Caragiale la Paris,Ionesco la Bucuresti
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
MIRCEA IORGULESCU in dialog cu CATALIN STURZA
O prezentare a lui Mircea Iorgulescu este redundanta. Va reamintesc, totusi, cateva date esentiale: este unul dintre putinii critici literari importanti de dinainte de 1989 care a continuat sa scrie cronica de intampinare si care a ramas un reper pana in ziua de azi; locuieste, de la sfarsitul anilor ’80, la Paris, unde lucreaza ca jurnalist la Radio France Internationale; in fiecare saptamana, il puteti citi in revista „Cultura“, la rubrica „Carti, reviste, cafenele“. Cateva dintre cartile publicate: „Rondul de noapte“ (1973); „Al doilea rond“ (1976); „Scriitori tineri contemporani“ (1978); „Firescul ca exceptie“ (1979); „Critica si angajare“ (1981); „Ceara si Sigiliul“ (1982); „Prezent“ (1985); „Spre alt Istrati“ (1986); „Marea Trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale“, 1988 (ed. a II-a, 1994; ed. a III-a, 2002). A ingrijit si volumul de corespondenta „Florin Mugur – Scrisori de la capatul zilelor“ (2001).C.S.: in 1994 ati republicat o carte cu titlul „Marea trancaneala. Eseu despre lumea lui Caragiale“, volum care avusese probleme cu cenzura, in 1988. Prezentand trupa teatrului Huchette, pe scena Odeonului bucurestean, in timpul saptamanii francofoniei, l-ati pomenit, din nou, pe Caragiale si ati schitat o posibila filiatie intre Caragiale si Eugène Ionesco. Ce e ionescian la Bucuresti si ce e caragialian la Paris?
M.I.: O, ce-am spus acolo era o simpla observatie circumstantiala, habar n-am daca n-a mai facut-o cineva mai inainte, chiar este foarte probabil sa fi fost facuta. Mai inainte si mai aplicat, asa, serios, „cu aparat“, nu cum am facut eu, repede, jurnalistic. Recitisem „Cantareata...“ inainte de a veni la Bucuresti si mi-a trecut prin cap ca s-ar putea schita o paralela, atat, o paralela, intre cuplul Leonida-Efimita si cuplurile Smith si Martin. Cum in aceasta piesa a lui Ionesco exista de la inceput un ziar, pe care dl Smith il citeste plescaind, n-aveam cum sa nu-mi aduc aminte ca si in „Conul Leonida...“, si in „O noapte furtunoasa“, si in „O scrisoare pierduta“ exista ritualul citirii gazetei. Diferenta – diferenta principala – este ca personajele lui Caragiale comenteaza foarte patetic, se implica in ce citesc, in vreme ce englezul lui Ionesco se afla mult departe pe scara evolutiei lecturii gazetelor, el doar plescaie. Gradul zero al comentariului. Or, rolul meu in acea prezentare era modest, trebuia sa racordez cumva piesa lui Ionesco la ceva familiar publicului, alcatuit, cum stiti, din jurnalisti romani, prin urmare buni cunoscatori, macar ipotetic, ai teatrului lui Caragiale. Am facut ce si cat m-am priceput. O paralela, o pasarela, o punte de aer si vorbe.
