorul acestui eveniment remarcabil pentru cultura si (mai ales) filosofia româneasca. Atunci a murit un om si, în mod miraculos, s-a nascut un autor: Alexandru Dragomir. Nu va lasati înselati de cei care va vor vorbi despre „omul“ Dragomir, despre cum era el privit în timpul vietii în rândul intelighentiei române, despre statutul sau „incert“ din punct de vedere cultural si asa mai departe. Din clipa în care s-a descoperit impresionanta maculatura a lui Dragomir (aproximativ o suta de caiete) s-au si urnit rotitele care au condus la producerea unuia dintre cele mai pretioase bunuri culturale mioritice. Prin urmare, trebuie sa discernem cu grija între diversele discursuri care circula în jurul acestei proaspete achizitii, deoarece multe dintre ele reprezinta investitii de capital simbolic. Vizând profitul cultural, ele nu pot asuma o pozitie critica reala si contribuie doar la crosetarea unui patrimoniu care serveste intereselor hegemonice ale sustinatorilor lor. Sa începem, asadar, cu grija.
Autorul si autoritatea
În prefata la „Comentariul“ sau la „Cartea Sentintelor“ a lui Petrus Lombardus, Sfântul Bonaventura împarte procesul manufacturii discursului în functie de cele patru ipostaze ale producatorului sau: scriptor, compilator, commentator si auctor. Scriptor este cel care nu face decât sa transcrie texte, fara a adauga nimic. Cel care, pe lânga aceasta, introduce material textual strain, care nu-i apartine, poarta numele de compilator – spre deosebire de commentator, care-si adauga propriul discurs. Auctor-ul, în schimb, pune accentul principal pe textul care-i apartine, folosind materialul strain doar în scopul confirmarii spuselor sale. Lucrul cu adevarat remarcabil în aceasta clasificare este recunoasterea patenta a lipsei de autonomie care caracterizeaza fiecare dintre cele patru ipostaze ale productiei de sens (în conditiile în care ele sunt, totodata, relativ independente unele de celelalte). Taxinomia discursurilor releva un substrat non-discursiv pe care acestea ar trebui sa-l întretina si perpetueze în numele traditiei. Functiile principale ale oricarui discurs se sprijina pe acest „ceva“ exterior lor care poarta numele de auctoritas. Constituirea sensului se desfasoara, asadar, potrivit celor patru posibilitati de prelucrare a substratului non-discursiv.
Auctoritas trimite la o specie aparte de putere, si anume: puterea (non-juridica) de legitimare (cf. Agamben, „Starea de exceptie. Homo sacer II,1“, traducere de Alex Cistelecan, Idea, 2008, p. 77). Spatiul ei de operare nu se reduce, însa, doar la nivelul „politichiei“, ci este difuzat în întreg ansamblul relatiilor sociale. În metamorfoza extrem de fluida pe care o traseaza de la o forma discursiva la alta, Bonaventura dirijeaza circulatia acestei puteri facând din fiecare forma o functie a puterii. Astfel, productia culturala a discursurilor se constituie în raport cu autoritatea, fiind definita de administrarea puterii non-juridica de legitimare. Cel mai putin fidel autoritatii (fara a o trada, totusi) este, potrivit schemei lui Bonaventura, cel care o reproduce, scriptor-ul. Numele de auctor se cuvine atribuit doar celui care o slujeste cel mai bine, care contribuie la intensificarea, nu doar la conservarea ei.
Schema propusa de Bonaventura este una care-si întinde radacinile (cel putin) de la Isidor din Sevilia, Macrobius si Sf. Ieronim si care, în esenta, a ramas valabila si astazi. Foucault a demascat celebrarea, pe cât de patetica, pe atât de naiva, a „mortii autorului“ (Roland Barthes), aratând cum aceleasi presupozitii care sustineau teoriile traditionale privind autorul opereaza si în culisele noilor concepte de „scriitura“ sau „opera“ (cf. „Ce este un autor?“, în volumul omonim publicat în 2004 la Idea în traducerea lui Bogdan Ghiu si Ciprian Mihali). Marile rupturi de traditie, anuntate în secolul al XIX-lea (prin notiunea de geniu) sau cel de-al XX-lea (în ideea operei fara „autor“ care trimite doar la ea însasi), reproduc aceleasi relatii de putere al caror ansamblu graviteaza în jurul lui auctoritas.
