IOAN HOLENDER în dialog cu COSTIN POPA

articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07
» cultura spectacolului »
Autor:

Costin Popa: Stimate domnule director, ma bucur ca ma aflu din nou in biroul dvs., al carui hol de intrare este strajuit de tabloul lui George Enescu, semnat de Corneliu Baba, care da o atmosfera unica acestui loc. Tocmai v-ati intors de la New York unde ati asistat la Gala consacrata celor 125 de ani de existenta a Operei Metropolitan si celor 40 de ani de la debutul lui Plácido Domingo pe marea scena. Cu ce impresii?
Ioan Holender: O gala foarte americana, putin naiva, cu mult kitsch, dar in care au cantat artisti importanti astazi la Met, somitati sub nivelul celor de pe vremuri, din anii '50-'60, Tucker, Peerce, Tozzi, Warren. Renée Fleming a fost excelenta in aria din „Die tote Stadt“ de Korngold, Deborah Voigt, care nu mai canta ca odinioara, dar arata mult mai bine pentru ca a slabit vreo patruzeci de kilograme, a interpretat duetul din „Siegfried“ alaturi de Ben Heppner, remarcabil tenor wagnerian. Printre altii, a aparut si James Morris, mai mult o... toamna tarzie decat primavara.

C.P.: Stephanie Blythe?
I.H.: Asa cum are „silueta“, nu poti sa o asezi pe o scena europeana. La New York estetica, fizicul nu au importanta pentru ca si regiile sunt mai mult demodate, au ramas ca acum patruzeci-cincizeci de ani. Pentru ei, tot Zeffirelli este, ca sa zic asa, „buricul pamantului“, ceea ce astazi nu mai e cazul. Dar, in noua productie cu „Somnambula“ de Bellini au avut o regie interesanta, discutata...

C.P.: ... fluierata la premiera.
I.H.: Nu conteaza. Si „Evgheni Oneghin“ de la noi a fost contradictoriu primit. Nu putem ramane fideli spectatorilor care au vazut odata un titlu si vin din nou la aceeasi lucrare ca sa gaseasca asemanari. Daca nu le sesizeaza, se produce distorsiunea. Am convingerea ca facem opera si pentru cei care se afla pentru prima oara intr-o sala. „Oneghin“ la Viena este foarte analitic, rece, ninge...

C.P.: ... tot timpul, am auzit!
I.H.: Nici chiar asa, din trei ore ninge doar o jumatate de ora. Noi am prezentat productia la Tokyo, unde a fost foarte bine inteleasa, apoi „Süddeutsche Zeitung“ si „Neue Zürcher Zeitung“ au scris foarte bine, in timp ce criticii vienezi au primit-o foarte prost. Am spus la Radio ca daca ne luam dupa asemenea cronici, nici nu era cazul sa facem o noua productie, puteam s-o lasam pe cea veche si frumoasa. O sa vedeti, o sa judecati.


C.P.: Vorbeati cu tenta critica despre glasurile pe care le-ati ascultat la Metropolitan. Cum gasiti starea vocalitatii in ziua de astazi?
I.H.: Cu nimic mai prejos decat altadata. Exista tineri foarte buni, de exemplu cei din „Lucia“ noastra. Alaturi de Anna Netrebko, tenorul Filianoti canta exceptional, mai bine decat multi altii din trecut, iar baritonul roman Petean este cel mai bun Enrico pe care l-am avut in aceasta productie care dateaza de douazeci si cinci de ani. Apar noi artisti, dar carierele lor au devenit mult mai scurte si mai periclitate. Canta excesiv, teatrele au suficienti bani pentru a-i angaja, toata lumea vrea sa auda tot ce-i mai bun si mai scump. Locurile in care evolueaza astazi cei de prima categorie sunt infinit mai multe decat in trecut. Caruso a cantat doar de trei ori la Opera din Viena si probabil niciodata la Stockholm, Oslo sau Valencia. Astazi, la Abu Dhabi se platesc onorarii de zece ori mai mari decat la Viena si oamenii se duc si canta acolo. In Dubai, intr-o sala de hotel de opt sute de locuri care este doar pe jumatate plina, Thielemann sau Mehta dirijeaza pe niste onorarii pe care noi nu putem si nici nu vrem sa le platim. Anna Netrebko, care este una dintre personalitatile artistice cele mai profunde, absolut remarcabila, canta rolul Luciei la Metropolitan, de acolo vine sa-l interpreteze aici si intre cele doua serii ce face? Merge la Covent Garden si canta patru spectacole de „I Capuleti e i Montecchi“. Natural, posibilitatile de a te deplasa sunt uriase, dar corpul uman, corzile vocale, anatomia au ramas aceleasi.

