Inclestarea civilizatiilor
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura politica » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Nu sunt un monument de obiectivitate, dar macar incerc sa pastrez o minima masura atunci cand judec un personaj, o idee, o atitudine sau o opera. Nu-mi iese de fiecare data, insa am cugetul impacat ca am incercat si deci in principiu prezumtia de reavointa nu mi se aplica. Stiu care-mi sunt limitele in materie de judecata si fac tot ce pot ca sa tin seama de ele, astfel incat sa nu frizez ridicolul sau, mai grav, aberatia logica.
Pornind de la aceste firave, dar reale premize de bun simt axiologic, pot sa afirm cu mana pe inima ca-mi place Traian Ungureanu, chiar daca uneori nu sunt de acord cu ideile, comentariile si luarile sale de pozitie. Imi place pentru ca este un tip al dracului de destept, cu un condei piperat si beneficiind de un umor teribil de coroziv. In plus, TRU stie adeseori sa depaseasca nivelul chiar excelent al jurnalistului, evoluand intr-un veritabil filosof al culturii. Comentariile si excursurile sale, aproape indiferent de tema, conving, caci sunt realizate de la inaltimea unei abordari temeinic informate si mai cu seama profund racordate la esenta chestiunii alese ca obiect de aplicatie. Este clar ca Traian Ungureanu se apropie doar de acele idei si realitati fata de care simte o atractie/repulsie profunda. Rar spre deloc mi s-a intamplat sa am sentimentul ca publicistul scrie doar ca sa umple spatiul alb al unei foi de hartie. Frecvent in cazul sau potentialul de empatie cu tema aleasa s-a dovedit extraordinar de acut. De aici, poate, si aparenta unei certitudini ca omul se ia foarte in serios, nebagatelizandu-si in nici un fel abordarea. Prin urmare, ne respecta infinit si pe noi, cititorii.
Una dintre ultimele sale carti, „Razboiul timpurilor. Declin occidental si asediu islamic“, ofera o lectura lucida si fara concesii in marginea fenomenului constituit de terorismul international. De fapt, suita de eseuri si analize ce dau substanta volumului citat ating un punct extraordinar de sensibil al istoriei contemporane: radicalismul islamic. Caci nu despre terorism in general este vorba in cartea lui TRU, nici despre brigazile IRA ori despre comandourile ETA. Nici macar despre Brigazile Rosii sau despre Factiunea Armata Rosie. Nu ideologia il intereseaza pe autor, ci camuflarea ideologica a unui sistem de credinta: Islamul. (Comentariu: de altminteri, in ultimii ani, frecventa atentatelor nord-irlandeze, italiene si germane, chiar si a celor basce, a slabit pana spre valoarea zero virgula ceva. In schimb amploarea terorismului arab a tins cote apocaliptice… si se pare ca e doar inceputul!)
Teza lui Traian Ungureanu, pe care o formuleaza fara ocol, pe cat de frust, pe-atat de argumentat, este urmatoarea, specificata in trei registre: Islamul nu este o religie a pacii si a armoniei universale; e impropriu a vorbi despre dialog ecumenic si interconfesional cu reprezentantii, chiar aparent moderati, ai Islamului; in esenta, Islamul practica, fiind condamnat prin insasi articularea lui s-o faca, un clivaj fara echivoc intre lumea musulmana, cea corecta intrucat a primit revelatiile Profetului, si lumea cealalta, a necredinciosilor, cu care singurul contact permis este cel al unui misionarism intransingent si belicos.
Pornind de la o asemenea viziune, repet, bine argumentata, sprijinita pe studii serioase de orientalism, dar si de strategie militara ori de psihologie a mentalitatii colective, Traian Ungureanu decompune pas cu pas miturile fondatoare ale „vocatiei islamiste pacifiste“, „stralucitei civilizatii si culturi musulmane“ si „caracterului defensiv al lumii islamice in fata imperialismului occidental“. Jurnalistul roman aduce in prim plan incongruenta radicala dintre doua universuri, mentalitati si sensibilitati. De o parte, Occidentul supertehnologic, postpostmodern, aseptic si ultraliberalizat, decadent si devirilizat, subminat din interior de o intelighentie dispusa a deforma prin interpretare orice realitate care nu intra in schema unei tolerante umaniste paguboase prin abstractiune si ineficienta. De cealalta parte, Orientul islamic in plin boom demografic, lume a contrastelor economice si sociale, pe care abundenta resurselor clasice de energie nu a salvat-o de la subdezvoltare, dar si univers mental inevoluat, ramas intr-un Ev Mediu cetos, incapabil de reforma si mai ales fosilizat de valorile unei religii in care comunitatea, iar nu individul, este elementul decisiv. De o parte, Occidentul prosper si dispus la orice concesie diplomatica si economica, inclusiv la o mea culpa istorica pentru sechelele colonialismului, doar-doar nu va fi obligat sa angajeze un conflict militar deschis. De cealalta parte, Orientul islamic agresiv, revendicativ, gelos pe confortul apusean, dar nedispus la a face ceva pentru a internaliza valorile care au prilejuit acel confort, de unde si o ura totala pentru tot ce inseamna drepturi ale omului, egalitate, toleranta si democratie.
Iar Traian Ungureanu nu ezita sa sublinieze patologia ambelor „redute“ civilizationale: fatalismul si sterilitatea defensivei occidentale, ca si ura de sine, neputinta si bestialitatea „virilitatii“ islamiste. De la cedarile succesive ale diplomatiei europene apusene (vezi cazul Irak, cazul Iran, cazul caricaturilor daneze ale Profetului) la atentatele sangeroase asupra obiectivelor civile urbane, decapitarile prin cutit ale ostaticilor si sodomizarile rituale asupra nesabuitelor femei occidentale care se insotesc cu parteneri islamisti in orasele Vestului, avem de-a face cu un intreg tablou al relatiilor dintre Occident si Orient. Primul renunta progresiv la valorile lui traditionale, tolerand chiar si intolerabilul, in vreme ce Orientul isi construieste cu rabdare ghettouri in inima urbelor apusene, organizeaza atentate teroriste (sau macar le sustine simbolic) si protesteaza activ (incendiind ambasade occidentale) atunci cand „drepturile“ religioase ale emigrantilor musulmani sunt „incalcate“ in tarile europene de adoptie.
Nu stiu daca exista solutie la un astfel de dezastru civilizational. TRU, spirit conservator si traditionalist, desi nu o spune ca atare, pledeaza pentru o retragere in codurile tari ale europenitatii. Pe scurt, nici o concesie – si riposta masiva si imediata la orice sfidare, afront si crima dovedita. Dar in acest fel nu cumva chiar temeiul logicii sociale apusene, cultul rationalitatii si al individualismului libertar s-ar vedea negat, raspunzand cu forta sporita, pe deasupra legilor democratice, la atacuri izolate si permanente? Iar escalada unde ar conduce? Habar n-am cum s-ar putea raspunde la asemenea intrebari. Cert este ca ne aflam intr-o fundatura istorica, iar supravietuirea europenitatii este mai amenintata ca oricand.