Pe lânga articularea puterii pe cunoastere si a cunoasterii pe putere, analizata si evidentiata de catre Foucault, putem observa înca doua asemenea cupluri: putere-spectacol si putere-morala. Triada metafizica adevar-frumos-bine se împlineste în autonomizarea, operata de liberalism, a fiecarui membru al ei. Sarcina unei critici politice a metafizicii si a unei critici filosofice a liberalismului rezida, însa, în reunificarea acestor elemente. Nu în mod platonic (deci, metafizic, în cele din urma) ci evidentiindu-le în calitatea lor de materiale care alcatuiesc tesatura inextricabila a puterii. Orice discurs reprezinta o arhitectonica a puterii în masura în care este strabatut de aceste trei planuri. Distributia lor variaza de la discurs la discurs, autorul fiind dispozitivul care permite exercitarea autoritatii. El se situeaza la intersectia dintre aceasta putere si manifestarile ei epistemice, estetice, respectiv morale; autorul este, cum spunea Foucault, o functie a discursului care nu implica nicidecum o spontaneitate, ci un ansamblu tehnologic complex.
În cele ce urmeaza, ne propunem sa surprindem cele trei articulatii ale puterii în cazul Alexandru Dragomir. Ne intereseaza felul în care a fost construit „Dragomir“ cu scopul conservarii si, mai important, al intensificarii unei puteri de legitimare (auctoritas). Planurile spectacular, moral si epistemic se organizeaza, în cazul studiat aici, potrivit unor falii puternic evidentiate: una biografica, cealalta legata de reconstituirea unei traditii filosofice. Avem de gând sa analizam efectele de putere (tripartite) exercitate de-a lungul acestor doua directii. Înainte de asta, însa, se cuvine sa trasam fizionomia culturala a problemei, sa schitam o imagine generala a contextului si a conditiilor care au facilitat constituirea autorului Dragomir.
Alexandru Dragomir fata cu reactiunea
Oamenii cei mai importanti – nu numai în calitate de producatori ai autoritatii, ci si din punctul de vedere al pozitiei profesionale si al prestigiului lor social – implicati în afacerea Dragomir sunt urmatorii: Gabriel Liiceanu (directorul editurii Humanitas), Andrei Plesu (presedintele Colegiului Noua Europa, fost ministru al culturii si fost ministru de externe) si Horia-Roman Patapievici (director, din 2005, al Institutului Cultural Român). Credibilitatea de care se bucura acestia în spatiul cultural român a garantat, gratie functiilor pe care le ocupa si a vizibilitatii revistelor si editurilor care îi publica, buna functionare a mecanismelor în urma carora a rezultat brand-ul „Alexandru Dragomir“. Desigur ca povestea a implicat mult mai multe figuri, unele facând direct parte din gruparile hegemonice organizate în preajma lui Liiceanu, Plesu si Patapievici, iar altele care, cu toate ca apar în postura de critici ai calitatii editoriale a seriei Dragomir, nu fac decât sa perpetueze functia auctoriala si, odata cu ea, puterea de legitimare de la care se revendica tocmai cei criticati.
