Morala lui Esop
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
(File dintr-un antijurnal de tranzi&a355;ie)
Însotindu-l, într-o primavara, prin muzeele Iasului pe un oaspete strain, scriitor si intelectual fin, în discutiile pe care le-am avut, a venit vorba si de un celebru scriitor din tara sa, aflat atunci înca în viata. Eu ma refeream la romanele aceluia, iar interlocutorul meu, la fiecare remarca sau apreciere ce o faceam privind opera scriitorului, venea cu consideratii despre om: „inconsecvent, nesincer, fara principii, se simte bine numai într-o atmosfera conflictuala“ etc. Eu tot îi dadeam – dupa modestele-mi puteri – cu estetica, el ramânea, în cel mai bun caz, în planul eticii.Marturisesc ca – fara a-mi da seama daca avea sau nu dreptate (la urma urmei, nici nu prezenta importanta din punctul meu de vedere) – eram destul de neplacut impresionat, îndeosebi de faptul ca acel oaspete amesteca planurile, cu o insistenta care mi s-a parut nu doar nepotrivita, nu doar neinteligenta, dar si putin suspecta. Mi-am amintit atunci de marturisirea lui
G. Calinescu. Genialul critic spunea ca face (dar oare facea?) abstractie de persoana scriitorului contemporan în viata, considerându-l mort si delectându-se sau, ma rog, chinuindu-se numai cu opera lui…
Adevarul e ca este foarte greu sa faci abstractie totala de persoana unui autor cu care te întâlnesti pe strada, îl citesti în ziare, îl vezi în diverse împrejurari, se misca într-o lume careia îi apartii si tu. Fatalmente îi citesti cartile urmarit de imaginea sa întreaga. Cu mult timp în urma, Eugen Simion scria într-o cronica la o carte a unui poet – atunci de prim plan în mai multe sensuri – ca a parcurs-o având dinainte omul. Poetul comentat ar fi fost – observa Eugen Simion – „un caz, într-adevar, elocvent, în care existenta premerge creatia, biografia asuma si conditioneaza poezia“.
Sigur, comportamentul scriitorului, atitudinea si demersurile sale de dincolo de „masa de lucru“ nu ne pot lasa indiferenti. Dupa cum nu-l lasa indiferent pe însusi scriitorul în cauza. Sunt cunoscute opiniile lui Cehov despre critica, al carei rol nu-l nega, dar, în ceea ce-l privea, mai degraba o ignora. El îi scria odata lui Gorki ca nu a dat atentie comentariilor care se refereau la el decât atunci când un critic i-a prevestit ca o sa moara beat într-un sant. A existat însa si un moment în care a reactionat vehement si anume atunci când a fost acuzat ca e lipsit de principii. Peste asta Cehov nu putea trece, fiindca era lezata grav fiinta sa morala. Sadoveanu, tânar, a reactionat într-un alt mod la comentariile imunde ale unui critic care credea a fi depistat în primele sale carti un pericol moral. Marele scriitor si-a ridicat privirea albastra spre zari si, din acel moment, nu l-a mai interesat ce spun criticii despre el. Cu exceptia lui Ibraileanu si, poate, a lui Calinescu. Aviz procurorilor sai postdecembristi!
Dar pentru ca veni vorba, e de observat ca procurorii literari iau la tinta cu predilectie tocmai valorile consacrate, marile personalitati, de obicei cele trecute mai demult sau mai recent în lumea de dincolo si îndeosebi biografiile acestora. Ei le supun rechizitoriului, chipurile, de pe pozitiile „moralitatii“. Ca, de altfel, si detractorii. Cine se ocupa de respingerea plevustii este un detractor asa-zicând fara vocatie, un impostor, un uzurpator de „demnitati“. Statutul de detractor autentic, scria criticul Alexandru Dobrescu într-un admirabil eseu, presupune sa-i împrosti cu noroi pe Eminescu, pe Sadoveanu, pe Arghezi, pe Calinescu, adica pe cei intrati în constiinta colectiva si care sunt repere în planul spiritului national si universal. În „Jurnalul“ sau, Paul Goma îi face proces lui Thomas Mann, caruia – vezi Doamne! – i-au trebuit „trei ani încheiati ca sa dea o declaratie publica împotriva regimului national-socialist, cel care îl alungase din tara, la urma urmei“. Acuzându-l pe marele scritor de „ticalosii“, Paul Goma merge pâna acolo încât vorbeste de „imensa, cubica prostie nemteasca“. În viziunea „obstinatului“ disident basarabean, Thomas Mann ar fi facut în anii '50 dovada „unui om foarte, foarte prost“. Si structural imoral. Este incriminat, între altele, un fragment dintr-o scrisoare a autorului „Mortii la Venetia“, adresata unui jurnalist suedez: „Vorbiti prea mult despre libertatile politice si civice acordate poporului din zona germana de Vest – si uitati sa spuneti ce folosinta se da acestor drepturi: o folosinta nerusinata. Statul autoritar popular are partile sale neplacute, dar aduce aceasta binefacere: prostia si nerusinarea sunt puse cu botul pe labe“.
