Orb la orb îsi scoate ochii: „Blindness“
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Meteahna general umana de a respinge cu vehementa insolitul îsi gaseste nasul în „Blindness“/“Alb orbitor“, ultimul film al lui Fernando Meirelles, ecranizare a romanului „Eseu despre orbire“ al lui Jose Saramango. Oricât de multa bunavointa ori putere de previziune am avea, cu greu talmacim grozaveniile ce ni se desfasoara în fata ochilor.
Rareori întelegem cum se cuvine semnificatia evenimentelor de pe ecran, desi cel mai adesea credem ca o facem. Credem ca folosim grila de lectura adecvata: nimic nou, ne sugestionam. Pe toate le-am mai vazut, si înca de câte ori! Scenarii postapocaliptice în care maladii misterioase decimeaza continente, ultimul supravietuitor de pe Terra, teribil de singur, evadari imposibile din draconice puscarii cu gardieni ocoliti de ratiune, gâlcevi cu monstri decerebrati, toate se înscriu în câte un scenariu pe care îl cunoastem prea bine. Singura variabila (într-un film postapocaliptic, într-un film cu evadari, într-un film cu zombie) este cum. Ce se întâmpla conteaza mai putin, oricum de cele mai multe ori intriga stârneste mai degraba râsete decât spaima. Atunci când se reuseste obtinerea ei, emotia este mecanica, nu psihologica; ea survine unei agresiuni senzoriale (un cadavru care cade din dulap, de pilda), nu unei unei acumulari.
Din acest punct de vedere, „Blindness“/“Alb orbitor“ este relativ sarac. Ceva gore avem. Prea mult pentru un thriller, insuficient pentru un horror propriu-zis. În fond, cam cât trebuie, pentru ca „Alb orbitor“ nu este nici una, nici alta.
Orbirea mortilor vii
Pandemia trimite la „Invasion of the Body Snatchers“ (Philip Kaufman), caracterul singular al eroinei aminteste de „Last Man on Earth“ (Ubaldo Ragona), „The Quiet Earth“ (Geoff Murphy) sau de primul „Planeta maimutelor“ (Franklin J. Schaffner), în timp ce degradarea progresiva a pacientilor aduce cu oricare din filmele cu zombie ale lui George Romero. Din fericire pentru regizorul lui „Cidade de deus“, „Alb orbitor“ are considerabil mai multe de spus decât toate acestea la un loc.
Pe nesimtite, o epidemie de orbire loveste omenirea. Boala nu are nici o explicatie logica. Cumva, ea se transmite de la un bolnav la altul prin contact, intr-un joc dement de leapsa care ale carui reguli nu pot fi întelese si care nu poate fi oprit nicicum. Incapabil sa elucideze cauzele, statul profita pentru a instaura un regim cvasidictatorial.
Abuzurile nu întârzie sa apara, însa momentele de groaza pe care ni le ofera filmul nu sunt cele de violenta pura – umilintele la care o masa indistincta de nefericiti e supusa de câtiva dintre semenii lor, aflati într-o situatie în fond cu nimic diferita de a lor. Nici repaosul corneic nu creeaza cele mai terifiante momente, ci adevarata oroare rezida în orbirea umanitatii. E dureros sa îi vezi pe cei lipsiti de ajutor suportând torturile, dar mai dureros e sa-i vezi pe calai experimentând cu propria lor cruzime, asemeni unor copii care învata vivisectia pe oratanii, în curtea bunicilor, în joaca.
Explozia aproape unanima de agresivitate vine si din faptul ca cecitatea, pe lânga o serie întreaga de alte neplaceri, înseamna fragilitate. Nu poti fi orb si trufas în acelasi timp. Aceasta calitate proaspat dobândita presupune în primul rând dependenta de ceilalti în aproape tot ceea ce faci. Problema e ca, în universul lui „Blindness“, cu o unica exceptie de care putini îsi dau seama, si asta foarte târziu, toti sunt orbi, drept urmare toti sunt dependenti de ceilalti. Singura persoana cu capul pe umeri, interpretata de Julianne Moore, e responsabilizata fortat prin ascendentul pe care îl capata, deodata si fara voia ei, asupra tuturor.
Cu exceptia celor care depind nemijlocit de ea, toti ceilalti se deresponsabilizeaza voluntar, într-un vertij al egoismului celui mai feroce. Condusi de personajul lui Gael Garcia Bernal, ei sunt omologii zombie-ilor lui Romero, în locul lor, pare sa spuna filmul, poate fi oricare dintre noi. Ajunge o cât de mica modificare într-un status quo care, daca nu multumeste pe toata lumea, macar e unicul pe care îl cunoastem, pentru ca întreaga civilitate câstigata cu greu de-a lungul a secole si secole de tulburata istorie sa dispara fara urma. De îndata ce câstigurile manifeste ale civilizatiei reapar, situatia revine la normal.
Astfel ni se arata adevarata natura a lui „Alb orbitor“, nici, thriller, nici horror. Ci eseu, precum romanul lui Saramango: dependenta de obisnuinta si de forma, iata adevarata si unica orbire.