Muschetarii din Madrid

articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

„Sa n-aveti nicicând încredere în cine citeste o singura carte.“(Arturo Pérez-Reverte)


Madridul secolului al XVII-lea este un loc unde trebuie sa fii oricând gata sa lupti cu spada pentru viata ta la orice colt de strada. Este un loc foarte potrivit pentru încaierari sângeroase si autodafe-uri spectaculoase. Este un loc unde Inchizitia pare a detine controlul absolut asupra vietii oamenilor, dar nu si asupra sufletelor lor. Si este un loc unde, din când în când, pâna si Quevedo este silit sa scrie sonete în care sa-i preamareasca pe puternicii zilei. Cel putin asa aflam din romanul scriitorului spaniol Arturo Pérez-Reverte, „În numele sângelui nespurcat“ („Limpieza de sangre“, 1997), al doilea din seria „Aventurilor capitanului Alatriste“. Cel care, dupa cum aflam din cartile aceluiasi scriitor, stie ca nimeni altul sa traiasca în aceasta lume, fiind unul dintre eroii Razboiului de Treizeci de Ani – caci de acolo a si ramas, de fapt, cunoscut sub acest nume –, un luptator înnascut si priceput si, desigur, mai cu seama un personaj literar care a reusit sa se impuna rapid în constiinta publicului cititor spaniol si nu numai.
Cunoscut pentru cartile sale anterioare, de la „Maestrul de scrima“ (1988) sau „Tabloul flamand“ (1990), text care, de altfel, îi aduce si rapida si definitiva consacrare în spatiul cultural spaniol contemporan, si pâna la „Clubul Dumas“ (1993) sau „Conspiratia din Sevilla“ (1995), Arturo Pérez-Reverte construieste intriga din „În numele sângelui nespurcat“ cu o evidenta afectiune, prezenta, desigur, mai cu seama în momentele în care în prim-plan apare capitanul Diego Alatriste y Tenorio si prietenii sai, dintre care Íñigo Balboa, fiul prietenului sau decedat în urma cu ani de zile, este ridicat, de asta data, la rangul de narator, desigur – dupa cum si era de asteptat, de altfel – dupa ce vor trece suficient de multi ani de la toate întâmplarile petrecute în anul de gratie 1623, la Madrid, întâmplari pe care Íñigo le va relata, rememorându-le cu nostalgie si, desigur, cu o irepresibila mândrie de a fi fost martorul, ba chiar si protagonistul unor asemenea nemaipomenite aventuri. Aventuri care îl fac pe adolescentul basc, de doar treisprezece ani, ca, în foarte scurt timp, sa cunoasca medii sociale diverse si sa treaca de la atmosfera din camerele frumoaselor doamne de companie din capitala la aceea, incomparabil mai sumbra, din beciurile Inchizitiei din Toledo. Evident, Pérez-Reverte stie perfect ce face si demonstreaza un perfect instinct al literaturii istoric-istoriografice transformându-l pe simpaticul si curajosul Íñigo în vocea acestui roman, caci astfel scriitorul reuseste sa evite cu gratie o serie de probleme care apar adesea în proza de acest gen, mai ales în creatiile contemporane. În primul rând, prin intermediul acestui ingenios artificiu narativ, romanul explica cu adevarat convingator moravurile si numeroase caracteristici ale acelui timp si spatiu, prezentând, prin intermediul uimirii adolescentine a naratorului întreaga stralucire, dar si întreaga decadere a Madridului, fara a deveni excesiv didacticist, cu toate ca, pe alocuri, Arturo Pérez-Reverte îsi da voie sa se joace cu cititorul initiat în istorie si literatura, oferindu-i subtile ghicitori textuale – care tin, nu o data, de tehnica sonetului Secolului de Aur sau de figurile marcante ale marii literaturi a acestei perioade – dar si sa tina un soi de prelegeri sui-generis cititorului inocent, explicând pe pagini întregi contextul social sau politic, ca pentru a fi convins ca orice lector a înteles pâna la capat de ce se petrec anumite lucruri în Spania si numai în Spania – si mai ales cum se pot acestea petrece, mai cu seama daca e vorba de aparent inexplicabilele actiuni ale Inchizitiei. În acest fel, autorul scrie un roman ce se dovedeste a fi superior multor exemple de naratiune istorica, recompunând epoca mai cu seama prin detaliile esentiale ce tin de atmosfera inconfundabila a Madridului Secolului XVII, si mai putin printr-o exactitate stricta a evenimentelor.