Cine ar cuteza sa decreteze – cu exceptia domnului Goma, fireste – ca opinia lui Thomas Mann este imorala. Numai într-un singur caz el ar putea fi acuzat de imoralitate: în cazul în care nu ar fi fost sincer. Are Paul Goma dovezi ca Thomas Mann era nesincer – în primul rând cu el însusi – atunci când îi comunica ziaristului suedez opinia sa? Întâmplarea face ca în cele aproape trei pagini din „Jurnal“ în care Goma îl pune la zid pe Goethe-bis, cum îl numeste el cu joasa ironie pe Thomas Mann, sa vina vorba si de Dostoievski. Dar tocmai Dostoievski spunea: „Cel mai profitabil: sa fii om cinstit!“ Or, a fi cinstit nu înseamna neaparat a fi partinic sau disident. Si cu atât mai putin a fi de aceeasi parere, si înca avant la lettre, cu… Paul Goma sau cu oricine altcineva.
Într-un interviu aparut în suplimentul literar al unui cotidian central, scriitorul si cunoscutul ziarist de la fosta „Voce a Americii“, Andrei Brezianu, raspunzând la o întrebare a Iolandei Malamen privind : ce a pierdut scriitorul român dupa '89?, facea o observatie referitoare la „retortele cele mai gingase ale laboratorului de creatie“ al acestuia. Citându-l pe Borges, din memorie, Andrei Brezianu subscrie la ideea autorului „Istoriei eternitatii“ si al „Bibliotecii Babel“ si spune: „Cenzura stimuleaza capacitatea scriitorului de a scrie ingenios si de a crea universuri fictionale elaborate maiestrit. Spunerea directa si rectilinie pretinde celui care scrie un dar de natura diferita, mai putin incitant decât darul cu totul aparte al artistului care-si faureste rostirea sub presiune. Dupa '89, scriitorul român a pierdut, cred, aceasta componenta a laboratorului sau, cea care a permis multora sa cizeleze proze de impact artistic si ideatic major folosind parabola, alegoria, maniera esopica si fabula“.
Am retinut acest raspuns nu numai pentru ca el contine o opinie care este si a mea, dar mai ales fiindca se bazeaza pe o marturie a lui Borges. E tonifiant sa constati ca mai sunt printre noi scriitori, intelectuali care îl citeaza pe genialul argentinian si nu doar pe Orwell, un prozator de altfel eminamente alegoric, sau pe Harold Bloom (omul cu canonul).
Revazând aceasta însemnare din „jurnalul unui nostalgic“, mi-am reamintit de ceea ce scria Mircea Iorgulescu despre „stereotipurile rasuflate“ din presa culturala postdecembrista, între care si cel privind esopismul „literaturii române sub comunism“. El ar fi, sustin noii ideologi, un simptom major al lasitatii scriitorului. Acesta nu a avut curajul – daca tot n-a vrut sa-si umple sertarul de care sa se bucure viitorimea – sa scrie opere, horribile dictu, militante, cu mesaj anticomunist clar, deschis, nu folosind, nenorocitul de el, metafora, alegoria, simbolul etc. Si înca, mai grav, cu talent! Similitudinea cu ceea ce le reprosau (si îi puneau la zid) pe scriitori satrapii culturii române în „obsedantul deceniu“ este frapanta. Atunci i se cerea literaturii militantism antiimperialist, antiburghez, mesaj revolutionar s.a.m.d., acestea fiind criterii exclusive de valorizare. Criteriul ideologic si, nu-i asa!?, etic se substituiau celui estetic. Mircea Iorgulescu nu pierde prilejul – si bine face! – de a polemiza cu cei ce sustin – cu sau fara convingere – ca esopismul, termen uzitat de altfel abuziv si inadecvat, ar fi minat literatura româna scrisa timp de aproape o jumatate de secol. Într-o cronica la cartea lui Cornel Ungureanu – „Mitteleuropa periferiilor“, inclusa si în volumul „Tangentiale“, Mircea Iorgulescu reamintea: „Esopismul, scrisul pe dedesubt, învaluit, nu au fost straine în toti acei ani (e vorba de deceniile de dinainte de 1990 – n. mea) nici criticii si eseisticii literare; ar fi însa o mare naivitate sa se creada ca n-ar fi reprezentat decât penibile formule de supravietuire, revolte în genunchi, de ridiculizat astazi; si poate n-ar trebui sa se uite ca uciderea lui Esop de catre locuitorii din Delfi a fost groaznic pedepsita de zei. Fiindca nu exista literatura unde nu exista penumbra, fabula si subînteles. Alungarea lui Esop echivaleaza, voit sau nu, cu alungarea literaturii“.
S-ar putea conchide, pe buna dreptate, ca esopismul nu numai ca nu a daunat literaturii române, ca Esop nu numai ca nu a subminat-o, dar a salvat-o de la expulzarea din Cetate.