Un omagiu
articol aparut in Cultura, nr. 223 din 2009-05-14» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Am mai observat într-un rând puterea de a admira a temutului pamfletar si om de opinie „contra“ Mircea Mihaies. Am mai observat aceasta mare, rara si neobisnuita capacitate de a admira strânsa ghem într-un om caruia mai mereu îi tuna si fulgera: am observat cu admiratie acest lucru si drept rasplata m-am ales cu o sapuneala zdravana. Ce-a fost la gura lui M.M. nu pot sa mai spun.
Încerc din nou aceeasi curata admiratie citindu-i articolul din „România literara“ – „Vom mai avea un al doilea Plesu ?“ – scris în onoarea fostului ministru de externe cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 60 de ani. „Sa constatam doar norocul culturii si-al tarii – scrie cu gratie nespusa M.M. – sortita sa plamadeasca un astfel de amestec de inteligenta, umor, ratiune, detasare, talent, generozitate, demnitate si – sper sa nu fie un cuvânt prea puternic – vizionarism.“ Nu, nu e prea puternic, cuvântul e, din contra, înca prea sarac. De aceea, încercarile repetate ale lui M.M. de a gasi cuvântul puternic ce exprima adevarul sunt demne de toata lauda. Sa-l mai ascultam: „Orfevrier al spiritului, n-am descoperit înca un lucru iesit din mâna lui Andrei Plesu în care sa nu simti suflul ideii înalte si pecetea stilistica a gândirii profunde. Rareori gasesti în cultura româna – si în viata publica din România – pe cineva ale carui luari de pozitie sa-ti lase impresia judecatii definitive.“ Am impresia, la rându-mi, ca aici, la urma, chestiunea „judecatii definitive“ e rau pusa si nici nu face bine omagiatului, altfel, într-adevar, om de spirit si cu simt al umorului, de o „ironie ucigasa“ în scris, cum bine observa M.M. Dar, cum iarasi observa sagacele omagiator, „inteligenta teoretica de superclasa“ a dlui Andrei Plesu cu siguranta îl avertizeaza asupra riscului – ce spun: tristetii iremediabile – de a da „impresia judecatii definitive“: nimic mai definitiv decât provizoriul! În fine, toate epitetele lipite cu dragoste si admiratie de M.M. pe faptura oricum impunatoare a dlui Andrei Plesu vin sa-i sublinieze nimerit si meritat „creativitatea“, „talentul unic“, „harul imitatiilor“ si calitatea de „admirabil ctitor“ si „erou“ ce-si merita cu prisosinta admiratia si sarbatorirea – toate aceste epitete ale iubirii si respectului indica în mod cert virtuti atât de înalte încât îl fac incompatibil cu morocanoasa „judecata definitiva“ de care vorbeste vrând sa-l laude M.M. Spirit dialogic si om, filozofic vorbind, al „intervalului“, Andrei Plesu e tot ce spune cu mare avânt admirativ Mircea Mihaies: mai putin omul „judecatilor definitive“ care au trista menire sa indice înghetul dogmatic al unei minti „totalitare“. „Vechi“, precum iubitul sau Caragiale, dl Andrei Plesu e, la 60 de ani pe care-i dorim multi înainte!, o personalitate fermecatoare, capabila, cum cu justete scrie M.M., „sa naveteze gratios-amenintator între sferele de neatins ale angelismului si adâncimile insondabile ale demonismului.“ La împlinirea celor 60 de ani, Mihail Neamtu si Bogdan Tataru-Cazaban au avut initiativa alcatuirii unui volum omagial, „O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Plesu“ (Humanitas, 2009). Indisponibil la lansarea volumului, Andrei Plesu trimite alcatuitorilor lui un mesaj publicat de revista „22“: „M-am bucurat mereu – scrie acolo A.P. – de încrederea si încurajarea unor persoane care, în mod normal ar fi trebuit sa ma priveasca de sus si sa ma treaca cu vederea. Nu pricep nici astazi ce a gasit la mine Constantin Noica, devreme ce m-a asumat când eram foarte tânar, ca pe un interlocutor plauzibil. Va asigur ca n-o meritam: eram pompos, veleitar, insuficient scolit, de o maturitate mai curând presenila decât adulta cu adevarat. M-am simtit supraapreciat si de profesorul Ion Frunzetti care gasea bune unele texte de-ale mele pe care azi le citesc cu jena. Dar sa te încurajeze cei mai în vârsta e, oarecum, în firea lucrurilor. Mult mai putin obisnuit e ceea ce patesc acum, când, la 60 de ani, primesc încurajarea unora mai tineri decât mine. Si nu o încurajare formala, de protocol (…) Domnii Bogdan Tataru-Cazaban si Mihail Neamtu au reusit imposibilul: sa dea unei vieti pe care, la ora bilantului, eu o socotesc mai curând o combinatie de risipire, neterminare si arbitrar aparenta unui întreg articulat, a unei traiectorii cu sens. Semnificatia initiativei lor depaseste, însa, conturele, conjuncturale, ale portretului meu. În ultimii ani, generatiile mai tinere par usor excedate de longevitatea batrânilor. Ele ne sugereaza sau ne spun pe sleau sa facem loc, sa lasam scena libera, sa încetam cu presiunile noastre «elitiste», cu monopolul prestigiului nostru gaunos. Îi împiedicam sa se desfasoare, sa-si etaleze ideile si meritele, sa-si ia portia de notorietate la care au dreptul. Pentru generatia noastra, care a crescut si s-a format în admiratia celor dinaintea noastra, aceasta furie demolatoare e nascatoare de melancolie. În România, ceea ce lipseste, în chip cronic, e tocmai continuitatea dintre generatii, cumulul treptat, laborios si stabilizator al unor valori care nu se obtin dintr-odata, prin uzurpari succesive, prin revolta ultimilor veniti împotriva antecesorilor, ci prin crestere organica si constructie solidara. Conflictele de idei, dezbaterea necomplezenta, sunt esentiale cu conditia sa nu se produca în numele resentimentului si al frustrarii. Pe acest fundal, Bogdan si Mihai fac sa se auda o muzica noua: aceea a reconcilierii si a complementaritatii generatiilor. Ei dovedesc ca nu ne putem dispensa azi de stradaniile de ieri, ca ne putem fi utili unii altora si ca, de fapt, suntem uniti cu totii într-un timp al culturii, care e mereu prezent. (…) Va asigur, în încheiere, ca prefer sa socotesc acest prematur «omagiu» drept o proba de încredere în alb, drept un simplu îndemn la lucru. Trebuie sa încerc sa-l merit.“ Admirabil! Luminos si confratern, nelipsit de umorul cald si de autoironia la care consimte un spirit înalt si profund – mesajul lui Andrei Plesu e si manifestul unui intelectual care, iubind confruntarea dintre generatii, conflictele de idei si dezbaterea necomplezenta, nutreste speranta ca sunetul fundamental, al „noii muzici“, a reconcilierii si complementaritatii generatiilor e singurul „adevar definitiv“ verificat, si el în doar câteva rânduri, de, totusi, scurta istorie a culturii si literaturii române de ieri pâna azi. Mâine …