Pentru a ne face o idee despre armatura teoretica si practica ce sustine proiectul „Alexandru Dragomir“ se cuvine sa facem o trecere în revista a discursurilor care au proliferat în preajma sa. Evenimentul care a generat întreaga afacere l-a reprezentat, cum spuneam la începutul articolului, moartea lui Alexandru Dragomir si descoperirea caietelor si carnetelelor sale, însa momentul cu adevarat decisiv pentru piata culturala din România a fost publicarea primului volum care poarta semnatura „autorului“ (în 2004, la editura Humanitas, reeditata în 2008). Pe coperta putem citi: „Alexandru Dragomir, «Crase banalitati metafizice. Prelegeri reconstruite ssic!t de Gabriel Liiceanu si Catalin Partenie». Prefata de Gabriel Liiceanu. Postfata de Andrei Plesu“. De atunci au mai aparut, pâna în prezent (tot la Humanitas), înca trei volume: „Cinci plecari din prezent. Exercitii fenomenologice“ (2005), „Caietele timpului“ (2006) si „Seminte“ (2008). Dar cel mai relevant aspect, din perspectiva abordata aici, rezida în multitudinea de discursuri generate în jurul lui Dragomir. Matca si referinta lor principala o reprezinta prefata lui Gabriel Liiceanu (intitulata „Caietele din subterana“) din „Crase banalitati metafizice“. Mentionam, în continuare, postfata lui Andrei Plesu care însoteste acelasi volum; aparitia unui numar al revistei „Studia Phaenomenologica“ (IV, 2004) dedicat în întregime lui Dragomir; articolele publicate în „Idei în dialog“ de catre Horia-Roman Patapievici („Lectia lui Alexandru Dragomir“, martie 2005, publicat în limba engleza în „Studia Phaenomenologica“, ed. cit), Catalin Partenie („Remediu contra arhivelor. Cazul Dragomir“, decembrie 2004, publicat, la rându-i, în engleza în numarul din „Studia Phaenomenologica“), Sergiu Sava („Alexandru Dragomir. Ideologie si disidenta“, noiembrie 2007), Christian Ferencz („Un Socrate contemporan?“, decembrie 2007) si Ilina Gregori („Modernitate în România: Farsa sau martiriu. Despre o interpretare ramasa necunoscuta a „Scrisorii pierdute“: Alexandru Dragomir“, februarie 2007); rubrica „Alexandru Dragomir“ al site-ului cercului Noica (ii) ; articolul „Dragomir despre Noica“ („Adevarul“, septembrie 2006, postat si pe site-ul cercului Noica) de Sorin Lavric, care semneaza si recenziile volumelor 2,3 si 4 din seria Dragomir („România literara“, iulie-august 2005, iulie 2007 si iunie 2008); procesul verbal realizat de Adrian Nita „Crase-lor banalitati metafizice“ („Observator cultural“, iulie 2005); articolul lui George Bondor, „«Viata buna» si problemele filosofiei. Fenomenologia timpului la Alexandru Dragomir“ („Hermeneia“, numarul special din 2006); textul lui Robert Maggiori, intitulat „Dragomir, l'oeuvre au jour“, aparut la 11 septembrie 2008 în cotidianul „Libération“ – adevarat panas etalat cât se poate de des pentru a sugera priza lui Dragomir dincolo de granitele noatre; emisiunile radio sau TV pe tema Dragomir: interviurile acordate de Gabriel Liiceanu (din 16.06.2004 si 28.07.2006) si Bogdan Minca (26.19.2008) la Radio România Cultural, precum si afirmatiile lui Gabriel Liiceanu rostite în cadrul unei emisiuni TVR Cultural în data 13 decembrie 2002. Aceasta lunga lista serveste la a indica instantele discursive a caror prezenta masiva în mass-media culturala româna au conturat strat dupa strat (ca în pictura în ulei) functia autor în cazul Dragomir. Ansamblul discursiv evocat mai sus reprezinta tot atâtea relee de propagare a puterii de legitimare; în spatiul din si dintre dispozitivele sale circula auctoritas. Masca ei apare ca Alexandru Dragomir. Pe deasupra, mai pomenim si de proiectul fundatiei „Humanitas Aqua Forte“ (a lui G. Liiceanu) de „promovare a filozofiei românesti în strainatate“ prin traducerea operelor a trei filosofi români alesi pe sprânceana: Constantin Noica, Mihai Sora si, bineînteles, Alexandru Dragomir. Printre sponsorii acestui proiect se afla Institutul Cultural Român, Editura Humanitas si Volvo-Fundatia Life for Life (un partener mai vechi al „grupului de prestigiu“ Liiceanu-Plesu-Patapievici) (iii). Legitimare politic-publica si profit economic – iata versantii care alcatuiesc, în secolul al XXI-lea, functia autor.
