Fals tratat sentimental

articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14
» cultura literară »
Autor: CRISTINA BALINTE

Printre cele mai frecvente cuvinte-cheie de la începutul lunii martie se afla „dragoste“ si „femeie“; în consecinta, este un semn motivat sa apara în librarii titluri de carti, cu aderenta maxima la contextul însiropat sarbatoreste, de tipul „Celelalte povesti de dragoste“ si „Cum sa uiti o femeie“. Un semn motivat comercial, altfel, continutistic, arbitrar.


Nici Lucian Dan Teodorovici si nici Dan Lungu nu aduc a fanti literari de pica lacrima duioasa pe filele întoarse, cu voluptate, de catre pasionatii cautatori de consolari, efuziuni si experiente. Pot mai mult decât sa agate cu subiectul parametrul „cititor“. Spre dezamagirea persoanelor afective, „Celelalte povesti de dragoste“ si „Cum sa uiti o femeie“ scot sentimentalismul în offside, facându-l pierdut prin zone unde are prezenta, fara sa mai conteze în joc: „povestile de dragoste“ sunt trecute la „celelalte“, „acestea“ fiind intuitiv consumate, iar, dincolo, „se uita“, nu „se cauta/se gaseste/se descopera/se iubeste/se convinge s.cl. so femeiet“.

Povestea lui Eu care devine El

Când unii se întreaba daca exista viata dupa moarte, altii, dintr-o curiozitate mai lumeasca, vor sa stie ce urmeaza, daca mai urmeaza, dupa discutabilul „Sunt o baba comunista!“, între timp servit la protocol, multi-tradus si în curs de ecranizare. Ei bine, la doi ani de la precedentul, nu fara paranteza antologiei non-fiction „Tovarase de drum“, coordonata împreuna cu Radu Pavel Gheo, Dan Lungu se ambitioneaza sa continue seria de autor. Procedeaza corect. Romanul „Cum sa uiti o femeie“ marcheaza desprinderea de avântul de a mai amesteca specificul gândirii sociologice în creativitatea literaturii, si nu mai întretine confuzia între prelucrarea informatiilor din anchete cu elaborarea povestirii.
De-a lungul celor patruzeci de capitole, „Cum sa uiti o femeie“ denota o planificare cu  multiple retusari din mers. Este evident ca autorul si-a facut în prealabil inventarul posibilitatilor tehnice, grija principala tinând ulterior de plasarea si dezvoltarea potrivite. Mizeaza pe capacitatea de a da fluenta naratiunilor derulate pe portiuni mici. Alege, în scopul pozitionarii cu randament a acestora, pe structura de roman, prezentarea în episoade. Dar nu banal cronologizate linear, ci deschise biplan, având chiar si o teorie pe gama metadiscursiva, la baza, oferita într-un capitol de final. „Cum sa uiti o femeie“ este povestea lui Eu care devine El, dupa ce învata sa se transpuna în rolul lui Tu.
O prima forma de intriga debuteaza la persoana I si se centreaza pe confesiunile ziaristului de investigatii Andi, confruntat cu disparitia misterioasa a iubitei Marga, care într-o zi îi lasa un sablonard bilet de adio: te-am parasit/iarta-ma/întelegi tu. De aici, Dan Lungu alege pentru roman o turnanta surprinzatoare. Abandoneaza melodrama incipienta si se fixeaza pe disectia starilor de spirit ale personajului, forând înspre straturile cele mai profunde. Zonele accentuat psihologice sunt cele mai izbutite din întreg romanul. Sunt nuante micronice de însingurare, frustrare, revolta, acalmie. Tot atâtia pasi în autocunoastere.
A doua forma de intriga vine temporal în prelungirea, dar spatial în paralel cu prima. În acest sens, am folosit mai sus cuvântul „biplan“. Este povestea lui Andi în relatie cu prezbiterul Set si grupul neoprotestant, un moment care succede disparitiei Margai, totodata o etapa de reactie diferita (rezultat: partitura la persoana a III-a) la stimul diferit (nu dogmatizata „iubire fata de aproapele“, ci eliberarea de clisee ideologizante, deprinderea comportamentului tolerant). Dan Lungu se preocupa sa reglementeze literar documentatia obtinuta stiintific în mediul „pocaitilor“. Cu exceptia marturiei „sorei Marlena“, abuzata de sot, care îi vorbeste ziaristului ca din înregistrare, ceilalti subiecti beneficiaza de reconstructie în chip de personaje. Cel mai reusit dintre toti, chiar si decât Andi, este Set, un paria social, dar, în fond, nimic mai mult sau mai putin decât un om de treaba. Relatarea despre „pocaiti“ are pe ton ironic efecte de farsa, cu morala ca imaginea culturala este deseori înselatoare, ca din unele puncte de vedere cel cotat „defavorizat“ este mai favorizat decât favoritii cei mai favoriti.
Fata de „sectanti“, dreptcredinciosii se manifesta fie virulent critic, fie batjocoritor. Ei sunt perceputi în chip de „Satane“ ori de prosti ai neamului crestinesc. Intermediarul se exclude; tocmai când bascaul ar trebui sa vizeze pe oricine care, indiferent de religie, se abate de la calea bunului-simt.
Descinderea în trecutul familiei lui Set – convertirea bunicului în transeele Primului Razboi Mondial, întoarcerea acasa si rautatea vecinilor, parabola batrânului preot ortodox al satului, austeritatea tatalui în raport cu „gimnastica“ religioasa a fiului, atras de civilizatia de la oras, nu de polologhiile biblice  s.cl. – este condusa cu obiectivitate, în calitatea ei de poveste cu tâlc, fara scopuri de prozelitism, fara tendinte de admonestare. Singura reticenta, pasabila, tine de stângacia salvarii unui personaj (secundar) printr-un exagerat contrast istoric. În povestirea despre bunicul lui Set apare, în opozitie cu preotul batrân al satului, un slujbas al Domnului, cu apucaturi de fanatic. Popa tânar îngroasa, cum era de asteptat în interbelic, rândurile adeptilor Miscarii legionare. Pâna aici, nimic problematic. Doar ca, la un moment dat, lui Dan Lungu îi vine ideea sa avanseze o comparatie, în mare, la fel de „inspirata“ ca si aceea facuta cu alta ocazie în roman, între ziaristi si dumnezei: legionarii îi persecutau pe „sectanti“, umpleau cu ei închisorile, în timp ce pe vremea comunistilor situatia se relaxase. Desigur, în febra românismului, „pocaitii“ nu aveau un loc prea caldut, însa nici mai târziu, la tovarasi, nu au scapat de zeghea obscurantistilor, agentilor straini, misticoizilor. Confesiunile detinutilor politici (Lena Constante, N. Steinhardt) mentioneaza în treacat grupurile de neoprotestanti care, paradoxal, ajungeau sa fie atasati prin ferventa practicii religioase chiar... legionarilor.

