Oamenii vor sa fie fericiti
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura antropologică »
Autor: Cristian Robu-Corcan
E clar, garantia nefericirii nu-i deloc fericire. E prea filozofic si deloc placut. Cu toate ca, în alta ordine de idei, fericirea s-ar parea ca nu se suprapune niciodata cu placerea. Dorinta de a fi fericit apare deodata, când, nu se stie de ce, constati ca viata e în alt timp si în alt loc decât în cel în care traiesti. Si cum cu timpul nu prea poti negocia, mai ramâne sa schimbi locul. Daca nici asta nu reusesti, cel mai sigur mod de a prefigura un scenariu de fericire este acela de a face un credit la Banca. Cheltuitul banilor de împrumut îti da macar adevarata masura a umanitatii. Sintagma „m-am simtit si eu om“ apare de multe ori dupa ce emitatorul tocmai a prapadit o suma importanta pe o multime de obiecte inutile sau pe distractii în exces, pe care trupul, oricum, nu le-a putut duce. Si daca toate portile astea sunt închise, mai e o varianta: sa schimbi partenerul si, odata cu el, tot decorul.
Am observat un lucru. Cele mai spectaculoase despartiri sunt cele fara nici un motiv. Unul pleaca pur si simplu, iar celalalt ramâne siderat, nu atât de perspectiva separarii cât de teroarea neîntelegerii.
Un prim caz. Mi l-a adus, mai întâi, la cunostinta, un amic, referindu-se la doua persoane pe care le cunosteam, dar pe care nu le mai vazusem cam de mult timp. O familie reusita, ce mai! Împreuna construisera o casa si facusera un copil tare frumos si istet. Erau nedespartiti. Aveau automobil, salupa, perspective din ce în ce mai bune. Erau casatoriti de 12 ani. Aveau si un câine de vânatoare. Ea îi spunea Motan, el îi spunea Pisi. O caracteristica esentiala a acestor doi oameni era aceea ca nu aveau niciodata dubii. Apoi, nu se certasera niciodata. În mâinile lor, viata era logica, clara, predictibila, fara nici un procent de neprevazut. În plus, mâncau sanatos, beau moderat, erau mai tot timpul cu zâmbetul pe buze si cu salupa pe Dunarea Veche. si, deodata, el face un anunt cutremurator. Omul s-a îndragostit. Cum adica? De cine? De o frantuzoaica. Pai unde a cunoscut-o? Pe net. Cum asa? Uite asa. Pai si cum s-a îndragostit pe net? Nu stie cum, dar ce este sigur este ca... si expesia asta m-a lasat masca... „nu poate respira fara ea“. O iubeste, desigur, si pe nevasta-sa, dar fara frantuzoaica nu poate respira. Daca în primul caz viata nu-i este, totusi, pusa în pericol, în cel de-al doilea ar putea muri de un stop cardio-respirator, deci este, pe undeva, o chestiune de „supravietuire“. Cum sotia uluita a alarmat tot orasul, am ajuns, constrâns, sa am un dialog cu îndragostitul.
– Nu înteleg, i-am spus, cum...
– Simplu, mi-a raspuns, o iubesc. Nu pot sa respir fara ea. Sta în Paris.
– Pai bine, dar ai vazut-o vreodata?
– Normal, mi-a trimis fotografii.
– Nu, mai, în realitate daca ai vazut-o?
– Nu, dar nu-i nevoie, ne vedem cam într-o saptamâna. Mi-a trimis bani, bilet de avion, ma mut la ea, în Paris.
– Cum? Te muti în Paris? Si sotia, copilul?
A tacut o clipa. Ma privea ca pe un cretin. Apoi mi-a soptit ca si cum mi-ar fi destainuit un mare secret:
– Tu nu întelegi, nu-i asa? Nu vreau decât sa fiu fericit. Atât, sa fiu fericit!
Si chiar a plecat de Paste.
Al doilea caz. Caz de „intelectuali“ cuminti. Citeau, scriau si abordau subiecte serioase. Stateau bine cu amorul, erau directori amândoi si împreuna formau un adevarat exemplu de celula sociala. Mai erau si foarte educati, lucru rar în ziua de azi. Ba mergeau si duminica la biserica, si pe bune, nu asa de farafastâc. Si, tot deodata, ea urmeaza sa plece în Suedia. Cum asa? Uite asa. La un suedez. Pai îl cunoaste? Nu, dar suedezul picteaza. Si ce legatura...? Oricum, un amanunt important era acela ca suedezul era brunet si nu prea înalt. Iarasi a fost alertat tot orasul si iarasi am fost înhatat cu forta pe post de consilier de urgenta, dat fiind ca stiam familia.
– De ce, draga mea? am întrebat-o.
