Cutremur la Bulandra - „A douasprezecea noapte“
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura spectacolului »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Am intrat în Teatrul „Bulandra“, în ultima sâmbata din aprilie, într-o totala incertitudine. Stiam ca voi vedea un spectacol de Shakespeare jucat de proaspetii absolventi UNATC, de la clasa profesorilor Florin Zamfirescu, Mihai Constantin si regretatul Adrian Pintea.
Problema nu era asadar ca tinerii nu ar fi fost bine pregatiti, ci ca un spectacol de o asemenenea anvergura precum „A douasprezecea noapte“ putea fi ratat si de profesionisti, asa cum orice spectacol de Shakespeare, de altfel, poate fi uneori ratat de actori cu experienta.
Asadar, ma asez cuminte în scaun si astept sa înceapa. Recunosc, am avut câteva comentarii destul de cinice, spre amuzamentul partenerului meu de teatru.
În fine, la câteva minute dupa ora anuntata si cu sala aproape plina, cortina se ridica.
Decor minimalist, haine mai de-mprumut, muzica placuta si foarte bine dozata (aleasa de Adrian Pintea, am înteles), regie fara cusur, semnata Mihai Constantin si actori care-si dadeau si sufletul pe scena.
Emotia era mare. Râsetele zguduiau teatrul. Nu mai vazusem de mult atâta viata, atâta prospetime pe o scena de teatru.
Copiii, care deodata nu mai erau copii, ci actori în toata regula, ne priveau în ochi si ne faceau sa râdem, rostindu-si replicile impecabil.
Au fost învatati sa umple timpul prin miscari si gesturi alese, sa-si lase trupurile sa vorbeasca, sa fie profesionisti si artisti în aceeasi masura.
Dar parca pentru a le fi puse la încercare abilitatile si talentul, teatrul a început sa se zguduie de-a binelea, de data aceasta nu din pricina râsetelor spectatorilor entuziasti, ci pentru ca pamântul se cutremura.
Malvolio încremenise. Angajatii teatrului ne îndemnau sa iesim în liniste.
Actorii au parasit scena, în timp ce o parte din spectatori au ramas în sala.
Eu ma temeam sa nu se opreasca spectacolul si cred ca am fost auzita si de cei ramasi în spate pentru ca s-au pornit aplauzele. Au fost doua runde. Actorii s-au întors pe scena.
Pareau netulburati. Malvolio, adica senzationalul Thomas Ciocsirescu, a reîceput sa joace. Încet-încet ne-am ocupat locurile. Unii dintre curajosi s-au întors tiptil în sala. Eu încercam sa nu plâng, desi aveam lacrimi în ochi de dragul lor.
Apoi a urmat pauza. Majoritatea spectatorilor si-au luat mintea de la piesa si s-au lasat înghititi de noapte si de frig pe strazile cunoscute ale orasului.
Noi ne-am întors în „cladirea veche si înalta a Teatrului «Bulandra»“, ne-am asezat pe scaune si le-am permis actorilor sa ne copleseasca.
Au fost veridici si frumosi. Au jucat cu pasiune si tandrete, cu umor si ironie, îmbinând artisticul cu firescul. Poezia shakespeariana parea ca nu sunase niciodata mai bine, rostita de alte buze, în alte teatre.
La sfârsit, aplauze multe si bucurie în jurul celor care le primeau.
Nicicând nu s-a simtit o legatura mai puternica si o sustinere mai sfânta decât aceea care s-a petrecut între noi, sub acoperisul Teatrului Bulandra.
si niciodata nu m-am simtit mai fericita.