C.P.: Iata, Domingo a fost sarbatorit. Canta ca tenor, ca bariton, transpune tonalitati, timbrul s-a mai descarnat, ii vine greu, dar continua sa apara in fata publicului. Cum vedeti aceasta insistenta?
I.H.: Eu n-as spune ca timbrul s-a schimbat. El a avut in gala newyorkeza trei sau patru aparitii. A cantat „Fata din Far West“, aria lui Johnson, transpusa mai jos. N-a sunat interesant. In finalul din „Parsifal“ a fost absolut exceptional. Vocea este proaspata, nu bate, ramane o minune. A mai cantat, ca bariton, duetul din „Simon Bocanegra“ alaturi de Angela Gheorghiu si a fost foarte bine, dar culoarea vocii era mai mult de... invingator, decat de tata indurerat. Dar pentru mine si pentru toata lumea ramane tenorul tenorilor. Este ultimul mohican, ultimul din clasa de personalitati cu voci exceptionale.

C.P.: Va mai veni la Viena?
I.H.: Personal, nu am dat curs invitatiei pentru „Simon Boccanegra“ pe care si Scala, si Covent Garden, si Metropolitan au facut-o, motivand ca umple sala. Nu am acceptat nici noile opusuri de Tan Dun sau Franco Alfano in care evolueaza acum. I-am spus: „Sigur ca lumea vine, dar ce fac eu daca tu nu canti? Raman pe cap cu opere care nu au mare valoare muzicala!“. Ii sunt foarte indatorat si profund recunoscator ca la gala mea, hai sa nu-i spun gala pentru ca nu-mi place cuvantul, la concertul meu de adio din 26 iunie 2010, va veni gratuit si va canta „Winterstürme“ din „Walkiria“.


C.P.: M-ati adus la urmatoarea tema de dialog. In 2010 va incheiati mandatul directorial, dupa aproape douazeci de ani, cu aureola de cel mai lung din toata istoria Operei vieneze. Inteleg ca se va organiza o serata speciala.
I.H.: Vin multi cantareti si dirijori. Daca va uitati pe draftul de program...

C.P.: Sunt doua pagini pline...
I.H.: Ei, daca ar ramane numai doua... In programul stagiunii doar anuntam concertul, fara detalii, pentru ca se vor schimba multe. Deocamdata, pot sa va spun despre dirijori: Muti, Pappano, Welser-Möst, Ozawa, de Billy, Armiliato. Auzind de concert, Simone Young mi-a scris ca imi sta la dispozitie. A inceput cariera aici, cum sa n-o invit?! Dirijorii vor sa interpreteze si piese concertante. Ma rog, o sa dureze mult, dar dupa aceea... scapa lumea de mine! L-am invitat si pe Vladimir Malakhov. Si el si-a inceput cariera la Viena, in plus trebuie reprezentat, macar simbolic, si baletul. Vom vedea.

C.P.: Privind retrospectiv, care au fost marile dvs. reusite?
I.H.: Timpul le va cristaliza.

C.P.: Poate managementul performant, titlurile alese ca premiere, vocile, dirijorii, regizorii...
I.H.: Asta dvs. trebuie sa spuneti. Concluziile directoratului meu trebuie sa le traga altii, nu eu. Voi mai scrie o carte care o sa apara in iunie 2010 si va completa cei sapte ani trecuti de la prima. Nefiind nevoit sa tin cont de ceea ce a trebuit sa... tin cont in anterioara, va fi mai deschisa, mai liber scrisa. Voi aborda unele teme mai sensibile, care au fost evitate in prima.

C.P.: Mi-ati spus odata ca daca regretati ceva este ca nu l-ati readus pe Carlos Kleiber la pupitru.
I.H.: Asa este.

C.P.: Vad langa biroul dvs. o fotografie cu marele dirijor.
I.H.: Sunt doua fotografii la care tin enorm, una cu el si alta cu Eberhard Waechter, cand a preluat directoratul. Peretii sunt plini de poze alaturi de artisti, am si acasa, nu mai stiu unde sa le pun, dar aceasta fotografie cu Kleiber o tin aici in dreapta mea. Legatura cu el a fost mai mult in ultimii lui doi ani de viata, in care n-a mai dirijat niciunde. Am pastrat, ca documente importante, scrisorile pe care mi le-a scris. Imi amintesc plimbarile noastre... Doar de doua ori ne-am intalnit la München, dar pentru mine a insemnat foarte mult. La New York am facut cu Gilbert Kaplan, recent, radioprogramul „Mad about music“ si am vorbit foarte mult de Kleiber. Este cel mai mare dirijor pe care am avut ocazia sa-l aud in viata mea, eu asa consider.