Ce e „ionescian“ la Bucuresti mi-ar fi greu sa evaluez, vin rar si stau putin, presupun insa ca, de pilda, rinocerizarea nu e chiar un fenomen necunoscut in actuala lume romaneasca, desi, din cat am citit eu, literatura romana scrisa in ultimii 10-15 ani cam pare sa-l ignore. Exceptie face Petru Cimpoesu, in doua admirabile romane, unul mai vechi, „Simion Liftnicul“, altul recent, „Christina Domestica si vanatorii de suflete“, el se apropie mult de anume forme de rinocerizare ale momentului, cel putin asta a fost impresia mea. Si o face cu fals molcoma perfidie moldoveneasca, de unde si impresia de umor benign si usurel – cand in realitate este atroce. Daca ati citit „Simion Liftnicul“, aduceti-va aminte de trancaneala isterizata a pensionarilor de-acolo, pensionari dintr-un bloc din Bacau, zguduiti de intrebari fundamentale gen „este sau nu este Patapievici un geniu“, „cum ar fi scris Eminescu daca se uita la televizor“ s.a.m.d. Cat despre Caragiale la Paris... sigur ca exista, asa cum exista si Ionesco la Bucuresti, conditia e sa-i stii, sa fii tu insuti imbogatit cu ceea ce au imbogatit ei lumea, cu ce au „descoperit“ in fiinta umana si in lume. Sigur ca „dimensiunea caragialesca“ nu este accesibila si recognoscibila decat pentru cei care l-au citit pe Caragiale, sigur ca la „dimensiunea ionesciana“ au acces, datorita raspandirii universale a operei lui Ionesco, mult mai multi oameni. Asta e !
C.S.: Colegul dumneavoastra de redactie de la RFI, Matei Visniec, spunea intr-un interviu aparut in revista „Cultura“ ca absurdul pentru Europa de Rasarit e cu totul altceva decat absurdul pentru Europa de Vest. Traind, inainte de 1989, intr-o realitate absurda, scriitorii romani scriau, chiar si in romanele sau in piesele de teatru realiste, pagini absurde. Calatorind, dupa 1989, intre Franta si Romania si urmarind aparitiile postdecembriste din literatura noastra, credeti ca tindem, la randul nostru, spre un „absurd occidental“? Sau suntem pe cale sa dezvoltam, din nou, un absurd specific, intre filme autohtone, premiate la Cannes, despre realitatea mizera din Romania si subiectele cu copii abandonati din mass-media occidentale?
M.I.: Sunt departe de a avea competenta in absurd a colegului meu, nu m-as incumeta sa-mi dau cu parerea. Dar ideea lui nu e neinteresanta. Sa clasifici absurdul dupa criterii geopolitice, ideologice, poate si religioase, de ce nu si etnice... hm, stiu eu?!... In fine, e de cugetat.... oare ce fel de absurd ar fi la Kafka, de exemplu, cu omul lui prefacut in gandac?! E unul occidental sau unul rasaritean?! Nu stiu, deloc nu stiu ce sa va spun.
Fata de exhibitionism, indiferent de natura lui, am insa o anumita rezerva, daca vreti temperamentala. Fiindca explorarea sordidului a fost o atitudine de revolta si a devenit o specie de exhibitionism, o moda, chiar o reteta de succes, prin urmare o forma de conformism. Artistic si intelectual, evident. Provocarea artistica s-a industrializat si ea, in acord cu tendinta generala in lumea de astazi de a oferi si vinde „produse“. Un eminent critic francez, Charles Dantzig, despre care am scris de altfel un articol in „Cultura“, observa ca desi se crede ca un roman in care autorul sau autoarea nu povesteste cum a fost violat(a) in copilarie de un urs, cu toate detaliile necesare, fireste, nu are nici o sansa (la edituri, in librarii, la cititori), cartile bune se impun totusi. Se impun in chip misterios, dupa alte reguli decat cele ale pietei. Se referea la literatura franceza contemporana, dar cred ca miezul acestei reflectii i-ar putea interesa si pe altii. Spectaculosul esec artistic de anul trecut al lui Michel Houellebecq, autorul unui perfect „produs“ literar, romanul de doi bani „Posibilitatea unei insule“, lansat cu un gigantic tam-tam mediatic si cu fonduri publicitare pe masura, spune mult despre acest mister. Cine vrea sa fie autor de „produse“ croite in functie de „piata“, n-are decat. Povesteste, de pilda, cum a fost violat de un urs in copilarie... Sau, daca e roman, inlocuieste ursul cu Securitatea, ca sa vina cu specificul local.