S-ar parea totusi ca exista si voci care protesteaza, care au sesizat ca ceva „nu este în regula“ cu ceea ce se întâmpla în toata „povestea asta“. Mentionam aici, în primul rând, singura carte dedicata pâna acum gândirii lui Dragomir: Isabela Vasiliu-Scraba, „Propedeutica la eternitate“, Editura Star Tipp, Slobozia, 2004; de asemenea: articolele lui Florin Roatis („Despre mediocritate si ratare în filozofie“, „Observator cultural“, iunie, 2005), Dan Petrescu („O editie coreeana“, „Ziua“, 20 iulie 2005), Isabela Vasiliu-Scraba, „Ultima revelatie a filosofului Alexandru Dragomir“ („Arges“, octombrie 2006) si Ovidiu Pecican, „Inventând filosofi“ („Art Act Magazine“, februarie 2009 (iv) ). Într-adevar, aceste discursuri dovedesc impulsuri si elemente critice solide, însa, tratând deja despre „autorul“ Dragomir, ele nu fac decât sa perpetueze, chiar prin intermediul mijloacelor pe care le prezinta drept critice, abuzul initial al puterii de legitimare, abuzul de auctoritas în vederea intensificarii hegemoniei culturale. Astfel, ele reprezinta (pentru a continua metafora picturala) ultimul si cel mai subtil strat care participa la edificarea functiei autor. Niciunul nu discuta productia culturala propriu-zisa a lui Alexandru Dragomir ca autor, ca un element discursiv care nu are, drept contraparte reala, un om în carne si oase, ci o putere care, prin intermediul spectacolului, cunoasterii si moralei pe care le angajeaza, are efecte practice la nivel economic, politic si simbolic. Astfel, critica Isabelei Vasiliu-Scraba consta în reprosurile adresate în principal lui Gabriel Liiceanu pentru felul în care a fost editat Dragomir. Problema dumneaei (dar si a celorlalti critici) nu este aceea ca Dragomir a fost produs ca autor, ci faptul ca nu a fost produs bine. Noi sustinem dimpotriva, ca a fost produs extrem de bine, dupa cum vom vedea.
În cele de mai jos dorim sa ne ocupam, însa, doar de o chestiune particulara a afacerii „Dragomir“, si anume: evidentierea câtorva „motive“ ale „modalitatilor de (auto)înselare“ din prefata lui Gabriel Liiceanu la „Crase banalitati metafizice“. Textul sau reprezinta, cum spuneam, principalul izvor de la care se adapa „Alexandru Dragomir“. Spatiul ne permite doar acest prim capitol al unui posibil studiu mai vast. Vom apela, cu prudenta necesara, si la materialul critic oferit de cartea Isabelei Vasiliu-Scraba. De asemenea, vom cita drept suport si alte surse care privesc în mod direct problema noastra.
Puterea lui „pesemne“
Afirmam ceva mai sus ca vom analiza, cu privire la cazul Dragomir, puterea în articulatiiele ei (morala, estetica si epistemologica) asa cum se constituie în jurul a doua planuri: unul biografic, iar altul privind fabricarea prin reconstructie a unei traditii filosofice. Ne vom apleca asupra celor doua dimenensiuni asa cum sunt ele distribuite, simultan, pe alte doua paliere: relatia dintre Dragomir si Noica si dintre Dragomir si Heidegger.
Înainte de asta, însa, vom lua în calcul aspectul contrafactual (cel mai la îndemâna, de altfel) al prefetei lui G. Liiceanu. Este vorba de mitul conform caruia Dragomir nu a publicat nimic. E vorba despre disputa în jurul textului lui Dragomir despre Octavian Vuia („Portret al gânditorului la tinerete“, în Octavian Vuia, „Regasirea lui Pascal si alte «analize» heideggeriene“, Editura „Jurnalul literar“, 1997): „Evocarea lui Dragomir a fost facuta la Radio România Cultural la 2 iulie 1997 si a fost publicata ca prefata la volumul amintit, fara stirea autorului ei.“ (G. Liiceanu, „Caietele din subterana“, în Alexandru Dragomir, „Crase banalitati metafizice“, ed. cit., p. XVI)
Afirmatie falsa (cf. Vasiliu-Scraba, „Propedeutica la eternitate“, ed. cit., p. 15). Miza nu consta, desigur, în stabilirea daca „autorul“ a publicat sau nu vreun text înainte, ci în a crea imaginea lui Dragomir drept un „Socrate contemporan“ care nu a vrut sa publice nimic din motive personal-filosofice. Aceasta prima falsificare are o pondere grea în constituirea functiei Dragomir. Ea este primul element care uneste viata si filosofia autorului. Omonimia creata între „functia autor“ aplicata unui text si presupusul sau producator nu face decât sa creeze, prin conexiunea pe care o opereaza între biografie si discurs, noi relee ale puterii, noi cai de circulatie ale autoritatii, noi instrumente de (des)calificare.
