Ce spune autorul

articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14
» cultura literară »
Autor: TEODORA DUMITRU

„Liviu Rebreanu prin el insusi“ este un prim volum dintr-o serie programata sa apara gratie unui proiect de valorificare a fondului documentar din „Arhiva Liviu Rebreanu“ a Bibliotecii Academiei Romane, in colaborare cu Muzeul Judetean Bistrita-Nasaud.



În cadrul acestui volum, Niculae Gheran, autorul editiei critice de „Opere“, in douazeci si trei de volume, elaborate de-a lungul a aproape patruzeci de ani, intre 1968 si 2006, autor al mai multor volume dedicate „nu numai“ lui Rebreanu, dar fatalmente supuse magnetismului rebrenian („Tanarul Rebreanu“, „Rebreanu – Amiaza unei vieti“, „Sertar“, „Cu Liviu Rebreanu si nu numai“), accepta compania „secundului“ Andrei Moldovan in demersul de recuperare si reconstituire a lui Rebreanu „prin el insusi“.
Autorii au evitat organizarea materialului sub forma unui index cronologic, volumul nu are aspectul neutru si eterogen al unui catalog al carui unic criteriu de selectie este Rebreanu par lui-même. Solutia aleasa (de care este responsabil, inteleg, cercetatorul Andrei Moldovan) reprezinta o mai fericita dispunere dialogica – volumul poate fi descris ca un arhi-dialog intre Rebreanu si diversi publicisti ai epocii – intins pe mai bine de 400 de pagini. Disconfortul cronologic, eludarea diacroniei in biobibliografia subiectului Rebreanu – imputabile la rigoare acestei solutii de dialog in flux continuu (de pilda faptul ca o confesiune din 1938 este continuata sau intregita de o remarca din 1926 etc.) sunt insa compensate de o sectiune finala de „Surse bibliografice“, al caror numar corespunde trimiterilor cifrice cu care se incheie orice fragment citat.
Imputabila dinamitare a semanticii evolutive a scriitorului este atenuata si de dotarea volumului cu un tabel cronologic amanuntit si de dispunerea biografista a nucleelor: „Copilaria, adolescenta, inceputurile literare“, „Gazetarul“, „Nasterea primelor romane“, „Despre santierul propriei creatii“, „Despre propria-i dramaturgie si film“, „Dezamagiri si sperante“, „Teatrul National“, „Apogeu si crepuscul al creatiei romanesti“ etc.
Volumul este substantial (autorii nu uita sa precizeze ca tonajul a fost, de fapt, „calibrat“ la cererea editorilor, probatoriul fiind mult mai bogat) si ordoneaza elastic o colectie masiva de articole din presa vremii. Profesiunile de credinta rebreniene, marturisiri despre geneza romanelor, pagini despre dramaturgie, climat politic si conferinte coabiteaza decent alaturi de devoalarile unui ins superstitios, care crede ca nevasta unui scriitor trebuie sa fie asa si nu altminteri, sau care se mândreste cu un ceas de argint câstigat la un modest concurs de scrima.
Voga lui X par lui-même nu mai e azi in apogeul curbei vitale, insa intre un volum antum, special amenajat de un autor in ideea autoreflectarii supravegheate, si un volum postum, alcatuit de specialisti din mai multe piese care n-au fost gandite in vederea unui ansamblu, este o diferenta de luat in calcul. Acest par lui-même oferit astazi de N. Gheran si A. Moldovan este mai degraba efectul unei initiative etice: critica a vorbit prea mult, sa vedem si ce spune scriitorul.