Plasându-se în descendenta „Celor trei muschetari“ ai lui Dumas (caci formula cartii este, nu o data, perfect asemanatoare: momente spectaculoase de capa si spada care tin cititorul cu sufletul la gura, intrigi politice, impresionanta camaraderie a protagonistilor, o frumusete blonda, precoce si extrem de perfida, Angélica de Alquézar, care-i va fi aproape fatala neexperimentatului Íñigo), dar depasind, pe de alta parte, nivelul din „Scarlet Pimpernel“, „În numele sângelui nespurcat“ rezista însa, dincolo de subiectul alert, mai ales prin aerul de inconfundabila nostalgie si chiar, nu o data, de adânca tristete – pe care, de altfel, capitanul Alatriste o poarta în propriul sau nume. Caci, dupa decenii întregi în care a fost curajos ca nimeni altul, si-a servit regele si patria si a fost loial camarazilor de arme, Diego Alatriste abia de reuseste sa se odihneasca – si doar din când în când – într-o camera modesta a unui han, unde îsi îngrijeste ranile mai vechi sau mai noi alaturi de putinii prieteni si numerosii dusmani. „Asta te uimea la el: putea sa arate respect unui Dumnezeu care îi era indiferent, sa se bata pentru o cauza în care nu credea, ori sa moara pentru un rege pe care îl dispretuia.“ Se întâmpla astfel pentru ca scena tuturor aventurilor sale este tocmai acea minunata si tragica scena numita Spania, în care, cel mai adesea, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi – si cu atât mai putin oamenii. De aceea, Alatriste si prietenii sai, dintre care nu în ultimul rând trebuie sa-l mentionam pe Francisco de Quevedo, decid sa ajute o tânara novice sa scape dintr-o mânastrire transformata în adevarat harem de catre cei care o conduc, aventura sfârsita cu încarcerarea lui Íñigo, salvat in extremis prin interventia ducelui de Olivares, echivalentul în cheie (baroc) spaniola al perfidului Cardinal de Richelieu din romanele lui Alexandre Dumas.
Desigur, romanul aduce în discutie, înca din titlu, problema „puritatii“ originii bunilor supusi spanioli, tratând, din acest punct de vedere, subiectul mult discutat reprezentat de „conversos“, evreii spanioli converiti la catolicism. Si, de aici, mai e doar un pas pâna la problema credintei si a implicatiilor sale în complicatul context din Spania epocii, marcata de nenumarate încercari de „purificare a sângelui“ hispan de orice element sau agent care l-ar putea, într-un fel sau altul, spurca. Desigur, trebuie sa recunoastem, si aici, ca autorul are din nou o intuitie remarcabila, alegând sa nu accentueze moralizator, ci sa demonstreze, cu subtilitate, celor care stiu sa citeasca printre rânduri ca, în fond, credinta cea adevarata este acolo unde o gaseste fiecare si ca ea se poate manifesta în numeroase feluri, de neînteles, desigur, pentru limitatele minti ale celor care n-au reusit sa învete decât a nega. Iar multe din motivele crizei profunde în care se gaseste Spania vremii sunt puse pe seama unui rege nepotrivit, ajuns pe tron într-un moment si mai nepotrivit – nu atât pentru el, cât pentru tara – frivolul Filip al IV-lea, cel care, dând plecând urechea la sfaturile deloc dezinteresate ale catolicilor si dând crezare exaltatilor religiosi care au citit o singura carte, aduce tara pe marginea prapastiei.
Între personajele de neuitat ale cartii lui Pérez-Reverte, Francisco de Quevedo joaca, evident, un rol privilegiat, opus în mod clar mintilor înguste si cititorilor limitati care, adesea, nici nu treceau de coperta Scripturii, ca sa nu mai vorbim de sensul acesteia, el fiind, în fond, cel cu care autorul însusi se identifica la modul simbolic (în acest fel trebuind interpretata si parodic-ludica „Aprobare“ din finalul romanului, în fond o inedita licenta de publicare acordata pentru cartea intitulata „În numele sângelui nespurcat“ a lui… Arturo Pérez-Reverte!), el fiind nu doar creatorul unor excelente personaje picaresti, apropiate, uneori, trebuie sa recunoastem, de verva inepuizabila a lui Íñigo, ci si al unor minunate pagini de mare si adevarata literatura. Deloc întâmplator, Arturo Pérez-Reverte alege chiar sa aduca, în ultimele pagini ale romanului sau, câteva fragmente din sonetele lui don Francisco, dintre care, desigur, pentru a caracteriza finalitatea aventurilor tuturor protagonistilor, de la Alatriste la Íñigo, nu puteau lipsi celebrele versuri: „trupul va lasa, dar el nu v-a parasit,/ sunteti cenusa, dar sensul l-ati pastrat;/ pulbere-apoi, dar una care a iubit.“  

---