Lyrica magna (VIII)

articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Se poate spune ca prin volumul „In dulcele stil clasic“ Nichita Stanescu ataca din doua directii formula vizionara a poeziei sale, cu obiectivul clar de a o destabiliza. Textele ce intra in sumarul bogat al cartii din 1970 (si din care Ion Mircea a selectat opt, unele remarcabile, dar nici unul realmente reprezentativ) au fost scrise intr-un interval restrans si publicate, majoritatea, in numerele unor reviste culturale din 1969-1970. E vorba despre un grupaj in „Luceafarul“ din 1 februarie 1969, un altul, si mai consistent, in 8 martie acelasi an, aceeasi publicatie, apoi alte doua aparitii in „Romania literara“ din 3 aprilie si 29 mai 1969, o revenire in „Luceafarul“ din 21 iunie, o reintoarcere in „Romania literara“, in numarul din 25 septembrie, o noua sarja in „Luceafarul“ din 11 octombrie 1969... Precedat de un ultim grupaj publicat in „Romania literara“ din 5 februarie 1970, volumul propriu-zis apare, incheind naveta autorului intre cele doua reviste saptamanale.


Cronologia textelor si gruparea lor, iata, intr-o unitate restransa de timp rezulta dintr-o alta antologie a liricii lui Nichita Stanescu, „Opera magna“, initiata in 2004 de editorul si exegetul sau devotat, Alexandru Condeescu. Optand pentru varianta unei editii cumulative de cronologie a scrierii, iar nu a publicarii poeziilor in volume, acesta probeaza falia adanca existenta, in tineretea lui Nichita Stanescu, intre profilul sau editorial, public, si cel conturat in manuscrise. Voi reveni asupra acestei probleme a autenticului Nichita Stanescu, fiindca ea apare si in ipostazele lui ultime de poet. Daca in ce priveste volumele de tinerete putem vorbi de o (auto)cenzura ideologica si de un travesti oportun, astfel incat autorul sa poata intra in canonul stramt al epocii si sa-l rupa din interior, in etapa finala, Nichita Stanescu este mai degraba nefiltrat decat machiat. Prudent la tinerete, poetul are in anii maturitatii tarzii absolut toate imprudentele...
Spre deosebire de aceste capete ale traseului parcurs de liricul „saizecist“, etapa dulcelui stil clasic apare stransa, coerenta, extrem de bine articulata in strategia sa imploziva. Dar uimitor ramane urmatorul fapt: ca acest asalt revolutionar asupra unei paradigme date, care cu un deceniu in urma era reprezentata de realismul socialist, se repeta acum, impotriva propriului sistem si univers poetic. „In dulcele stil clasic“ abunda de secvente ale luptei dialogate cu ingerul; insa ceea ce cred ca merita analizat in primul rand este conflictul, polemica, nemaipomenita „cearta“ a lui Nichita Stanescu cu Nichita Stanescu insusi.
Autorul nostru pare ca ia act, abia in aceasta epoca a istoriei si creatiei sale, de structura poeziei moderniste, la a carei inchidere a contribuit decisiv, precum altadata Ion Barbu. Neomodernismul anilor '60 era unul recuperator si sincretic, impur prin preluarea si utilizarea tuturor firelor artistice importante din perioada interbelica. Intr-un alt context socio-istoric, dar intr-un mod analog, modernismul nostru interbelic fusese unul mixt, daca nu bricolat, realizat prin adaugire si etajare de limbaje poetice anterioare; iar nu prin selectie dura, rupere de orice traditie si epurare. Mai toti modernistii nostri sunt si traditionalisti, in figuratie, in reminiscente si reflexe, in mitologii colective si personale, intr-un fond aparte de sentimentalism si sorcove care-l scotea din minti pe autorul „Jocului secund“. Asumand codurile unui modernism pestrit, practic nedecantat, impartit intre Arghezi si Ion Barbu, Blaga si Bacovia, Pillat si Fundoianu, generatia '60 va ridica la putere multiplicitatile interbelice, largind semnificativ conceptul de neomodernism. Intre Nichita Stanescu si Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ileana Malancioiu si Emil Brumaru sunt diferente la fel de mari precum cele inregistrate la predecesorii lor. Cufundat mai intai, aproape euforic, intr-un bazin al influentelor deja asimilate la varsta debutului editorial, Nichita Stanescu va sesiza, dupa „11 elegii“, impasul nu-numai-creativ al poeziei sale.