Efecte speciale

Atunci când si-a stabilit inventarul de puncte-forte, Dan Lungu a trecut în lista de inventar, pe lânga cursivitatea povestirii, utilizarea mizerabilismului si, la nevoie, exercitii de proustianism cu memoria involuntara.
Prin capitolul XI, Andi îsi contempla în oglinda cearcanele întinse, dintii, limba, gura împutita de tutun, analizeaza consistenta flegmei aplicate pe lavoar, îsi aminteste de scena din toaleta liceului, unde limacsii „se scurg ca mucii trântiti de perete“. Mai lipseste scoaterea sosetelor, spalarea si, eventual, încropirea unei ciorbite cu apa din lighean, când, iata, autorul decide sa ne ierte de vomitivele-instant, optând pentru confruntarea cu iz de apropiere metafizica dintre ziarist si un mos jegos, în care Andi îsi vede imaginea din viitor.
Deocamdata, limitat expresiv, nu si narativ, Dan Lungu oscileaza stilistic între imagini-kitsch, frecvent scabroase, si realizari acceptabile, dintre acestea extrem de putine ajungând la nivelul fericit. Pentru doi smecheri de bar gaseste comparatia aiuristica „semanau cu o bila rece de rulment scapata într-un  borcan cu untura rânceda“, în alt loc „pavilioanele“ sspitalului de psihiatriet îi par „niste medici ghemuiti“. Pe lânga o scena cu pârturi în apa, alta cu tatal Margai care taie un cocos în baie, desi lucreaza la Partid si are sofer personal, o analogie trasa de par între circuitul informatiei, înmultirea evanghelica a pâinilor, cresterea tirajelor, ori o mostra de filosofare la marginea privatei („Dupa o digestie de douazeci si patru de ore, memoria o elimina în boluri fecale sub forma de cocoloase de hârtie“), autorul dovedeste ca poate face efortul de a ridica stacheta în directia solutiilor rezonabile („Clipind din ochi, i-am facut o fotografie pentru memoria mea intima“), entuziasmante chiar, precum tabloul nostim, cu potential de music-hall, al presupozitiilor lui Andi legate de viata „sectantilor“: „mama, tata, copilul, plus vreo mie de frati, ascunsi prin debara, dulapuri, sertare si sertarase. Preda-ti viata în mâinile lui Isus, chiar acum, în acest moment, îi strigau toti, scotând capetele ca la ceasurile cu cuc si zâmbind angelic“.   
Dezvoltând un întreg capitol pornind de la „bobul de smoala“, relicva pe care personajul  Marga îsi întiparise forma coroanei dentare, Dan Lungu mimeaza trucul „madlenei“. Corectitudinea secventei este de manual, onesta, cu nimic exploatata original. La o eventuala traducere, i-ar flata deplin pe francezi. Fragmentul nu depaseste în valoare, ca povestire cu aplomb, pe aceea referitoare la copilaria Margai, însa nici nu încarca romanul cu suplimente derizorii cum sunt „batalia“ dintre pocaiti si ciobani, unde neoprotestantii sunt reprezentati apasat în maniera primilor martiri crestini, iar oierii în cea de garda pretoriana, sau episodul cu vesnicul bursier Flavius, fara scop anume de utilizare în ansamblul romanului, decât poate sa aflam ca Andi îsi schimba adidasii cu niste sandale, ca filosofii nu sunt mai breji decât pocaitii, ca Dan Lungu marcheaza de doua ori la scorul formularilor memorabile, prin „artist al paharului“ si „Cum unii se ascund în vagoane de marfa sau în cale de vapor, eu m-am ascuns într-un doctorat“.
Roman pe doua paliere, „Cum sa uiti o femeie“ este si o carte partajata valoric, dar echilibrata prin manevre de ultima ora. Evaziva, de multe ori construita la deruta, în zonele de început, îsi domoleste pe parcurs multiplele intentii si prinde din ce în ce mai multa acuratete. În acest sens, introducerea teoriei lui Eu ca El aduce un argument de coerenta. La fel si finalul deschis, dupa degringolade episodice (reusite în forma de fragmente, lipsite de noima la tangenta cu ansamblul) ba despre tigani, ba despre jaful dintr-un cont umanitar de pagina întâi, ba despre înmormântarea vecinului pe un viscol furibund tocmai dupa Craciun. Dincolo de chitibusarii, „Cum sa uiti o femeie“ este primul roman în care scriitorul Dan Lungu merita sa fie luat în serios, iar sociologul sa fie trimis pe tusa, în compartimentul detaliilor biografice.    

---