&a350;tiinta din vârful degetelor si al buzelor
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura ideilor »
Autor: DAVID ILINA
Intri într-o librarie cât de cât dotata, cauti sectorul dedicat filosofiei, te interesezi de lucrari ce tin de epistemologie, istoria ori sociologia stiintei. Pe acelasi raft, lânga titluri cuminti, consacrate de traditia academica, precum „Introducere în teoria cunoasterii“, „Nasterea stiintei moderne în Europa“, „Stiinta si ipoteaza“, vei descoperi si titluri incitante, chiar exotice, precum „Terorismul intelectual“, „Stiinta voioasa“, „La ce bun adevarul?“, „Cartea ignorantei“, „Tratat despre dezinformare“, „Cunoasterea inutila“, „Stiinta Voodoo. Drumul de la prostie la frauda“, iar nu prea departe, pe un alt raft, „Creationismul stiintific“ ori „Stiinta ca pacat“.
„O treaba de marketing“, ai putea zice reflectând la caracterul vadit provocator al unora din aceste titluri. Totusi, nu poate fi vorba doar de atât. Incongruenta lor batatoare la ochi trebuie sa-si afle explicatia mai adânca în diversitatea atitudinilor oamenilor fata de stiinta, fata de cunoastere în general. Va propun sa reflectam asupra câtorva aspecte ce evidentiaza caracterul problematic al statutului stiintei în lumea de azi, de aiurea si de la noi.
Stiinta reprezinta forma cea mai elaborata a cunoasterii cu continut obiectiv. Desigur, oamenii si-au modificat în timp reprezentarea despre stiinta, despre metoda stiintifica, despre criteriile stiintificitatii, despre standardele excelentei în acest domeniu. La modul general, apelul la ratiune, spiritul critic, supunerea voluntara la proba faptelor si cautarea onesta a adevarului cu privire la ceea-ce-este – iata, pe scurt, ce ar defini stiinta. În prezent, domina paradigma stiintei-ca-investigatie, ca activitate eminamente cooperativa ce presupune munca în echipa, chiar colaborarea dintre cercetatori din domenii diferite, concomitent cu angajarea unor uriase resurse tehnologice si financiare. În contrast cu epoci anterioare, „stiinta care ne înrâureste viata se face astazi în mari centre de cercetare, nu la masa de scris a învatatilor singuratici“ (H. Schnädelbach).
În ciuda profundelor schimbari petrecute în statutul social al stiintei, mai ales în ultimele doua secole, înca se vorbeste de „cetatea stiintei“, „panteonul stiintei“, „lumea stiintei“. În mentalul constiintei comune e vorba de lumea oamenilor cu o dotare intelectuala exceptionala, adevarate genii care încearca sa dezlege tainele naturii si care chiar reusesc din când în când, furnizând descoperiri „revolutionare“. O lume care, pentru profani, stârneste deopotriva admiratie si teama, entuziasm si frustrare – ambele generatoare de mituri. Fie ca exalta si idealizeaza, fie ca denigreaza si demonizeaza, e sigur ca miturile denatureaza realitatea si împiedica întelegerea ei. stiinta contemporana a capatat asemenea trasaturi (caracter abstract, limbaj accentuat tehnic, metode sofisticate) încât e tot mai greu sau deloc accesibila marelui public. Ea pare rezervata unui cerc restrâns de initiati sau unei elite. A dobândit o aura de esoterism. Nu-i de mirare ca în constiinta omului obisnuit trece în prim-plan frustrarea: „frustrarea de a nu întelege, de a se simti exclus de la schimbul de idei, de a nu putea accede, în lipsa arsenalului matematic necesar, la frumusetea intimidanta a marilor teorii“ (Sven Ortoli & Nicolas Witkowski, „Butoiul lui Arhimede“). Poate tocmai aici sau si aici îsi au sursa anumite reactii de respingere si manifestari negative precum asimilarea superficiala si inevitabil deformata, chiar caricaturala, a stiintei, comentariul si apreciera „dupa ureche“ a diferitelor idei si rezultate, tentatia asa-numitei stiintei alternative, chiar a fraudei. Când ceea ce are prestigiu social nu ne e accesibil, încercam fie sa-l asimilam prin imitatie, prin simulacru, fie sa-l negam în mod brutal.
De ani buni se vorbeste tot mai insistent de societatea informationala, de economia bazata pe cunoastere. În tot mai multe domenii oamenii lucreaza cu informatii si sisteme de informatii codificate, utilizeaza o tehnologie ultrasofisticata a stocarii, prelucrarii si transmiterii acestora. În nicio alta epoca decât în cea actuala omenirea nu a dispus de un volum atât de mare, de o arie atât de larga de raspândire si mai ales de rapiditatea atât de accentuata a circulatiei informatiilor. Jean-François Revel a rezumat atât de bine situatia: „În secolul nostru, exista simultan tot mai multe cunostinte si tot mai multi oameni care au cunostinta de aceste cunostinte“.