C.S.: Nu ati devenit mai ingaduitor, de la „Marea trancaneala“ incoace, cu lumea lui Caragiale?
M.I.: N-am fost „neingaduitor“ acolo, cel putin asa cred. Am incercat sa descriu si sa descifrez. Ce-a iesit, nu eu sunt cel care judeca.
C.S.: Scrieti, deseori, in articolele dumneavoastra din revista „Cultura“ despre ambianta culturala pariziana, despre atmosfera micilor librarii, in care cartile sunt comandate chiar de librari. In Bucuresti, cartea inseamna, mai degraba, socoteli comerciale, preturi piparate, TVA. Sa fie aceasta o faza adolescentina prin care trec editurile, librariile, cititorii si, in general, prin care trece piata de carte de la noi?
M.I.: Nu cunosc decat foarte superficial actuala situatie a cartii in Romania – cadrul legislativ mi-e necunoscut, nu stiu daca exista ori nu sau in ce masura o implicare a Statului, o „politica a cartii“ altfel spus etc. Am citit din cand in cand, prin gazete, rar totusi, ca in multe orasele de provincie si in multe comune librariile ar fi disparut cu desavarsire. Daca e adevarat, e foarte grav.
C.S.: La Radio France Internationale faceti jurnalism in limba romana, despre actualitatea din Franta. In presa din Romania scrieti despre actualitatea culturala din Romania. Prin urmare, va considerati un jurnalist roman care lucreaza in Franta sau un jurnalist francez de limba romana?
M.I.: Sunt roman de origine, cetatean francez si jurnalist francez. „Jurnalist bilingv“ la RFI, cum scrie pe fisele mele de plata. Asta ca sa raspund cum as raspunde unui chestionar administrativ. Despre actualitatea culturala romaneasca, regret ca va contrazic, scriu rar, foarte rar, din ce in ce mai rar. Explicatia e simpla: nu sunt in ea, mi-e tot mai necunoscuta, ar fi ridicol sa ma amestec asa, hodoronc-tronc, intr-o lume in care nu traiesc. N-am mai vazut un spectacol de teatru in Romania de dinainte de 1989, nu am vazut tot de pe-atunci vreo expozitie, nu mai vorbesc de concerte, de intratul in librarii, de cumparatul si cititul revistelor, de discutiile cu confrati. „Actualitatea culturala“ inseamna si ambianta, nu?!
C.S.: Continuati sa scrieti cronica de intampinare in publicatiile din Romania, desi semnati cronici de actualitate la Radio France Internationale. Din ce motive va intereseaza, inca, presa culturala romaneasca?
M.I.: Nefiresc ar fi sa nu ma intereseze, nu credeti?! Dar e un interes care s-a restrans, inevitabil. Citesc reviste pe – sau prin – Internet, dar din ce in ce mai putin. Sunt o multime de lucruri pe care nu le mai inteleg. Sunt publicatii ale caror preocupari imi sunt complet straine. Sunt autori care scriu pur si simplu fioros de prost. Sunt altii care, sa reiau un „filosof“ popular din secolul al XIX-lea, scriu ce stiu, dar nu stiu ce scriu. Acum vreo cateva luni mi-au cazut ochii pe un articol de prezentare a unei sau a unor carti de Ismail Kadare tocmai traduse in romaneste. Nu era deloc rau articolul, dar din el reiesea ca albanezul ar fi fost pana acum complet necunoscut in Romania. Oare nu stia persoana care l-a scris, si-apoi sefii acelei publicatii, ca romanul „Generalul armatei moarte“ fusese un mare succes de critica si de librarie binisor inainte de 1989?! O publicatie in care mari scriitori romani, ca de exemplu Balaita ori Breban, sunt insultati si terfeliti sistematic, n-are de ce ma interesa. Cum nu ma intereseaza nici mondenitatile si nici scandalurile, din care atatea publicatii cu pretentii de faruri culturale isi alimenteaza o faima foarte indoielnica, de parca ar nazui sa concureze tabloidele. Nu e genul meu.