Talentul lui nu s-a consumat, spontaneitatea nu e diminuata. Fantezia creatoare este departe de a se fi epuizat. Luxurianta asocierilor metaforice, percutanta insolitarilor si forta reprezentarilor se regasesc (ori macar se intrezaresc) in numeroase versuri scrise in acesti ani. „Oul si sfera“ e un volum ce rezista, azi ca si ieri, aproape integral. „Necuvintele“ nu echivaleaza nicidecum cu o neputinta a poetului de a mai opera si reconfigura, proiecta si reinterpreta prin cuvinte. Insa o noua experienta poetica majora, asociata cu o noua varsta lirica, solicita o alta paradigma. Iar o alta paradigma inseamna un sistem diferit de figurare artistica si semnificare simbolica.
Sub aparentele de joc si gluma literara, de cabotinism al unui scriitor care s-a „ajuns“, in centrul canonului epocii, si isi poate permite orice rasfat, „In dulcele stil clasic“ dezvaluie, la o lectura mai atenta, efortul unui Autor de a se regandi si a se reformula. De a se schimba nu pe ici, pe colo, ci dinlauntru: din interiorul limbajului cu care a refondat si remodelat imaginarul poetic. Exista deja o lume a lui Nichita Stanescu plus un personaj inconfundabil care o traverseaza si o sustine, largind-o pana la spatiile siderale, pipaind-o la firul ierbii, si moduland-o neintrerupt, in confesiuni si false descrieri de natura, in scene, monologuri si dialoguri de mare poezie. Acum, aceasta lume cristalizata, inchegata si intrata in constiinta criticii, ba chiar a unui public larg, trebuie faramata, dezarticulata si refacuta in cu totul alt mod. Pe alte „baze“ si din alte puncte de sustinere si rezistenta decat cele ale exceptionalului vizionarism modernist.
Sa transcriem, deocamdata, trei piese din acest volum de versuri care vrea sa  restructureze si sa regenereze poezia. Nichita Stanescu cel „vechi“: „Trage-ti odata mana ta lunga, siderala,/ din mine, manusa ta oloaga,/ si lasa-mi fieraria nervilor de boala/ zalog fiintei sa imi fie neintreaga// Prea misc cum misca degetul tau lung/ mai aratand un adevar,/ din ce in ce mai rupt ajung,/ mai capra si mai mar.// Ci trage-ti lunga mana ta,/ si las-o/ infrigurata-n verdele nisip/ si las-o racita-n vidul negru/ si las-o/ pana la Canopus/ si lasa-ma, lasa-ma, lasa-ma,/ cat timp am umbra/ sa-ncalzesc o piatra sau/ o vale ne-nverzita, sumbra/ sa-nconjur cu trupul meu/ mana prezentului mereu.// Iesi din mine, Doamne,/ nu-mi lua capul sangelui, -/ inima -/ las-o oarba, fara ochi, fara vedere/ cu un romb intr-insa de tacere.“ („Manusa“). Un Nichita Stanescu „intermediar“, la care imaginarea lumii, a lumilor din aerburg, porneste de data aceasta de la contemplarea aproape infiorata a cuvintelor si literelor: „Lapte de dihor supt in scorbura,/ pietre albe, tocite de rau,/ si tu calare pe inorog, vergura,/ si panglica trupului meu – frau// Nu se-nfioara nimic. Statica stea./ Fiecare litera are fiinte/ in ea,/ si nefiinte// Sa-l omoram cat mai repede pe A,/ sa-i eliberam pe inchisii lui./ Daca poti, dumneata/ bate-i in strigare un cui.// Se trece ora. Incepe ploaia./ Se ridica zorii si se aude/ cum behaie oaia./ Mai repede... pana n-ai mainile ude.“ („Asasinare“). Si un Nichita Stanescu care, cu un deceniu inaintea nenascutilor „optzecisti“, se lasa locuit, intertextual, de voci lirice anterioare (Eminescu, in ultima strofa, Arghezi, in penultima): „Ma las locuit de o impresie sumara/ beata poate./ Aseara desigur, aseara/ erau cu mine amintirile toate.// Circula draga, i-am spus./ Aceasta e vana, artera./ Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus/ e himera.// Bea putin. Iarta-ma. N-am apa./ E rosu si alb ca o ninsoare./ E fluid, otreapa./ E de sare.// Curva, ramai, o, ramai,/ o, ramai, ramai, cu mine/ Eu sunt barbatul tau dintai/ din desime.“ („Ma las locuit“).
„Dulcele“ stil clasic. Dulcele stil „clasic“.    

---