Voit sau nu, limbajul acesta contine totusi o anumita ambiguitate în masura în care nu decurge cu necesitate ca iscusitii operatori de informatii au totodata si o reprezentare adecvata despre ceea ce manipuleaza ei în fapt, ca stiu ce înseamna cunoastere, cum se obtin cunostintele stiintifice si cum se organizeaza ele într-o teorie, ca pot discerne între stiinta si pseudostiinta sau ca au respect pentru adevar. Multi se afla în situatia mesterului care stie sa modeleze fierul trecut prin foc, fara a avea însa habar de compozitia fizico-chimica a metalului transformat în obiect al muncii. Cu alte cuvinte, abilitatea operationala ori performanta manipulatorie în materie de informatii disponibile nu coincid cu competenta cognitiva. Într-un anumit sens pot sa fiu informat fara sa posed cunoasterea lucrului în cauza. „Faptul ca sunt informat în legatura cu astronomia nu ma transforma în astronom, faptul ca sunt informat în legatura cu mersul economiei nu face din mine un economist“, observa cu îndreptatire Giovanni Sartori.
Mai mult chiar, diversificarea fara precedent a mijloacelor de informare, abundenta informatiei, „bombardamentul“ informational nu fac automat din noi persoane bine informate, cu atât mai putin unele realmente cunoscatoare, care stiu. Pierdem mereu din vedere nu numai distinctia dintre informatie si cunoastere, dar si alte distinctii la fel de importante, cum ar fi cea dintre informatia relevanta si informatia secundara, parazitara, redundanta. Astfel ajungem sa credem ca „atoatestiitorul“ este un cunoscator calificat. De asemenea, uitam ca excesul informational genereaza alienarea informationala (dependenta de sursa, scaderea rezistentei la manipulare, diminuarea spiritului critic, atrofierea autonomiei mentale), în ciuda faptului ca numerosi sociologi contemporani au cercetat fenomenul „malnutritiei informative“ în conditiile dominatiei mijloacelor de informare în masa, ale sufocarii informationale concomitent cu degradarea calitatii informatiei.
În directa legatura cu dezvoltarea prodigioasa a tehnologiei informatiei trebuie amintit si un alt fenomen, specific vremurilor noastre. E vorba de rolul jucat de mijloacele de comunicare în masa în difuzarea si chiar acreditarea cunoasterii, de ceea ce Jean Baudrillard a criticat sub numele de confuzie dintre real si simulacru, datorata în special televiziunii. Televiziunea e mijlocul ideal nu numai pentru crearea si stricarea reputatiilor, pentru furnizarea divertismentului fara frontiere, pentru producerea asa-ziselor evenimente, ci si pentru bransarea noastra la hiperrealitate, la realitatea secretata de imagine ori constând pur si simplu din imagini. În aceeasi nota, Jean Sévillia observa ca „doar ceea ce este vizibil are dreptul de a fi admis… De acum înainte, adevarul iese din gura televiziunii“. Din acest moment adevarul dobândeste un caracter spectacular. Pentru foarte multi oameni stiinta de la televizor bate stiinta din manuale ori din tratatele savantilor. Era mediatica este era stiintei gata facute, stiinta aflata la dispozitia oricui, pe care o poti accesa fara efort, printr-un simplu click: stiinta din vârful degetelor. Ideea ca stiinta e stocata pe Internet si ca nu ramâne decât sa o „descarcam“ la nevoie e deja o superstitie larg raspândita astazi. Nu e de mirare ca „stiinta“ tâsneste voioasa de unde nu te astepti, ca au rasarit ca ciupercile dupa ploaie atâtia „cercetatori“, „tamaduitori“, „energetisti“, „profeti“ etc. S-au prins unii ca „stiinta“, ea însasi spectaculara, trebuie sa fie trendy. Bine pusa în scena, ajunge sa impresioneze, sa emotioneze, sa dea fiori ori sa stârneasca indignare, sa fie un fel de telenovela pentru curiosii care au deja raspunsuri la întrebarile pe care nu si le-au pus niciodata. Tocmai în acest context, într-o excelenta carte tradusa de curând si la noi, Robert Park a folosit termenul stiinta woodoo ca nume generic pentru stiinta patologica, stiinta maculatura, pseudostiinta si stiinta frauduloasa, încurajate cu dezinvoltura de catre media actuale, dar si de catre anumite persoane, asociatii, organizatii private si chiar guvernamentale.