Din cauza distantei, in al doilea rand. Nemaitraind in Romania de aproape doua decenii, timp in care s-au schimbat atatea, ar fi fost necuvenit, ar fi fost teribil de pretentios sa mai fac, de departe, cronica literara. Am incercat totusi, cedand cu nesabuinta acum cativa ani unei amicale invitatii, sa-mi reiau o indeletnicire care imi ritmase viata timp de aproape douazeci de ani, insa dupa cateva luni nu mai stiam cum sa dau inapoi, pana la urma am renuntat si m-am retras. Nu se poate – sau nu mai puteam eu. Imi place sa-mi aleg cartile singur, sa merg in librarii, sa rasfoiesc, sa citesc pe sarite, o fraza, un paragraf, un vers, sa incerc, sa „degust“ calitatea expresiei, ca la vinuri. Asta pentru autorii ce-mi sunt necunoscuti. Cu cei care-mi sunt cunoscuti merg la sigur – le cumpar cartile fara ezitari sau le ocolesc, tot fara ezitari. Dar cum sa fac asta din Paris si venind la Bucuresti, cum vin in medie, pentru cateva zile si o data la un an, un an si jumatate?!
C.S.: Cum reusiti sa ramaneti la curent, la Paris, cu aparitiile editoriale de la noi si cand mai aveti timp sa cititi?
M.I.: Ma supraestimati! Nu, nu mai sunt deloc la curent cu aparitiile editoriale din Romania, nu cum eram pe cand traiam in Romania si faceam cronica literara vreau sa spun. Citesc adesea recenzii, cronici, aflu de o carte, de un autor. Am si cativa cronicari preferati. Primesc, din cand in cand, carti romanesti, am cativa prieteni care imi trimit, fie la cerere, fie din proprie initiativa, sunt si autori care imi trimit. Citesc, in medie, cam o carte-doua pe saptamana si, tot in medie, cate o carte romaneasca pe luna. Mi se pare foarte putin. Dar nu am, nu mai am timp, munca la Radio este absorbanta, uneori chiar epuizanta. Si fizic – ma trezesc in fiecare zi la doua dimineata, la trei sunt la redactie, la cinci si jumatate, cand la Bucuresti e sase si jumatate, sunt la microfon, in direct, munca de jurnalist radiofonic nu e o sinecura. Am insa un mare noroc – nu ma uit la televizor, e un obiect care te confisca, te inghite. Ascult radio, de fapt radiouri. Daca te uiti la televizor, nu mai poti citi, pe cand ascultand radio poti face o multime de lucruri, inclusiv sa citesti si sa scrii. Iar al doilea noroc, tot mare, este ca in Franta exista radiouri extraordinare, este probabil tara europeana cu cel mai bogat si mai substantial peisaj radiofonic. Neuitatul la televizor inseamna viata castigata.
C.S.: Care sunt cei mai talentati trei prozatori, eseisti sau poeti romani pe care i-ati citit in ultimii ani? De ce?
M.I.: Nu, clasamente nu fac, Doamne-fereste! Dar sunt multi, foarte multi scriitori foarte talentati in Romania, chiar daca nu ei sunt si cei mai, cum se spune, mediatizati. Daca nu reducem literatura romana la ce s-a scris azi dimineata, eventual acum o jumatate de ora, vedem ca avem chiar privilegiul de a fi contemporani cu cativa conationali care sunt scriitori de anvergura planetara. Iata, va dau doua nume de mari scriitori romani in viata, ambii „nobelizabili“, ca sa ma conformez si eu unuia dintre cele mai statornice si mai stupide bovarisme pseudo-culturale in circulatie – Mircea Ivanescu si Alexandru Sever. Si mai sunt. Oho!