C.P.: Domnule director, in ultimii douazeci de ani au fost angajati foarte multi romani la Opera de Stat din Viena. Desigur, i-ati ajutat. Au fost ei favorizati fata de cei din tarile inconjuratoare?
I.H.: Actualmente sunt foarte multi, ca niciodata, dar mai si pleaca, benevol sau... mai fortat. Iata, le am aici pe sopranele Teodora Gheorghiu si Ileana Tonca, pe tenorul Gergely Nemeti, care cred ca va face o cariera importanta. Toti acestia ar fi putut fi angajati si la noi in tara daca s-ar fi precupat cineva. Vedeti, Nemeti s-a „nascut“ prin Concursul „Traian Grozavescu“ de la Lugoj, acolo l-am auzit intai eu, dar si directorul Operei din Timisoara, Murgu, care l-a luat si incet-incet l-a introdus in repertoriu. Apoi, nu i s-au mai dat roluri, a primit o bursa prin mine, a mers un an de zile la Londra, a mai invatat cate ceva. L-am cooptat dupa Londra, am umblat eu dupa el ca sa-l ascult. A cantat exceptional „Così fan tutte“ si „Elixirul dragostei“, l-am angajat imediat. Asa se construiesc carierele. In Romania, nu ca n-ar fi elemente cu potential, ele exista, dar ansamblurile sunt distruse. Aud ca la Opera din Bucuresti vin mereu cantareti oaspeti..

C.P.: Da, pentru ca trebuie sa acopere rolurile care nu mai pot fi preluate de artistii indigeni in spectacolele obligatorii pentru repertoriu, de exemplu „Trubadurul“. Vocile de tenor dramatic si mezzosoprana dramatica lipsesc.
I.H.: Trebuie construite. De ce acum treizeci de ani au existat si acum nu? „Trubadurul“, daca nu ai tenor de talia celui care-i necesar, nu-l dai. Nici eu nu mai fac aici „Trubadurul“ de ani de zile. La Metropolitan trebuia sa cante Marcelo Álvarez, a anulat si a cantat inlocuitorul Marco Berti, un tenor respectabil, dar nu de talia unui Dinu Badescu sau Ludovic Spiess. In tara, repertoriul nu mai este gandit dupa ansamblul care este la dispozitie. Se propun niste titluri si apoi se cauta cantaretii. Asa nu poate functiona nimic.

C.P.: Ar fi grav. Dar unii artisti pleaca pentru ca-i atrage Opera din Viena, mai mult decat Iasiul sau Constanta.
I.H.: Da, dar la Iasi sau Constanta pot sa cante prime roluri iar aici fac roluri secundare. O sa-mi spuneti imediat ca sunt remunerati prost in tara.

C.P.: Desigur.
I.H.: Dar eu o sa replic ca aud ca se platesc sume respectabile unor cantareti oaspeti de categoria a treia, 3000 de euro pe seara. In loc sa se dea salarii mai mari, se cheltuiesc banii. Nu numai la Bucuresti. Trebuie ca directorii sa se lupte, sa convinga politicienii si cu subventiile care se dau, sa se construiasca ansambluri in care sa existe salarii de 2000-2500 de euro pe luna, in loc sa aduca un singur oaspete cu 3000. Daca acest lucru nu se face, in curand n-o sa mai avem deloc teatre muzicale in tara. Nici macar la Viena nu-i posibil sa tii un teatru pe baza exclusiva de invitati, cum sa se poata la Bucuresti?


C.P.: De luat aminte! Cum merge tranzitia catre succesorul dvs., Dominique Meyer? Exista conlucrare?
I.H.: Daca sunt intrebat, raspund. Daca nu, nu!

C.P.: Nu se preconizeaza o preluare pentru ce va urma peste un an si jumatate?
I.H.: Preluare este pentru ce avem. Ori se preia ce exista ori nu se preia nimic.

