Monografia unei aventuriste
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura literară » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Desi literatura noastra-i mica, dupa unii (dar mare, dupa altii), memoria literara, ca orice memorie, începe sa se pazeasca de spaima sufocarii; drept care s-a pornit deja sa selecteze si, cum se întâmpla la orice selectie, fie ea miloasa sau nemiloasa, face multe victime ale uitarii. Din când în când câte cineva cu memorie mai scrupuloasa încearca sa faca dreptate acestor victime eminent inocente. Rareori se-ntâmpla sa si reuseasca, dar gesturile justitiare se cuvin evidentiate dincolo de gratuitatea lor finala.
Un asemenea gest a facut, în beneficiul lui Alice Calugaru, Maria Platon, în monografia „Alice Calugaru. O poeta, pe nedrept, uitata“ (Iasi, Editura Noël, 2001).
O poeta semi-uitata
Alice Calugaru nu-i, de fapt, chiar asa de uitata. De bine de rau a avut în ultima vreme doua editii („Versuri“, Editie îngrijita de Ecaterina Sandulescu, cu o introducere de Dumitru Micu, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968, si „Scrieri“, Editie îngrijita, prefata, note, comentarii, bibliografie de Pavel Tugui. Traducerea romanului „La tunique verte“ de Virgil Tiberiu Spânu, Bucuresti, Editura Minerva, 1987), din care a doua aproape editie critica; asta fara a mai socoti concisa antologie cu care-si întregeste cartea Maria Platon însasi. Dictionarele nu sar peste ea si chiar istoriile îi mai fac loc de pomenire; loc mic, e drept; ba chiar necuvenit de mic. Nicolae Manolescu, bunaoara, o lasa doar pe lista pentru „dictionar“ (lista selecta ea însasi, se stie); mai înaintea lui, în „Istoria...“ de gen, Mircea Scarlat o pomenea doar rezumându-l scurt pe Calinescu. Dar acesta, macar, o pomenea de bine. Nu e mult (ba chiar din contra), dar fata de alte poete cam din aceeasi vreme Alice Calugaru se poate socoti rasfatata. Ingrate cu totul sunt istoriile si dictionarele cu altele, destul de multe. Sa zicem, asa, la repezeala, cu alde Maria Cioban, Maria Mavrodin, Elena din Ardeal, Viora din Bihor, ba chiar si cu celebra Riria. Sunt nume cam exotice acum, dar unele aveau faima la vremea lor (nu stiu, zau, ce poeta de azi se poate pune la faima cu Riria la vremea ei! Mai ales ca Riria era cât pe ce sa fie al doilea geniu din poezia noastra, numai ca am avut ghinion; oricum, nici o poeta de acum n-a fost ridicata pâna acolo, fie si din aceeasi greseala de care s-a bucurat Riria). Dar cu cele amintite mai sus si istoriile si dictionarele sunt deplin ingrate (istoriile ca istoriile, dar la dictionare nu se face. Daca nici ele, atunci cine?! Daca nici acolo, atunci unde?!).
Ce-i drept, Alice nu-i din clasa celor de mai sus. Nici din clasa lor estetica, toata samanatorista, nici din clasa lor valorica, toata mediocra numaidecât. Asta cu toate ca „Viorelele“ ei, publicate cu precocitate, înainte de bacalaureat, erau din straturile samanatoriste cele mai patente. Dar mai apoi Alice îsi ia zborul – si din samanatorism, si din tara – si ajunge sa recolteze aprecieri invidiabile absolut. Sa le lasam pe cele ale lui Chendi, care si-a rupt (si înca cu drama) logodna din pricina (de dragul) lui Alice; sa le lasam si pe cele ale celor de la „Viata româneasca“, convinsi, aprioric si definitiv, ca la gazeta lor publica regulat cei mai mari poeti. Atât de tare profesau acestia entuziasmul propriilor colaboratori (dupa modelul lui I.B. Lefter), încât un Demostene Botez, care n-a vazut-o niciodata si nici nu era sigur ca exista, îi dedica un capitolas în „Memorii“, încheind absolut: „Cu sau fara voia noastra, Alice Calugaru este unul din marii nostri poeti de la începutul secolului 20“ („Memorii“, Bucuresti, Editura Minerva, 1970, p. 472). Dar iata, bunaoara, ce zice un om prea bine orientat în poezie si care nu tinea de nici o casa literara, cum e Perpessicius, pentru care Alice reprezinta „un moment culminant al lirismului nostru feminin“; ba înca, subliniaza el, „patronat de Alice Calugaru si de Elena Farago, lirismul nostru feminin cunoaste o interesanta evolutie“ la începutul secolului trecut („Lecturi intermitente“, Cluj, Editura Dacia, 1971, p. 235). Fata cu asemenea acolada nimic din militantismul de justitie al Mariei Platon nu poate fi exagerat.
