Recomandari:Reprezentari ale mortii in Romania epocii comuniste...

articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14
» cultura literară »
Autor: CATALIN STURZA

Felul in care o societate se raporteaza la moarte este o oglindire a modului in care aceasta percepe de fapt viata. Suna ca un truism, insa antropologia funerara, aplecandu-se asupra perceptiei mortii intr-un anumit punct al existentei unei comunitati, sondeaza in fond mentalitatea oamenilor vii, care construiesc monumente, scriu epitafuri si se misca intr-un anumit discurs.


„Reprezentari ale mortii in Romania epocii comuniste“ este de fapt o trecere prin istoria recenta a Romaniei, care incepe in deceniul al treilea al secolului XX si ajunge pana in ziua de azi. Cele trei studii ale Mihaelei Grancea nu sunt asezate neaparat in ordine cronologica; primul ar fi, intr-o astfel de ordine, articolul despre „Epitaful sapantian si celebrarea vietii“, care plaseaza originile faimosului „Cimitir Vesel“ in anul 1934, cand mesterul popular Ioan Patras a inceput sa ridice, in satul sau, o serie de cruci pictate, cu texte care sumarizau viata defunctilor. Urmeaza studiul intitulat „Sistemul si moartea. Perceptii ale mortii in perioada stalinista“, care focalizeaza anii sovietizarii masive (1948-1953), insa ale carui premise acopera, in fond, intreaga perioada comunista. Cel de-al treilea articol, „Retorica despre moartea eroica in inscriptiile funerare ale lui decembrie '89“, porneste din momentul revolutiei si se opreste asupra unei stari de spirit a carei apasare o resimtim si in prezent.
Cele trei analize surprind trei tipuri de discurs asupra mortii. Cel stalinist ideologizeaza moartea, infatisand-o drept un proces natural, sfarsitul biologic al unor fiinte inteligente cu durata limitata de viata, necesar pentru regenerarea corpului social. Ceea ce conteaza e viitorul luminos al societatii comuniste, individul e doar o picatura intr-un ocean, si singura sa datorie este aceea de a impinge inainte umanitatea. Nemurirea nu exista, insa ea e inlocuita cu un surogat, amintirea vesnica a martirilor si a eroilor. Monumentele funerare sunt rudimentare, fara cruci, cimitirele se transforma in „locuinte de veci ale cetatenilor“.
Discursul traditional de factura crestina de pe crucile „Cimitirului vesel“ arata, dimpotriva, ancorarea comunitatii rurale in invataturile Eclesiastului si in realitatea vietii de apoi. „Doi feciori eu am avut/Ca doi brazi ca de pe Prut/I-am crescut facut, i-am facut mari/Sa fie falosi si tari/Cei ce va ganditi la mine/Dumnezeu sa deie bine/La nepoti si stranepoti/Va doresc noroc la toti/Sa aveti noroc in viata/…/Eu va zic la revedere/Ne-om vedea la Inviere“ scrie pe un epitapf. Etosul sapantian, desi se raporteaza la o atitudine pozitiva vizavi de munca „de placere“ sau „cu truda“, ironizeaza munca excesiva si acumularea de averi. Autoarea insista asupra faptului ca, desi in ochii opiniei publice inscriptiile funerare de la Sapanta sunt expresii ale moralei laice si chiar ale celei socialiste, epitafurile au un caracter crestin, perpetuand credinta in viata de apoi si in mantuire. Aceasta credinta e chiar o sursa a veseliei, deoarece in fond moartea este „mutarea la cele mai bune“, „odihna si bucurie“.
In sfarsit, al treilea discurs este cel al societatii romanesti din timpul tranzitiei comuniste, marcata de moartea eroilor din decembrie 1989. Daca unele voci asociaza sacrificiul eroilor cu „functionalitatea demiurgica a revolutiei“ si cu „fundamentul ontologic al unei noi ordini“, altele deplang, tot mai des, „pierderile“ revolutiei, deoarece moartea rudelor si a prietenilor a fost in zadar, iar faptasii au ramas nepedepsiti. Monumentele funderare dedicate eroilor sunt eterogene, iar unele, precum controversata „Teapa a lui Ghildus„ din Piata Revolutiei, sunt de-a dreptul grotesti. Din nefericire, despre memorialul vicitmelor comunismului, de la Sighetul Marmatiei, primul din lume de acest fel, se vorbeste foarte putin.
Fiecare discurs reflecta, spuneam, felul in care o comunitate se raporteaza, intr-un anumit moment, la viata. Pentru comunistii care, cel putin formal, se declarau adeptii convinsi ai ideologiei marxist-leniniste, viata era doar existenta biologica efemera a individului dator sa se puna in slujba binelui comun si a viitorului luminos. Pentru comunitatea din Sapanta, viata e un moment de popas prin lume, in asteptarea existentei si a bucuriei vesnice. Pentru romanii oraseni ai anilor 1990 si 2000, viata e marcata de incertitudini si de suferinta, o deriva printre lucruri prea putin intelese, printre absurditati si nedreptati.
Lucrarea Mihaelei Grancea are rigoarea cercetarii academice, cu un bogat aparat de note si referinte si cu numeroase exemple, pagini intregi de inscriptii funerare culese atent „pe teren“, din locatii urabane si rurale de pe toata suprafata Romaniei. Articolele sunt urmate de rezumate în limba engleza. Fragmente din studiile Mihaelei Grancea au fost publicate, in foileton, si in revista „Cultura“. 

---