C. P.: Am inteles. Cu ce premiere doriti sa va incheiati mandatul?
I.H.: N-au o insemnatate simbolica, pentru ca nu este o stagiune de adio. Avem doua „Macbeth“-uri noi. Mai intai „Lady Macbeth din Mtsensk“ de Sostakovici, intr-o versiune dirijorala exceptionala datorata tanarului Kirill Petrenko care, va spun un secret, va conduce noua montare a Tetralogiei la Bayreuth. Apoi, „Macbeth“ de Verdi sub bagheta lui Daniele Gatti, un „Tannhäuser“ nou si, foarte important pentru mine, noua lucrare „Medeea“ de Aribert Reimann, comandata de noi. Eu am afirmat intotdeauna ca vreau sa termin cu o privire inainte si nu inapoi. Privirea inainte este „Medeea“ si o opera pentru copii compusa de Ivan Eröd dupa o povestire de Erich Kästner, arhicunoscuta aici, in care si dl. Holender, in ultimile luni ale activitatii sale, o sa cante in rolul unui director de fabrica. Terminam apoi cu ceea ce am inceput. „Parsifal“ a fost primul spectacol in 9 septembrie 1991, „Parsifal“ va fi si ultimul, pe 30 iunie 2010. O parte din distributie este aceeasi, Waltraud Meyer, poate Domingo. Ar fi ceva simbolic, dar el nu poate garanta prezenta de pe acum, desi a cantat recent doua spectacole la Berlin cu Barenboim la pupitru.

C.P.: Domnule director, de ce Opera de Stat din Viena nu transmite spectacole in cinematografe?
I.H.: Pentru ca nu vreau eu, nu cred ca este important.

C.P.: Metropolitanul o face.
I.H.: Da si consider ca este unul dintre cele mai mari esecuri financiare, va mai transmite in stagiunea care urmeaza si gata. Au facut Metropolitanul mai cunoscut in lume, in America in special. Spectacolul liric se da in teatru, intr-o sala, intr-o seara, pentru publicul prezent in momentul in care se naste. Altfel e precum cafeaua rece si incalzita. Nu intereseaza pe nimeni. Nu, noi asta nu facem. Poate se va realiza dupa perioada directoratului meu, cate ceva trebuie sa le las si lor, nu?  

C.P.: Ce veti face, dupa...?
I.H.: O sa mai vad, am trei propuneri de sfetnic, consilier cum se spune astazi, dintre care pe cea de la Tokio am acceptat-o pana in 2013. Celelalte doua sunt secrete, interesante, dar nu functii operative, deci nu seara de seara, ca sa tremur la fiecare telefon, cine s-a imbolnavit si cu cine-l inlocuiesc. Cred ca decizia mea sa nu mai stau inca doi ani la Viena a fost buna si corecta pentru ca e deja putin caraghios, ar fi fost a cincea prelungire de contract si ar fi trebuit sa-mi dea mandat pe viata, ceea ce n-ar fi fost bine, nici pentru mine, nici pentru institutie. Sunt nouasprezece ani plini, nu douazeci si eu consider ca si asta are un sarm. Voi coordona Festivalul Enescu 2011, am fost rugat si cat il am ca partener pe Mihai Constantinescu, ma implic. Fara acest om n-as putea. In rest... 
 
C.P.: Unul din secrete este Metropolitan?
I.H.: Sper ca n-asteptati un raspuns de la mine, nu?

C.P.: Spun doar din propriile-mi surse, aud ca veti fi consilier la Met si Budapesta.
I.H.: Budapesta nu este un secret, deja lucrez cu ei de un an si acum mi-au prelungit contractul cu inca unul, nu stiu cat o sa ma mai tina. Vedeti, diferenta intre Budapesta si Bucuresti este in favoarea Budapestei, nivelul este mult peste Bucuresti, se joaca in fiecare seara, se canta opere de Wagner. 90% din roluri sunt acoperite de cei de acolo. De ce la Budapesta este posibil si la Bucuresti nu?! Sunt platiti la fel de prost. Dar eu as putea s-o spun si as putea sa si schimb aceste lucruri. N-aveti ce sa-mi replicati daca va amintesc ca la Timisoara a fost posibil ce a fost in anii tineretii mele si acuma exista doar trei titluri in repertoriu!

C.P.: Alte teatre au cate un spectacol pe saptamana.
I.H.: Ce rost are asta?

C.P.: La Bucuresti insa sunt spectacole si publicul vine. Multi tineri.
I.H.: Aud si eu asta cu mare bucurie.