– Vreau sa pictez, asta-i tot, ce-i rau în asta?
– Dar de când vrei tu sa pictezi, ca nu te-am mai auzit cu chestia asta.
– De mica îmi doresc sa pictez, dar n-am avut ocazia.
– Si nu poti sa pictezi acasa?
– Nu, nu, e altceva...
– Si chiar pleci în Suedia, la un suedez pe care nu-l cunosti...
– Ba îl cunosc foarte bine, discutam mult...
– L-ai vazut vreodata?
– Da, pe webcam.
– Tu esti sanatoasa la cap?
– Eu nu vreau decât sa fiu fericita.
Si a plecat în Suedia. Mi-a trimis prin mail un crochiu care înfatiseaza doua pensule asezate la baza unei vaze goale. Este foarte stângaci executat. Se pare ca, deocamdata, doar învata sa deseneze.
Bârfele, aprecierile, discutiile apar rapid. Te-ai astepta sa actioneze „morala“. Dar de unde! În fata problemei „fericirii“ orice altceva paleste. Daca un om vrea sa fie fericit... atunci poate sa faca ce vrea. Daca cineva îsi imagineaza ca oamenii, coborând capetele critic, vor întocmi un rechizitoriu al celor mai frecvente „pacate“ se însala. Nu, „fericirea“ este deasupra binelui si raului. E ceva asemanator, dar superior si categoric actual, „libertatii“ crestine. E ca si cum omul ar fi un fel animal rational,
Un prieten de-al meu e foarte speriat de o alta tehnica de captare a fericirii: creditul. Toata familia lui face credite peste credite. Nu dintr-o necesitate stringenta sau pentru a depasi greutati insurmontabile, ci din cauza unei „tristeti“ – daca se poate spune asa – de a nu participa la tot ce are omenirea mai bun. Pentru multi români, contractarea unui credit echivaleaza cu „succesul“. O matusa de-a prietenului meu nu traieste decât pentru asta. Obstacolele pe care le întâlneste în fascinantul proces de creditare îi creeaza euforie, iar rezultatul pozitiv fericire. Cu banii obtinuti porneste uimita si plutitoare pe calea unui Damasc financiar în care televizorul si aragazul joaca rolurile de caravana si lumina orbitoare. Este – trebuie s-o spun – foarte generoasa. Nu ei îi trebuie banii, ci celorlalti, pentru a fi fericiti. Pe ea, fericita, n-o face decât reusita. Succesul. Dincolo de momentul celebrarii, fericirea se consuma în achizitionari de electronice pe care le vâra cu sila pe gâtul rudelor. Evident, pe gratis. Pentru fericire. Chiar stupizi fiind, oamenii stiu ca fericirea nu-i fericire daca nu-i pe gratis. Ceea ce presupune ceva ce aduce sensibil cu un paradox: stupizi în fiinta lor, oamenii sunt profunzi în esenta lor. Sa fie primit!
În pofta de fericire nu exista nici o revolta. Revolta e prea sociala si existentialismul prea conceptualizat. E clar ca Dumnezeu nu-i o pisica, ci un tigru. Asta a spus-o Antonie de Suroj si trebuie sa admiteti ca nu-i nici un prilej de fericire, chiar daca-i perfect adevarat.
Mama are 60 de ani si vrea sa mai traiasca macar 30. Dar o spune cu tristete. Apoi împarte cele 20 de miliarde de euro alocate crizei la 18 milioane de locuitori si devine, aparent, fericita. Calculati si dumneavoastra si-o sa va dea o suma frumusica. La o familie de patru persoane vin vreo 5 mii de euro. Ar putea fi un început. Însa faceti calculul asta pe „date de contact“ americane. Mirobolant. Fericirea e o posibilitate.
– Vrei sa traiesti vesnic? l-am întrebat pe un paznic de parcare.
– Nu, ar trebui sa ma misc încontinuu, eu tot timpul ma gândesc la cum o sa fie când o sa plec, eu as pleca mereu...
– Pai atunci ce vrei?
– Vreau ceva, asa, ca o fericire, ca o împlinire, nu stiu cum sa zic, ca si cum nu mi-ar mai trebui nimic.
– Aha...
– Ceva care sa nu fie ca o oboseala...
– Aha...
Paznicul de care va vorbesc este var cu mine. Pentru el totul este un „cacat“. Sau „rahat“. În schimb e foarte atent cu biletele si calculul orelor de stationare în parcare. Sotia lui traieste secunda de secunda sub iminenta unui dezastru. Orice zi fara catastrofa – o promisiune de fericire. Este foarte îngrijorata si ofteaza ritmic.
Fericirea, probabil, este sa fii altceva decât esti. si oamenii, probabil, nu-s decât ceea ce sunt. O imposibilitate.