Justitia în actiune
Si nici nu e. Cu atât mai mult cu cât Maria Platon nu se întinde la vorba, redactând o monografie densa si concisa. Monografie care se foloseste pozitiv de cercetarile anterioare executate de Gh. Agavriloaie (pentru o teza de doctorat ramasa nepublicata), de Vasile Netea, Pavel Tugui si Const. Popescu-Cadem, dar si, nu mai putin, de exegezele anterioare (e cam exagerat spus; poate riguros sa intre aici doar prefata lui Dumitru Micu). Dupa cum zice si autoarea: „am preluat mostenirea documentara si interpretativa existenta, am adaugat rezultatele investigatiilor personale si propria noastra viziune“ (p. 8), punând, desigur, opera lui Alice în contextul istoric potrivit si cuvenit. Cum viata lui Alice Calugaru, „cea dintâi autentica poeta româna“ dupa Marg. Miller Verghy si Ecaterina Sandulescu („Evolutia scrisului feminin în România“, Bucuresti, Editura Bucovina, 1935) si care, tot dupa ele, „daca [...] ar fi scris mai departe (adica dupa romanul „Tunica verde“, din 1924, n.n.), în limba franceza, ar fi fost o glorie a literaturii franceze“ (p. 310), nu e mai putin misterioasa si palpitanta la cercetat decât opera ei (ci, dimpotriva, mai mult), Maria Platon consacra bun capitol punerii la punct a cercetarilor de acest tip. Ea reface biografia aventuristei Alice cu multa acribie si empatie, consimtind parca la afirmatia doamnelor de la „Evolutia scrisului...“, potrivit careia „Nici un scriitor român n-a fost urmarit de un destin mai crud decât poeta Alice Calugaru“ (p. 309). Ceva cruzime destinul trebuie sa fi dovedit de vreme ce nici acum nu se stie unde si când a murit zvapaiata poeta. Dar nu stiu daca tocmai de locul I. Poetele române sunt, în majoritate, atât de nefericite încât e necuviinta curata a face concurs de drama cu destinele lor. Destul ca al lui Alice a fost unul foarte epic si cu suficient suspens pentru un film.
Odata sistematizata biografia, Maria Platon trece, metodic, la sistematizarea operei, împartita în trei etape (pentru poezie). E împarteala facuta si de Dumitru Micu si de Pavel Tugui (iar din câte spune Maria Platon, si de Gh. Agavriloaie). Trebuie sa fie corecta, daca toata lumea s-a pus de acord. Prima etapa e cea a „Viorelelor“; aparute în 1905; a doua si a treia n-au mai aparut în volume antume, dar sunt, amândoua, evidente trepte de urcare (a doua tine de la 1906 la 1914, precizeaza Maria Platon, p. 83), astfel încât „capodopera“ lui Alice – „Serpii“ – aproape ca închide aceasta evolutie strict ascendenta (poezia apare în 1913). Etapele sunt luate la rând, desigur, si procesate într-o analiza atenta la liniile de convergenta si constanta, dar neignorând nici opririle, divergente, pe detaliu. Daca nu esti prea atent, analizele sunt ireprosabile; daca exagerezi însa, poti da fie peste formulari de genul „receptivitatea senzoriala se limiteaza la datele simturilor“ (p. 77) (dar la care altele sa se întinda?!), fie peste contradictii în interpretare; cum ar putea fi, de-o pilda, urmatoarele afirmatii, destul de vecine de vreme ce sunt pe aceeasi pagina: „Descrierea – zice Maria Platon – devine [...] expresia unui peisaj interior“ (ibidem). Câteva rânduri mai jos însa aflam ca, la Alice, „peisajul este cântat; poeta nu se cânta în el“. Dar daca peisajul devine „peisaj interior“, nu devine ca, de fapt, poeta tocmai pe sine se cânta sub pretextul descriptiei?! E posibil, însa, sa se poata. Desi e mai probabil sa fie o neatentie de logica interpretativa. Caci un fel de neatentii mai persista în monografie. Iata, bunaoara, cum procedeaza Alice când se apuca de traduceri germane: „Selectarea lui Geibel, Heine si Lenau nu este un act arbitrar de selectie“ (p. 125). Cred ca asa se poate vorbi doar când se vorbeste ironic; numai ca Maria Platon vorbeste mereu serios.
În linii mari, interpretarea Mariei Platon nu schimba peisajul interpretativ de dinainte. Fireste, asta si din cauza reverentei cu care sunt tratate autoritatile, dar si din cauza ca traseul poetei nu e disputabil. Trecerea, de pilda, de la confesiunea adolescentina la poezia „de conceptie“ a fost remarcata, chiar de la început, de Ilarie Chendi. Senzualismul din final a fost bine pus în valoare de Calinescu. Iar „feminitatea“ nu era de ascuns nimanui, fie ea si cu accente „virile“, cum credea Lovinescu. Uneori maestrii sunt luati prea în serios; „freneziile diurne“ remarcate de Const. Ciopraga sunt extinse de Maria Platon la o „stare de spirit“ dominanta – si care ar fi euforia (cu argumente pentru solaritatea viziunii sau a imaginarului). Din câte îmi pare, n-as zice ca Alice e asa de euforica; natura ei – si exterioara si launtrica – se întristeaza destul de des si de repede iar poeta nu prea poate scapa de sentimentul ca toate se duc. E o simtualista, fara îndoiala, cu intensitate în senzatii, mereu înclinata spre extaza de drog a naturii, dar nu neaparat si o visatoare pozitiva. Elegia n-o lasa sa scape în reveria pura, în reveria de desfatare. Poeta se lasa libera doar în senzatie, dar dincolo de aceasta o urmareste un fel de tristete persuasiva, fie de concept, fie de experienta. Cum liniile mari ale interpretarii erau rezolvate, Maria Platon exerseaza pe nuante, de unde scoate alte argumente în consolidarea celor dintâi. Una peste alta e, însa, o treaba bine facuta, cu scrupul istoric (addenda aduce si câteva documente, nu doar scrisori de la Alice si extrase din receptare) si empatie.