Traim vremuri bizare. Pe de o parte, asistam la cresterea exponentiala a cunoasterii si a prestigiului ei în sfera creativitatii umane. Interesul pentru cunoastere, în special pentru cunoasterea de tip stiintific, a crescut considerabil odata cu rolul ei decisiv în tehnologie, în functionarea economiei, în gestionarea democratica a treburilor publice. Pe de alta parte, în mod paradoxal, stiinta cea mai avansata încorporata în tehnologii complexe de uz curent coexista cu o înspaimântatoare ignoranta, cu un cras obscurantism, cu o teribila credulitate (tocmai buna de exploatat) la nivel de masa, cu analfabetismul moral. Aceasta arata ca pentru multi stiinta e o fantoma, e ca si inexistenta, oricum ceva prea complicat pentru a putea fi asimilat mintal si chiar ceva de care ne-am putea lipsi. Precaritatea si lenea gândirii nu au facut niciodata casa buna cu stiinta. Daca îi avem în vedere pe cei „trecuti“ prin scoli, o sa constatam ca stiinta are pentru ei o valoare pur instrumentala, ea le apare acestora ca fiind complet golita de dimensiunea spirituala, de aceea ei cred ca stiinta poate fi compatibilizata cu orice, inclusiv cu viziunea creationista despre lume si chiar cu cele mai nazbâtâioase superstitii. „Paranormalul“, astrologia, numerologia, spiritismul, tamaduirile miraculoase sunt la mare cautare chiar si printre oamenii cât de cât instruiti.
Mai rau decât atât. Desi beneficiem cu totii de avantajele practice ale stiintei, este uluitor sa vezi cu câta perfida înversunare este atacata stiinta, încercându-se decredibilizarea, compromiterea rezultatelor ei, în special de catre oameni cu convingeri religioase. Motivatia acestei atitudini a ramas aceeasi ca în vremea procesului intentat lui Galilei în urma cu circa 400 de ani. E vorba de implicatiile etico-politice, ideologice ale stiintei mature, teoretice, ce vin în contradictie cu credinta într-un Dumnezeu personal. Un tânar teolog (l-am numit pe Bogdan Duca) considera ca darwinismul nu mai face azi nici doua parale: „Darwinismul este reprezentativ pentru evolutionism cam în aceeasi masura în care teoria conform careia lumea a fost creata de Dumnezeu în 6 zile de câte 24 de ore mai este reprezentativa pentru creationism“. În plus, ni se spune, teoria evolutionista nu trebuie luata prea în serios, caci „aceasta teorie este… o teorie, si nu o teorema. si categoric nu este o axioma“. Ceea ce vrea sa însemne ca biata teorie a evolutiei speciilor nu e decât o simpla presupunere, o ipoteza printre multe altele ce trebuie lasata „în seama oamenilor de stiinta“, caci nu are capacitatea de a ne angaja constiinta, convingerile si cu atât mai putin viata. Nu are aceasta capacitate pentru ca nu contine un adevar necesar si universal, un adevar absolut (în treacat fie spus: ea n-a pretins niciodata asa ceva), iar ceea ce nu se înfatiseaza ca adevar absolut („axioma“, „lege imuabila“, ceva de genul dogmei), pur si simplu nu e adevar. Putem elimina linistiti din manuale teoria evolutionista a lui Darwin, dublând-o sau înlocuind-o cu teoria creationista, de vreme ce e o simpla… teorie si nu o „axioma“. Nu-ti trebuie prea multa perspicacitate sa sesizezi logica fundamentalista a unuia care, dupa propria marturisire, nu se prea pricepe la stiinta si crede în Dumnezeu pentru simplul motiv ca vorbeste cu El în rugaciune. O logica ce-ti taie respiratia.
Recunosti aceeasi logica si la alti teologi, de aceasta data aureolati de prestigiu, cum a fost parintele Dumitru Staniloaie. Acesta decreta într-un interviu mai vechi ca stiinta fara Dumnezeu nu ne poate oferi nimic, nu explica nimic, este o stiinta foarte marginita pentru ca este… atee. Mai mult chiar: stiinta e un pacat. „Credinta e adevarata stiinta. Stiinta care n-are credinta nu-i stiinta“, sustine parintele. Dar când pretindem ca posedam deja adevarul (Maria Sa Adevarul) înainte de a ne fi angajat în cautarea lui, am iesit în afara teritoriului stiintei. În acest caz facem metafizica sau teologie, nu stiinta. A te lasa coplesit de „duhul tainei“ e o atitudine contrara spiritului stiintei, care tinteste sa dezlege secretele naturii în beneficiul omenirii. În fine, Dan Puric, voievodul ideologic de ultima ora al dreptei crestine autohtone, ne cheama sa recuperam „omul Rasaritean“ (conceput în opozitie cu omul occidental) apelând nu la orgolioasa stiinta matematizata a naturii, ci la „cunoasterea adevarata, adica cunoasterea duhovniceasca“.