C.P.: S-a incheiat turneul de promovare a Festivalului Enescu 2009. Stiu ca ati participat la unele manifestari. Este festivalul mai vizibil acum in strainatate?
I.H.: Nu si rostul lui nu este de a fi vizibil in exterior, ci de a fi cunoscut in tara. Am spus asta la Paris, Bruxelles si Viena. Telul este ca romanii de acasa sa auda ce este mai bun si mai de calitate in lume. Cu exceptia festivalurilor de la Salzburg si Bayreuth, care nu au numai public austriac si german, celelalte sunt pentru spectatorii locului. Turneele de prezentare s-au facut ca sa atragem atentia asupra Romaniei, ca tara, sa aratam ca suntem in stare sa organizam un festival de muzica clasica la un nivel foarte inalt si ca in Romania nu sunt numai mancatori de lebede si criminali, ci si altii, mai exista si directorul Operei din Viena, tot roman. Am fost dus acolo ca sa fiu aratat: „Uite, domnule, si asta e roman!“. Strict dupa numarul si calitatea orchestrelor care vin, suntem poate cel mai important festival. Dar nu in mod absolut. La Paris, domnul Petrica Ionescu, in fantastica ambasada pe care o avem acolo, in palatul acela fenomenal cumparat in 1939 – Austria nici nu poate sa viseze la asa un spatiu -, le-a spus jurnalistilor ca avem cel mai important festival. L-am sfatuit s-o lase mai usor, pentru ca n-avem nici macar o sala potrivita. Doar una oribila, Sala Palatului, cu care trebuie totusi sa ne multumim, pentru ca altfel nu stiu ce-am face. Ar ramane numai Ateneul, care este formidabil, dar mult prea mic.

C.P.: Sa punctam cate ceva din programul de teatru liric.
I.H.: As incepe cu opera „Celan“, scrisa de Peter Ruzi?ka. S-a montat si se va monta la Dresda si Bremen. Nu se poate sa n-o avem si noi, aducand in constiinta romanilor ca Paul Celan este cel mai cunoscut poet al nostru in lume. Mai cunoscut decat Eminescu, imi pare rau sa spun. Daca intrebati germani, austrieci, francezi, pe cine cunosc ei din literatura romana, vor raspunde Cioran si Celan. Si daca se insista, o sa se pronunte si numele lui Ionesco, dureaza mult pana la... Creanga. Eu mi-am zis asa: daca in Occidentul asta, pe care-l admiram atata si incercam sa-l imitam – desi in ultimul timp parca il imitam in ceea ce are mai rau -, daca s-a scris o opera „Celan“, inseamna ca Paul Celan este foarte important. Vom organiza si un Simpozion Celan cu ocazia asta si il re-romanizam pe poet.

C.P.: O sa ramana opera in repertoriul bucurestean?
I.H.: La fel ca si „Oedipe“.

C.P.: Iata un alt subiect, exista un nou „Oedipe“ la Toulouse, va veni la Bucuresti, se va monta si la Paris la un moment dat.
I.H.: Sper, inca nu s-a decis. Daca tot intreaba jurnalistii de ce nu se face „Oedipe“ la Paris, la Londra, atunci eu va intreb daca se da in mod curent la Bucuresti. Sau doar pentru festival? Este mentinut tot timpul in stagiuni? Nu, nici n-a fost tinut vreodata, din vremea lui Ohanesian. Vom aduce „Oedipe“-ul de la Toulouse, dar nici nu se poate cere ca din doi in doi ani sa se faca o alta montare.

C.P.: Nu, nici chiar asa. S-a intamplat pentru ca, dupa parerea mea, montarile post-revolutionare nu au fost pe deplin multumitoare.
I.H.: Niciodata o mizanscena nu va satisface pe de-a-ntregul. Dupa Ranzescu, au venit Buzoianu, Serban, a fost asta a noastra semnata de Götz Friedrich, apoi Ionescu si acum Nicolas Joël. Cam multe.

C.P.: Mai problematic este cu interpretul rolului titular. Va fi adus Franck Ferrari, in Romania canta doar Stefan Ignat.
I.H.: E trist daca numai el stie muzica. Eu am spus de cativa ani ca Alexandru Moisiuc ar putea foarte bine sa interpreteze rolul Oedipe, atat vocal cat si scenic. Dar trebuie multa munca, invatare, corepetitie, trebuie sa vrea si atunci ar putea face. A cantat aici Tirésias, dar este un bas de intindere. Eu sunt sigur ca mai exista si altii.

C.P.: S-a mentinut formula cu multe concerte si spectacole zilnice. Nu vi se pare densitatea prea mare?
I.H.: Ba da, dar pe de alta parte responsabilii operativi imi spun ca sunt vandute foarte bine concertele de la miezul noptii, de exemplu. La Viena nu s-ar putea obtine asa ceva.

C.P.: Editia 2011 trebuie deja miscata.
I.H.: S-au facut multe demersuri importante. Din punctul acesta de vedere lucrurile merg mai bine. Siguranta bugetara, sper sa nu fiu prea optimist, exista si continuitatea festivalului este garantata, poate este mult spus, dar prevazuta.   

---