Sari la conținut

Învârteli si plictiseli

articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07
» cultura spectacolului »
Autor: Cristina Rusiecki
Cu putin timp în urma ma grabeam sa semnez un „Apel pentru salvarea culturii vii“, consecinta a retezarii consistente din fondurile pentru Festivalul National de Teatru organizat de UNITER.

Apelul  apasa accentuat pe pedala solidaritatii (printre putinele cazuri când acest concept s-a vehiculat în breasla lui „se cauta Othello, ca pe Iago vor toti sa-l joace“). În documentul amintit, autorii clamau: „sa cerem public Guvernului României, reprezentantilor nostri din Parlament sa repuna în discutie bugetul culturii si sa cheme la masa de dialog reprezentantii evenimentelor afectate pentru a gasi împreuna calea cea mai buna de salvare a culturii vii“. Se subliniase deja „Nu trebuie uitat ca teatrul este o arta vie“. Dar, dupa celalalt mare eveniment al anului, Gala – cum se bate UNITER cu pumnii în piept –, nu pot sa sesizez decât incongruenta mesajelor transmise de respectiva Uniune. Interesul pentru viu apare doar când protestam ca ne taie de la subventii! Caci Gala arata cumva ca întepenita în nemiscare – nu una metafizica, ci una cât se poate de prozaica. Sau cel putin cam asta se citeste în atitudinea participantilor. Nici o bucurie, nici o energie la premierea creatorilor de teatru, oameni care, pe scena sau în jurul ei, îsi fac meseria cu entuziasm, „carne si sânge“. Dimpotriva: discursuri anoste, uneori la limita discordanta a cabotinismului (la profesionisti de talia lor, sinceritatea lacrimilor în fata camerei e discutabila!), ca te si miri cum pot fi atât de inteligenti si spumosi pe scena iar acolo lipsiti cu totul si de charisma, si – culmea! –, de umor.  

De apreciat nobletea cu care Victor Rebengiuc a vorbit despre concurentul sau, Bogdán Zsolt. Nu si emotia prea atent dozata în legatura cu Aura Buzescu. Nespus de îmbucurator e faptul ca spre deosebire de majoritatea „personalitatilor“ care apar la televizor, amfitrionul Galei si-a remediat neglijentele lingvistice din ultimii ani. Din pacate, lista aprecierilor e scurta. Ramâne de neînteles obstinatia cu care organizatorii îl invita pe Gyuri Pascu, uneori cu varianta extinsa, Divertis, ca sa-i distreze pe artistii care au meseria la degetul mic, imitându-le personaje si situatii, când ei însisi ar putea sa o faca de sute de ori mai bine si mai cu har, ca doar e profesiunea lor!

Singura exceptie energetica, singura pata de lumina (si culoare!), autentica în reactii, cu alte cuvinte, singura cu substanta umana a fost actrita Antoaneta Zaharia, distinsa cu Premiul pentru Dramaturgie. Si cam singura dintre premianti sub vârsta respectului neconditionat, in caz ca exceptam Premiul de debut (daca si debutul s-ar face pe la 60 de anisori asa, ce usurati ar respira membrii juriilor!). Chiar si Marius Manole, totdeauna spiridus plin de vitalitate, în stare sa impregneze totul în jur cu energie, în  ambientul Galei a parut la fel de cenusiu si lipsit de vlaga ca toti ceilalti. Stim ca oricare dintre ei, în fata „civililor“ sau a prietenilor, descarca tone de umor si energie. Atunci, ce-i face asa de stersi la Gala? Pesemne, structura elefantizata si ochii bine bandajati ai nucleelor de putere si ai juriilor UNITER îi devitalizeaza complet. Ne ducem la Gala sau ne uitam la televizor cu convingerea ca premiile se vor da pe un soi de cumetrii (mai elevate, dar tot cumetrii). De aici incongruenta cu disperarea din apelul „salvati cultura vie“. Viul înseamna schimb între generatii, or, ce ne arata Gala e, de multe ori, o cultura muzeificata, daca nu de-a dreptul conservata în formol. UNITER-ul premiaza nu dinamismul, nu schimbul de valori si energii, ci ceea ce e cel mai comod (an de an aceleasi nume consacrate, de atâtea ori fara legatura cu performanta din stagiunea respectiva), ceea ce presupune zero responsabilitate sau asumare a unei optiuni. Important e sa nu gândim si sa ne supunem cumintei la jocuri de tip: nu-l/o nominalizam pe X la secundar, ci la principal ca sa nu-i facem concurenta lui Y  care trebuie neparat sa câstige. Si aceasta e înca o schema simpla. Câte premii sunt curate, nesusceptibile de asemenea culise? Ce mai supravietuieste, dupa ele, din consideratia onesta si demna pentru valori? Nici Sherlock Holmes n-ar putea sa descopere, iar o echipa de sociologi ar avea ce munci la un asemenea studiu de caz.
Mari valori ca Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihut, care de cele mai multe ori garanteaza ab initio valoarea unui spectacol (cum se întâmpla si în „Moartea unui comis voiajor“, si în „Lear“), ca sa nu mai vorbim de Olga Tudorache (în afara oricarei competitii), ramân monumente în fata carora ne înclinam cu pietate. Dar anvergura artei lor iese cu atât mai mult în evidenta cu cât se lasa înconjurati, chiar si pe podiumul de premiere, de generatiile care le urmeaza.
La Gala, însa, un aer de ciclicitate demn de reiterarea „Mioritei“ se asterne din generatie în generatie. Desi, nu stiu cum, toti cei în legatura cu Premiile UNITER dau impresia ca s-au topit într-o aceeasi generatie. O legenda nefericita de acum vreo patru ani spunea ca, vazând nominalizarile, una dintre criticaresele de putere din juriul final si-a pus mâna în sold si a întrebat: „Ce-i cu toata ungurimea asta aici? Va arat ca nu câstiga nici unul?“. Si, incredibil, asa a si fost! Nu voi relua discutia. Toate sforile trase pe la spate, si pro, si contra, sunt la fel de murdare, iar graba cu care juriile finale îl paseaza an de an pe Bocsárdi László si echipa lui, de exemplu, ar merita acelasi sarcasm ca si atunci. El pare principalul învins (cum mai acum câtiva ani era Afrim) din luptele si etalarea de muschi dintre criticarese si critici sau dintre alte nuclee de forta. Din pacate, dupa atâtea trecute Gale UNITER, s-a vazut ca cea mai mare pierdere adusa de obtuzitate si de permanentele râci între „fortosii“ teatrului, cu pretentiile lor olimpiene, paradoxal, nu tine de emotia si ciuda pricinuite de nedreptatile punctuale, ci de pierderea sistematica a gradelor de credibilitate a institutiei. Oare ce procent s-ar obtine la întrebarea „aveti încredere în justetea Premiilor UNITER?“,  în marea familie a teatrului, din care UNITERul pare una mititica, cu membri dispusi sa îsi dea vesnic premii între ei? La anul va reveni, probabil, plutonul de schimb, cu nepretuitii Maniutiu si Tocilescu. Si tot asa, si tot asa, si tot asa! Doamne, câta plictiseala! Gresesc?