În alt registru, „înteleptii“ postmoderni ai momentului spun ca adevarul stiintific obiectiv e un mit, ca în realitate adevarul are chipul intereselor, credintelor si fanteziilor noastre. De aceasta data: „fiecare cu adevarul lui“. „Anything goes!“, sustine Paul K. Feyerabend, cel care a propus „viziunea dadaista“ sau „viziunea anarhista asupra stiintei“. Din aceasta perspectiva teoriile stiintifice apar la fel de îndreptatite, dar si la fel de discutabile ca si opiniile politice sau gusturile artistice.
Sa revenim însa în propria „ograda“ pentru a consemna cu amaraciune si îngrijorare cum guvernantii României au abdicat în mod rusinos de la aplicarea consecventa a principiul laicitatii în sfera publica, în functionarea institutiilor statului, cum prin politica de subfinantare a învatamântului si a cercetarii stiintifice au adus o grava atingere rolului si prestigiului stiintei în viata societatii, dar si dreptului cetatenilor la informare, la cunoastere, la stiinta ca bun fundamental al civilizatiei. Ceea ce e poate cel mai rau, când e vorba de sustinerea interesului pentru stiinta, e ca scoala a decazut, e marcata de o grava criza – manageriala, morala, profesionala si de autoritate – contributia ei la educarea stiintifica a tinerilor e tot mai firava. Rareori scoala face propriu-zis educatie stiintifica. si în aceasta directie educatia e înlocuita de instructie, formarea competentelor e înlocuita de simpla informare. Când aspectul formal devine precumpanitor, cunoasterea stiintifica îsi pierde functia ei paideica. Nu se pot forma convingeri si caractere doar memorând tabla înmultirii ori conjugând verbe. În aceste conditii, nu e de mirare ca elevii implicati în organizarea unei expozitii dedicata Zilei Internationale a Astronomiei au scris pe un poster „astrologie“ în loc de „astronomie“. Pariez ca nu e vorba de o confuzie doar terminologica.
Educatia stiintifica nu înseamna simpla prezentare prin „exponate“ a stiintei, inventarierea – inevitabil rezumativa, simplificata – a rezultatelor diferitelor cercetari, a teoriilor stiintifice sau a aplicatiilor acestora. Ea înseamna sa-l introduci pe elev sau pe student în „bucataria“ muncii stiintifice, în „atelierul“ cercetarii, sa-l faci sa înteleaga aventura stiintei, rigorile si riscurile ei, izbânzile, ezitarile si esecurile ei. stiinta are frumusetea ei inconfundabila, spiritul ei de aventura si de risc (nu întâmplator Platon asemuia cunoasterea cu o vânatoare), cere aptitudini si virtuti alese precum imaginatia, îndrazneala, inteligenta, tenacitatea, rabdarea si chiar smerenia. Eroarea face parte din stiinta iar descoperirea si eliminarea erorilor solicita inteligenta si curaj,
Ar mai fi însa un aspect. Reusita educatiei stiintifice presupune ca educatorul însusi e familiarizat cu munca si gândirea de tip stiintific, ca el are priceperea de a dezvalui specificul acestora, al metodelor si instrumentelor cu care opereaza stiinta. Din pacate, destui profesori se comporta ca simpli functionari, nu pun niciodata suflet în transmiterea cunoasterii, ei recita continuturi abstracte, reci, moarte, fara sa creada o iota din ceea ce spun. stiinta din vârful buzelor e mai rea decât ignoranta. (Gânditi-va la acei profesori de biologie care îsi fac cruce când rostesc numele lui Darwin). Spiritul stiintei le ramâne strain. Or, principala virtute a cunoasterii consta în capacitatea ei de a modela sinele celui angajat în cunoastere.
E adevarat, viata si activitatea omeneasca nu pot fi întemeiate numai pe datele cunoasterii obiective, dar nici nu ar fi posibile prin ignorarea completa a acestora. Nu suntem reductibili la ratiune, dar nici nu putem trai fara ea si în nici un caz împotriva ei. stiinta nu-l satura pe om, dar – fapt semnificativ pentru conditia lui – e mereu prezenta în el setea de cunoastere. Încrederea în stiinta e o forma elevata a încrederii în om.