Operatorul principal al productiei lui „Dragomir“ se regaseste, la Liiceanu, în universul lui „pesemne“, dupa cum se observa în urmatorul fragment care brodeaza, donchisotic, pe marginea unei scrisori primite de catre Dragomir de la Freiburg (semnata de Heidegger si alti zece colegi):
„…este lesne sa-ti imaginezi cum sHeideggert se plimbase din mâna în mâna, în jurul mesei lungi, din stejar masiv geluit, culegând semnaturile celor zece tineri dintre care unii împlinisera, pesemne de curând, 25 de ani si al profesorului lor aflat, la 55 de ani, în apogeul carierei universitare. «Ce-o mai fi facând Sanduc?» aruncase peste masa vreunul dintre ei. Sau poate Heidegger însusi, scotând carnetul negru în care era mentionat fiecare membru al seminarului doctoral, întrebase: «Und Herr Dragomir? Haben Sie Nachrichten von Ihm?» Exista vreo stire despre «domnul Dragomir»? În mod evident, nu exista nici una.“ (ibidem, pp. V-VI, s.n.)
Priviti caracterul echivoc al formularilor: „sa-ti imaginezi“, „pesemne“ „poate însusi Heidegger“. Este interesanta analiza acestor „posibilitati“ deschizatoare de orizonturi bovarice. În exemplul de mai sus, ironia vine din faptul ca tot acest sir de închipuiri virginale se încheie cu o certitudine („În mod evident, nu exista nici una“). Sa comparam acest fragment cu ceea ce se afirma, reproducând relatarea lui Biemel, la paginile XII-XIII despre seminarul lui Heidegger:
„«Cei cincisprezece» îsi ocupau locurile în jurul a trei mese dispuse în forma de potcoava, în timp ce pe Heidegger îl astepta o mica masa instalata în spatiul ramas liber al semicercului“.
Cum ramâne atunci cu „masa lunga, din stejar masiv geluit“ de la p. V?! Sa fie doar creatia unei fantezii demne de un licean romantios? În orice caz, putem observa cum liniile de forta ale strategiei privitoare la reconstituirea unei traditii filosofice urmeaza trei pasi:
1) ancorarea lui Dragomir în filosofia heideggeriana, astfel încât sa nu ramâna urme de îndoiala cu privire la mostenirea sa filosofica (caci, nu-i asa, spiritul maestrului dainuie în cel al discipolului):
„Ei bine, Dragomir a preluat aceasta «sarcina a gândirii» într-o vreme în care în România nimeni nu mai gândea si în care gândirea, în sensul descris mai sus, se degradase cam peste tot în lume. Ne-am putea juca spunând ca Dragomir iese la pensie (de la Exportlemn!) si «începe sa gândeasca» exact în anul în care Heidegger moare – în 1976. În orice caz, Dragomir este constient ca postul de «gânditor» era vacant. s…t
Judecând dupa întâlnirile câtorva dintre noi cu el si dupa arhiva lui ramasa pâna în urma cu un an «secreta», Dragomir a fost un gânditor, unul dintre foarte putinii gânditori pe care i-au avut românii, daca nu cumva singurul, în cazul în care suntem dispusi sa avem în vedere cu precadere doua lucruri: 1) o formidabila întâlnire la sursa cu cei care gândisera înaintea sa o problema; 2) o tehnica a gândirii dobândita la Freiburg si pusa la punct printr-un exercitiu neîntrerupt (pesemne zilnic) vreme de peste 20 de ani. Aceasta decorticare a obiectului gândirii printr-o dubla operatie – conectarea acestuia la istoria gândirii lui, urmata de scrutarea lui prin vazul fenomenologic – era lectia bine învatata de Dragomir de la Heidegger.“ (ibid. p. LIX, s.n.)
