Institutul Cultural Român si Street Art (XII)
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura politică » Cultură şi diplomaţie
Autor: IOAN-AUREL POP
Activitatea unui director de Institut Cultural Roman (ICR) din strainatate se defineste ca o misiune de diplomatie culturala, adecvata etapei in care se afla Romania in contextul relatiilor internationale, in concertul natiunilor lumii. Aceasta etapa corespunde globalizarii, integrarii excesive, uniformizarii, specifice consumismului fara limite, transpus din planul material in cel spiritual. De aceea, factorii cei mai puternici de decizie culturala din Romania actuala cred de cuviinta sa „exporte“ acele bunuri spirituale potrivite modelului global, promovat peste tot in marile metropole ale artei, dar cu precadere in Statele Unite ale Americii.
Cu alte cuvinte, daca la Londra, Paris sau, mai ales, New York se produce un experiment artistic socant – de la statui din vase de bucatarie pana la tablouri formate doar din rame sau de la piese compuse din trei note muzicale pana la instalatii din untura animala – noi incercam, cu un decalaj inevitabil, sa venim cu replici similare, multe dintre ele palide imitatii, fara importanta. Fireste, sunt si artisti romani autentici, care prind trendul, se adapteaza curentului general, dar exprima propria viziune, izvorata din specificul locului si mediului cultural in care s-au format. In fond, toate marile curente culturale s-au format astfel. Umanismul a pornit din Italia, dar a primit replici de marca in Franta, Germania, Spania, Tarile de Jos, Europa Centrala, cu sigiliul fiecaruia din aceste nuclee culturale. La fel s-a intamplat cu iluminismul, romantismul si toate celelalte. Pana cand, in deceniile din urma, planeta, prea grabita, a inclus totul intr-un torent postmodern uniformizator, greu de definit si de perceput.
In acest context ultra-contemporan, cautarile prea frecvente si prea fervente conduc adesea la creatii facile, cu accente de exhibitionism, la teribilisme, remarcate de unii din snobism, respinse de altii din precautie, dar foarte greu de definit in plan estetic. Criticii de arta se contrazic, accepta cu jumatate de gura repudiaza zgomotos, lauda excesiv etc. Ce rol poate sa aiba ICR in acest peisaj competitiv plin de subiectivism? Poate avea un rol de arbiter elegantiae, dar in acest caz trebuie sa dispuna de specialistii necesari ori, daca nu-i are, sa-i angajeze in operatiune pe acesti specialisti. Este clar, din experienta ultimilor ani, ca ICR nu dispune de astfel de specialisti si nici nu intentioneaza sa-i aiba in viitor. De altminteri, presedintele actual al ICR si echipa sa au declarat ritos de la inceput ca institutia nu are nevoie de creatori de cultura, fiindca nu se doreste altceva decat un transmitator de cultura, un fel de „curea de transmisie“. Insa ca sa functioneze in acest fel si cu asemenea metoda, ICR ar fi trebuit sa apeleze exclusiv la valori consacrate, pe cat posibil incontestabile, la creatii decantate in timp si aproape unanim acceptate. Or, diriguitorii actuali ai ICR au ales solutia cea mai proasta, mai vulnerabila si contraproductiva: lipsiti de specialisti, de creatori, de critici consacrati, au optat pentru promovarea „operelor“ de ultima ora si a „artistilor emergenti“, neafirmati si necunoscuti.
O mostra a fost expozitia intitulata „Libertate pentru lenesi“, deschisa in 2008 la New York, datorata „artistilor“ chemati Nuclear Fairy, „IRLO“ si „Omar“, pe numele lor omenesti Linda Barkasz, Laurentiu Alexandrescu si, respectiv, Marwan Anbaki. Din comunicatul institutiei reiese ca cei trei erau „cunoscuti in Romania datorita operelor apartinand curentului street art, prezent in Bucuresti, Cluj, Arad sau Timisoara“. Cum se stie, expozitia a prilejuit o reactie vehementa, legata in primul rand de conotatiile politice si sexuale ale exponatelor, reactie care poate sa fi fost tendentioasa in parte, mai ales in momentul declansarii ei prin articolul lui John Gabrian Marinescu. Ni s-a explicat insa doct ca zvastica pusa artistic pe crupa unui ponei roz din plastic, cumparat de la papetaria din coltul strazii, este un ancestral simbol indian, chiar indo-european si nu sinistrul insemn arian hitlerist. Astfel, nu „artistii“ erau de vina, ci vulgul prost care nu a stiut sa mearga la esente. Din pacate pentru marii „artisti“ si pentru patronii lor, 99% din publicul actual vede in zvastica un simbol politic de trista memorie, sub egida caruia au murit zeci de milioane de oameni, evrei si neevrei, in cea mai distrugatore confruntare mondiala. Tot doct si doctoral, ni s-a explicat ca in America zvastica se poate pune peste tot in chip liber, cu exceptia sinagogilor si caselor locuite de evrei. Cu alte cuvinte, suntem cu totii tampiti, din moment ce am ajuns sa vedem intr-un amarat de calut o sinagoga! Cata generozitate explicativa si ce ironie fina se ascunde in spatele ei! Doar ca ironia este cinica si tragica. E ca si cum ai lua in zeflemea jertfele umane, preamarind moartea si violenta! Se pare ca asa este trendul post-modern!!! Ni se mai spune ca cei trei mari „artisti romani“ au fost chemati sa picteze sala teatrului „37 Arts“, unde urma sa se cante in memoria „legendei muzicii africane, Fela Kuti“. Se poate, dar nu are legatura zvastica de la ICR cu muzica africana de la teatrul „37 Arts“! De asemenea, conducerea ICR s-a laudat cu faptul ca a fost prima expozitie de street art organizata de vreun institut cultural strain in SUA. Si asta se poate, dar nu e de lauda, ci de foarte prost-gust si de rau augur. E tot mai clar ca marele curent street art este periferic, contestat si discutabil, adica neacceptat de lumea artistica serioasa, de marile institutii culturale.