C.S.: Cum va raportati la cultura romana, populata cu VIP-uri si cu eseisti care au pretentia de a fi autoritati intelectuale si morale?
M.I.: Nu ma raportez. N-am fost si nici n-am dorit vreodata sa fiu VIP sau „personalitate“ sau, ce stiu eu, guru, vedeta, vraci, profet, inteleptul din varful muntelui sau ce stiu eu ce alta faptura din specia asta. Exista la Paris un autor, a scris si romane de succes, care a incercat sa faca, pe o retea de televiziune prin cablu, o emisiune literara de un gen mai aparte: si el, era moderator, si invitatii, acestia erau scriitori, discutau despre carti in pielea goala. Nu prea a avut succes, emisiunea a fost abandonata, dar – si aici lucrurile incep sa intre in fantastic – autorul acesta este integral tradus in limba romana. Nu stiam, observatia a fost facuta, cu tipica ironie franceza, de un jurnalist parizian care a venit la Bucuresti cu un prilej oarecare.
C.S.: Ce va enerveaza in lumea culturala din Franta? Dar in cea de la noi? Perceptia pe care o avem noi asupra lumii noastre culturale, de mare cearta in familie, se aplica si celei franceze?
M.I.: De ce sa ma enervez?! N-am altceva mai bun de facut?! Depinde incotro si la ce te uiti.
Mai bine va povestesc o intamplare. Acum vreun an, am venit pentru cateva zile in Romania. Eram, seara, intr-o vizita la niste prieteni, care au intrat, asa, intr-un un fel de nerabdare: voiau sa dea drumul la televizor, sa vada nu stiu ce „talk show“, dar stiau ca detest obiectul. Le-am spus sa-l deschida, sa nu-si strice obiceiul din cauza mea. Am vazut doi indivizi, unul era foarte impunator, avea un „look“ american. De VIP american, cum vezi prin seriale cum ca ar fi VIP-urile americane. Vorbeau ceva, nu stiu, politica, nu intelegeam prea bine. Si, de-odata, insul ala impunator zice asa, cam behaind : „He, he, he, Basescu vrea sa-i bage pe pesedei la bulau!“. Si iar behaie, ca o capra – „He, he, he!“. Ma uit nedumerit la gazde – de ce se bucura el asa?! Stiam, numele pe care il pronuntase de parca vorbea de un vecin de bloc mai zurbagiu era al presedintelui tarii. Am inteles si ca „pesedei“ era o denumire familiara, dezinvolta, de bodega, pentru membrii principalului partid de opozitie. Ce insemna „bulau“ iarasi stiam, din armata, acolo il auzisem prima data. Dar nu intelegeam strania bucurie a insului, ce-l facea pe el sa behaie asa de bine dispus?! ii placea ideea ca presedintele Romaniei ar vrea sa-i inchida pe membrii partidului de opozitie?! Descoperise el acolo, in „talk show“, ca asta era cheia evenimentului sau evenimentelor in discutie si isi traia fericirea de a spune „Evrika!“, sau era fericit ca poate rosti la televizor, cu „look“-ul lui de VIP american, minunatul cuvant „bulau“?!
Mi s-a spus apoi ca insul, universitar altminteri, e considerat un fel de Pico della Mirandola, o lumina vorbitoare, stie tot, e peste tot, se pricepe la toate. Si ca e departe de a fi singura lumina nationala. Ma rog, fenomene.
C.S.: Cea mai recenta carte pe care ati publicat-o a aparut in 1994 (nu pun la socoteala volumul de corespondenta „Florin Mugur – Scrisori de la capatul zilelor“, pe care l-ati ingrijit, publicat in 2001, si nici „Celalalt Istrati“, din 2004, care, in parte, reia un volum din 1984). Pe cand un nou volum, in librarii? Nu va da ghes tentatia autoantologarii, a articolelor dvs., foarte numeroase, adunate intr-o „lista a lui Mircea Iorgulescu“?
M.I.: Nu. La ce bun?!