2) descoaserea subtila a firelor care-l leaga pe Liiceanu de Noica (fara, însa, a renunta la privilegiile aferente) si
3) erijarea lui Liiceanu în discipol al lui Dragomir cu scopul de a se aciua traditiei care porneste de la Heidegger si, deci, de a perpetua, în numele „spiritului“, instanta de legitimare care se ascunde în spatele relatiei maestru-discipol – auctoritas:
„Alpina noastra idila spirituala fusese între timp data pe fata – «Jurnalul de la Paltinis» aparuse cu un an în urma – si, prin însusi acest gest divulgator, «ritualul despartirii» de Noica se consumase. Eram, asa zicând, liberi de maestru si nestiind prea bine, nici unul dintre noi, încotro urma s-o apucam. s…t Într-o întâlnire solemna care a avut loc la mine acasa, în Intrarea Lucaci, Noica «ne-a cedat» lui Dragomir.“ (ibid. pp XLIV-XLV, s.n.)
Motorul principal al acestei industrii culturale, a carei unitate operationala si ideologica încercam sa o schitam aici, este genealogia (în cel mai comun sens al termenului); cu alte cuvinte, (re)producere artificiala a nobletii „spiritului“, justificare a dreptului de a guverna, reificare a relatiilor de rudenie intelectuala. Dragomir a fost piesa lipsa în trasarea acestei genealogii. Acum discursul de justificare al politicii culturale românesti devenea fara cusur: „Iata un om care a studiat sub îndrumarea lui Heidegger, parintele nostru spiritual, gânditorul contemporan ai carui succesori ireverentiosi nu sunt demni de eticheta «filosof». Dragomir este samânta aruncata pe sol românesc de însasi mâna maestrului din Todtnauberg.“
De cealalta parte, înnodarea vietii si operei lui Dragomir în scopul intensificarii auctoritas-ului se desfasoara potrivit unui scenariu istoric foarte îndelung uzitat de catre gruparile hegemonice din România: cel legat de „epoca dictaturii comuniste“. Se impunea construirea „dizidentei culturale“ a lui Dragomir, precum si altoirea procesului de „formare a autorului“ pe aceasta existenta, clandestina din punct de vedere intelectual:
„Altfel spus – si în termeni dramatici – povestea lui Dragomir raspunde la urmatoarea întrebare: cum poti sa-ti împlinesti un destin care este incompatibil cu lumea istorica în care traiesti?“ (ibid. pp. LXVII-LXVIII)
Un exemplu mai sugestiv al fuziunii dintre procesul de eroizare a vietii ca disidenta anti-comunista si elementul senzational legat de descoperirea unei „comoare“ filosofice îl reprezinta urmatorul fragment (din contextul unei discutii despre caietul „Chronos I“, care, de fapt, e „Kronos I“, daca e sa-i creditam pe Minca si Partenie în nota lor la „Caietele timpului“ (v) ):
„Caietul, cum spuneam, se întinde pe cinci ani: perioada 1948 (Dragomir are 32 de ani) pâna în 1952. Exact perioada în care în România comunismul se asezase la putere. Principalul punct din programul sau fusese realizat: teroarea se instalase temeinic în sufletele oamenilor. Pesemne ca Dragomir, intrat deja în clandestinitate culturala, avea senzatia, scriind despre timp, ca deschide un mare santier filozofic în subteranele istoriei. Pus pe fundalul istoriei reale, a ceea ce se întâmpla «la suprafata», caietul lasa impresia unui pariu disperat, aproape a unui experiment facut cu sine însusi: câta vreme aveau sa functioneze înca reflexele dobândite la Freiburg? Mai exista, în acest caiet, si ceva provocator în raportul lui Dragomir cu propriul sau trecut. Caietul despre timp, în masura în care consfintea renuntarea la lucrarea de doctorat despre Hegel si, deopotriva, la cea despre Platon (amintita în scrisoarea catre Heidegger din 1947), abolea statutul de «student» al lui Dragomir, anuntând totodata intentia si vointa unei gândiri originale. Mai mult, Dragomir intra pe terenul pe care Heidegger poposise vreme de aproape un deceniu, lasând sa se înteleaga ca «Sein und Zeit» nu «rezolvase» problema timpului... Asadar, câta vreme aveau sa functioneze reflexele dobândite la Freiburg?“ (ibid. pp. L-LI, s.n.)