Cu alte cuvinte, ICR – institutie de interes national, prezidata de insusi presedintele Romaniei – a cheltuit banii contribuabilului roman pentru o expozitie-experiment (nemaivazuta si nemaifacuta de catre niciun institut strain din New York!), opera a trei „artisti“ care deseneaza pe asfalt si pe alte materiale dure improvizate si care au dus cu ei in capitala lumii „mesajul profund al Romaniei“. Acest mesaj a avut ca forme de exprimare – fondul fiind plurivalent si inefabil! – organe sexuale umane si animale, majoritatea genuine, explicite si nestilizate, precum si semne vechi indice, stigmatizate de morala si de legile actuale in vigoare. Replica ICR a fost uluitoare, ea insemnand in esenta ca toti romanii suntem prosti, needucati artistic, cantonati in trecut, inculti, influentabili etc. Evident ca este asa, din moment ce nu am auzit de „marii artisti“ romani cu nume de firme comerciale si nici de „cunoscutul curent“ intitulat „arta de strada“! Probabil ca majoritatea romanilor este ignoranta sub aspect artistic, al istoriei, teoriei si criticii de arta, dar in mod cert este constienta de cateva adevaruri simple: un institut cultural al Romaniei trebuie sa promoveze cultura romaneasca, fiindca de aceea exista; un astfel de institut nu are dreptul sa faca experimente pe banii romanilor, deoarece experimentele se sustin din sponsorizari private, ca peste tot in lume; ICR din Bucuresti functioneaza pe banii romanilor platitori de impozite catre stat si trebuie sa exprime nu „artele emergente“ promovate de cativa excentrici, ci cultura consacrata si acceptata, produsa si inteleasa de elitele largi ale acestui popor.
Cunosc la modul direct poporul american, mai ales datorita experientei mele de Fulbright visiting professor, traita prin anii 1991-1992. In arta, americanii experimenteaza probabil cel mai mult, New York-ul fiind chiar creuzetul mondial al acestor experimente, unele de-a dreptul nastrusnice. Dintre toate, numai o infima parte se transforma in arta. Restul ajung jalnice produse de duzina, uitate in timp mai scurt decat cel necesar producerii lor. Ce va fi inteles un american de rand, aflat in statia de autobuze de pe „Third Avenue“, indemnat sa intre, pe sub faldurile drapelului Romaniei, intr-o sala in care se cerea „libertate pentru oameni lenesi“, cu ajutorul unor insemne hitleriste si al unor explicite reprezentari sexuale? Am pomenit drapelul Romaniei nu pentru ca acesta ar trona neaparat pe cladirile institutelor romanesti din strainatate, ci pentru ca acolo la New York, in edificiul care gazduieste ICR, se afla si Misiunea Permanenta a Romaniei pe langa ONU, ca si Consulatul General al Romaniei. Or, acestea sunt obligate sa arboreze drapelul national! Zvastica era plasata, prin urmare, nu pe fundul unui ponei – subtila opera de arta! – ci chiar sub drapelul Romaniei! Iar marii artisti „IRLO“, „Omar“ si Nuclear Fairy erau, prin operele lor, cu voie sau fara voie, expresia culturii romanesti. Cel putin asa trebuie sa fi inteles oricine intra in edificiul cu firmele a trei institutii ale Romaniei, ornat cu drapelul nostru national. Oare sa fie aceasta doar lipsa de responsabilitate, simpla inconstienta si teribilism din partea conducerii ICR Bucuresti sau altceva, mult mai grav?!