Rebreanu n-a scris un „par lui-même“, nici macar n-a tins spre asa ceva. Scriitorul avea inhibitia subiectivului si a gimnasticii adiacente, admitea cu greu escapade in afara perimetrului securizat al adevarului si al esentei obiectiv–impersonale, iar relatia cu oglinda era una neexersata. A tinut un jurnal intim, ale carui conditii de existenta sunt subiectivitatea si sinceritatea principiala; totusi, asa cum remarca Niculae Gheran in „Cuvant inainte“, jurnalul intim al lui Rebreanu ofera mai degraba intentia unei sinceritati depline, nu si produsul finit: „S-ar zice ca scriitorul isi faurise un reflex ce devenise intr-atat un dat al propriei naturi, incat nu putea scapa de el nici cand isi propunea exact contrariul“. Nici marturiile consemnate in acest volum nu scapa de acest „reflex“, romancierul uita ce a raspuns in anul cutare la intrebarea cutare, iar peste cinci ani, intrebat acelasi lucru, raspunde diferit, uneori chiar contradictoriu; in alte parti nu mai e vorba de amnezie, ci pur si simplu de „romantare“: „Ei bine, afla ca «Ion» a aparut intr-o totala indiferenta critica. Nu s-a scris un articol, nu s-a publicat o notita, cartea a aparut intr-o desavarsita tacere“, se lamenta romancierul in 1935 (an in care implinea 50 de ani – ocazie a omagierii sale la nivel cvasi-national). „Romantare lipsita de suport real – vine repede amendarea biografilor in subsolul paginii. Nici nu se uscase bine litera cartii cand E. Lovinescu publica in patru numere ale «Sburatorului» [...] serialul «Rebreanu», extrem de elogios“!
Autorii volumului simt, de altfel, de mai multe ori urgenta amendarii confesiunilor rebreniene prin note de subsol: aici autorul „romanteaza“, aici face „cochetarii“, dincolo memoria ii joaca „feste“ – nelasand, hélas, nicio sansa mistificarilor! – rebrenologii cunosc mai bine biografia lui Rebreanu decat Rebreanu însusi.
N-as vrea totusi sa alimentez impresia unui Rebreanu esentialmente mistificator. Puseele sale confuziste sunt echilibrate prin largi esantioane de luciditate, rationalizare a pulsiunii mitizante, sobrietate, constiinta a faptului ca scrisul e „muma grea“, e „ocna“, nu un birou de distributie a stipendiilor si aureolelor de sfinti. „Ce le reprosati mai tinerilor confrati?“, e intrebat Rebreanu intr-un interviu din 1928. „Foarte multi dintre acestia isi inchipuie ca, daca au scris o poezioara sau o nuvela, trebuie numaidecat rasplatiti cu bani si glorie“, raspunde acesta. „Nu sunt putini cei care vin si spun: «asa ati facut si cu Eminescu. Ati lasat sa-l sugrume mizeria». Omul care vrea sa reuseasca in cariera grea a scrisului – care este, poate, una dintre cele mai rentabile cariere – trebuie sa fii pregatit ca sa reziste tuturor neajunsurilor. Talentul e ceva asa de insesizabil, atat de greu de judecat, incat trebuiesc o multime de imprejurari, o sumedenie de incercari ca sa-l poti cunoaste si sa te poti fixa asupra lui.“. În 1928, Rebreanu era deja autorul lui „Ion“ si al „Padurii Spanzuratilor“, dar indemna – cu mult bun gust – la abandonarea argumentului santajist „asa ati facut si cu Eminescu...“. În ceea ce-l priveste, nici in epoca inceputurilor sale, cand nu era inca autorul lui „Ion“ si al „Padurii Spanzuratilor“, nu gasise potrivit sa abordeze santajul descris. Nu ajuta nici tentativa criticilor de a-i cosmetiza retrospectiv biografia, dinspre capodopere inspre debuturi: intrebat, intr-un interviu din 1935, daca a „ambitionat“ inca de la inceput sa innoiasca „peisajul literar“, Rebreanu face o punere la punct admirabila: „Pe atunci, tipul productiei literare era «nuvela de un pol». Mare cat o hartie de un pol, incapea toata pe cativa centimetri patrati de hartie. Eu, inainte de orice, asta tineam sa schimb, dimensiunile, proportiile. N-am venit ca un spargator de drumuri. Nu credeam ca cu mine incepe o alta lume. Dar aveam, poate, idealul cel mai inalt. Încolo, eram plin de indoieli, chinuit de intrebari.“     

---