Facând bilantul, iata avantajele – în sensul gradului ridicat de receptivitate a puterii de legitimare – a „autorului“ Dragomir fata de alternativa „Noica“: în primul rând, permite constructia unei traditii filosofice mult mai bine cotate decât cea legata de Noica. „Discipolilor“ acestuia din urma le prinde mult mai bine o punte de ancorare în filosofia lui Heidegger decât cea oferita de Noica (atât biografic, cât si tematic) pentru a-si continua nestingheriti politicile culturale, având constiinta împacata. Ideea ca un filosof de calibru apare din neant are mult mai multa priza la public decât imaginea abuzata a „batrânului“ Noica. În al doilea rând, biografia care vine sa-i completeze portretul este mult mai usor manipulabila în scopul portretizarii destinului si operei lui Dragomir drept eroism intelectual, drept rezultat miraculos al rezistentei în conditiile culturale de productie (cvasi)imposibile de dinainte de '89. Raportat la alternativa Noica, sa spunem ca industria oficiala de simboluri în care, mai mult sau mai putin, s-a angajat filosoful de la Paltinis face glorificarea sa ca filosof disident mai greu de operat. Sau, cum recunostea unul dintre manufacturierii „nevinovati“ ai autorului Dragomir, Noica a „cazut în istorie“ (Isabela Vasiliu-Scraba, op. cit., p. 13). Pe scurt, Dragomir este o resursa culturala mult mai profitabila decât Noica, cel de la care se revendica în principal filosofia româneasca din ultimii 30 de ani. El împlineste conditiile potrivite pentru aceasta, pe care ceilalti candidati (precum Walter Biemel bunaoara) nu erau cei mai potriviti (povestea Biemel nu este nici pe departe la fel de impresionanta ca povestea Dragomir: parasind România, actiunile sale la bursa culturala au scazut dramatic etc. Acelasi lucru e valabil si pentru Octavian Vuia).
Dragomir a fost, însa, construit chiar în raport cu textul publicat sub numele sau. Au insistat altii (toti cei care reprezinta stratul „mai critic“ al afacerii Dragomir) asupra acestor probleme, asa ca ne vom limita la o singura observatie. Afirmând fatis si detaliind amanuntit rolul lor în inventarea textelor lui Dragomir (vi) – fara sa para a recunoaste gravele implicatii culturale ale muncii lor – editorii si-au asumat sarcina de a edita o gândire (!). În repetate rânduri ei afirma ca, în ciuda interventiei lor considerabile în materialul cartii, ei au operat „în spiritul gândirii lui Dragomir“ (Liiceanu, în op. cit., p. LXX) sau ca „nu au intervenit însa în substanta gândirii lui Dragomir“ (nota editorilor la „Caietele timpului“, ed. cit., p. 8). Având în vedere ca doar textele pot fi editate (e nevoie, pare-se, sa insistam încapatânat asupra unor truisme), a dori din rasputeri sa editezi o gândire va avea drept rezultat producerea unui text a carui functie auctoriala va fi delegata nu producatorului sau (Liiceanu & co.), ci sursei mistice a gândirii a carei oracol editorul pretinde ca este (i.e. Dragomir). Branding-ul opereaza independent de lucrul a carui imagine este brand-ul creat.
Prea târziu?
Fabricarea istoriei, în contextul apelului la traditie promovat si repetat la nesfârsit de mass-media culturala, reprezinta o afacere extrem de profitabila si de avantajoasa: lasând la o parte profitul economic sau chiar si cel cultural, rezultatul politic al manufacturii autoritatii rezida într-o intensificare a puterii ideologice si a prestigiului – o alta forma de putere cantonata pe revendicarea de la o autoritate.
Nimic nu reprezinta mai bine pozitia diametral opusa noua decât afirmatia cu tenta inocenta a lui G. Liiceanu: „Pentru ca prestigiul însusi nu putuse fi dobândit decât tot prin valoare, nu?“ (interviu în „Observator cultural“, ianuarie 2006). Prestigiul se poate cumpara sau produce în schimbul unor investitii, ceea ce, într-adevar, revine la a spune ca îl dobândesti prin valoare. Însa rareori este vorba de valoare în sensul folosit de Liiceanu. În cazul tratat de noi, deloc. Am încercat, de-a lungul acestui articol, sa surprindem, plecând de la unele ipoteze mai mult sau mai putin filosofice, constructia contemporana a autorului Dragomir si sa avertizam, astfel, cititorul cu privire la proliferarea canceroasa a puterii de legitimare de la care se revendica, si pe care o întretin cu orice pret unele grupari cultural-hegemonice din România. „Adevarata autoritate“, în schimb (cea despre care vorbeaste Benjamin în motto-ul acestui articol), este de neatins deoarece ea nu se constituie printr-o inserare în fluxul traditiei, ci prin implodarea acestuia. Ea reprezinta puterea de delegitimare, fiind singurul tip de autoritate care mai poate ramâne în picioare în ziua de azi si a carui lipsa, în mainstream-ul culturii române si nu numai, nu poate fi decât deplânsa. Scopul nostru a fost acela de a sabota productia autoritatii „traditionale“ în acest caz particular si de a-i releva mecanismele pâna nu e prea târziu.
Dar oare nu e deja prea târziu? Ilina Gregori, în articolul sau, dupa ce insista asupra ideilor lui Foucault despre functia autor, conchide într-un mod care dovedeste cât de multa vointa de ochelari de cal exista în spatiul cultural român:
„Nu stim cum vor evalua pâna la urma specialistii manuscrisele din „subterana“ filozofului: sa ne aflam oare, într-adevar, fata-n fata cu singurul gânditor român (cum crede Gabriel Liiceanu)? Oricum, drumul lui Dragomir se impune de pe acum ca o experienta exceptionala, poate unica în cultura româna. Seriozitatea necrutatoare cu care a reflectat asupra identitatii culturale românesti, radicalismul refuzului de a colabora si con-simti cu compatriotii sai caragialesti, credinta în filozofie si patosul adevarului trait ca un „martiriu“ lung cât viata mi se par exemplare. Întâlnirea cu acest necunoscut – un ultimatum personificat – constituie o revelatie si într-un orizont spiritual mai larg decât cel românesc.“ („Modernitate în România: Farsa sau martiriu. Despre o interpretare ramasa necunoscuta a „Scrisorii pierdute“: Alexandru Dragomir“, ed. cit., p. 11)
Ba mai mult, poate fi deja prea târziu deoarece încep sa intre în joc nu doar relee ale puterii, ci si – fiind legate cumva de acestea din urma – relee ale prostiei. O „vointa de prostie“ este prezenta deja în afacerea Dragomir, amestecând incontrolabil „oalele“, biografia cu traditia, rezultând enormitati de genul celor afirmate, cu ocazia aparitiei articolului lui Robert Maggiori, în numarul din 12 septembrie 2008 al revistei „Cultura“: „În 1941, el sDragomirt a fost acceptat la seminarul lui Heidegger, la Breslau, în Polonia. ssic!t“
Am încercat sa aratam cu degetul puterea care circula în jurul autorului Dragomir. Pentru da, însa, seama de prostie ar fi cu adevarat necesara o „teza de doctorat la Dumnezeu“.
Note (i) În „Iluminari“, Idea Design& Print, Cluj, 2002, p. 283 (ii) Cf. http://cerculnoica.wordpress.com/category/alexandru-dragomir/ (iii) Cf. http://www.casa-lovinescu.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=9&Itemid=66 (iv) Cf. http://www.artactmagazine.ro/index.php?id=20090203inventand_filosofi) (v) Alexandru Dragomir, „Caietele timpului“, Humanitas, 2006, pp. 5-8. (vi) Cf. notele asupra tuturor editiilor Dragomir. De exemplu, editorii recunosc, ba chiar par sa se laude cu efectuarea unor „reorganizari ale materialului pîna la completarea, imaginata în spirit dragomirian, a unor parti absente“ (Nota editorilor la „Seminte“, ed. cit., p. 8)