O. Nimigean – continua despartire a poetului de poezie
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura literară » Pagina de gardă
Autor: NICOLAE COANDE
Un parodic pentru care totul se cere luat in serios este O. Nimigean, inca de la debutul sau. Poetul poarta masca si nu suntem siguri daca si-a dat-o pana acum jos. La el, cam ca la poetii munteni, oarecum de-a mirarii, rasu'-plansu' este portativul pe care isi transcrie angoasele drapate in ironii, sarcasme si melancolii cu platosa. Si de ce ar fi poetul vesel in tara asta „plina de humor“? Heimat-ul, Patria i-a fost cumva favorabila?
La debut, in 1992, Nimigean venea cu „Scrieri alese“, carte aparuta in cincizeci de exemplare, tiraj din care doar prietenii se vor fi infruptat, mai ales ca pretul – stabilit de un editor mucalit –, era de tot prohibitiv: 1 000 000 de lei. La care se adauga, neaparat, taxa de timbru: 3 lei. Un fel ironic de a spune „pas“ clasicilor in viata sau doar catagrafilor care, scriind in comunism, se si vedeau in panteonul national? Poate ca da.
Asa ca in mintea mea inceputurile poetului sunt legate de „Week-end printre mutanti“, carte aparuta ceva mai rezonabil – ca pret – la Editura Pan, in temerara „Colectie de un leu“, alaturi de alte cateva carti, dintre care nu imi amintesc acum decat „La rasaritul temnitei“, a lui Chris Tanasescu. Spiritul ludic al poetilor ieseni grupati mai tarziu in ceea ce s-a numit Club 8 se anunta impetuos. „Week-end...“ aparu prin 1993, ani de degringolada sociala, economica si culturala: Petre Roman nu accepta sugestia „leului tare“ propusa de romano-americanul Rugina, minerii erau deja faimosi in popor („Adriane Severine / sa iti tii buticul bine / ca iarasi / minerii vine“), iar scriitorii romani pricepusera deja ca ziarele si televiziunea le vor lua cititorii de la gura. Drept care au devenit ziaristi si teleasti, cu viteza cu care odinioara se faceau membri de partid ca sa ia un apartament, un partial-color sau un serviciu la centru.
O. Nimigean n-a parut a se sinchisi de noua moda a zilei (fa un partid si privatizeaza prostia) si a continuat sa scrie poezie cu „program“, asa cum se poate vedea in sarcastica „In loc de In loc de prefata“ de la „Week-end…“: „Public acest al doilea volum «intr-un moment greu al vietii mele», cum ar zice pretuitul nostru poet international Mircea Cartarescu. Totul e posibil, totul e imposibil. Sa am un succes care sa ma clasicizeze pe loc, ca pe Cochinescu, lasand posteritatii lejera misiune de a-mi reconfirma, din jumatate in jumatate de veac, valoarea. Sa nu am pic de succes in epoca, urmand sa fiu descoperit postum si asezat la locul care mi se cuvine. Ca Johann Sebastian Bach. Sau, pastrand proportiile si intorcandu-ne la literatura, precum Kavafis. Sa se demonstreze ca poezia mea nu-i decat un sfaraiac. Demonstreze-se, as fi curios sa stiu si eu cine-i desteptul! Sa ma declare N. Manolescu genial ca pe Viorel Padina.“
Si poetul continua asa, insistand asupra unei evolutii dramatice care sa-l duca in proximitatea celebritatii, chiar cu riscul lichidarii lui Ion Iliescu, desi nici umilinta de a fi „bobcinskian“ nu este exclusa, ba chiar este luata serios in considerare.
Ei bine, la saisprezece ani de la aceasta arta poetica si, totodata, declaratie de razboi, O. Nimigean este un poet cunoscut. Nici asta nu-l multumeste, poetul vrea mai mult decat statutul oficial de poet si recunoasterea aferenta (ideea sa este simpla: „cand esti terminat e foarte bine, ai devenit poet, poet adevarat…“). Desi acum cativa ani poezia sa nu-l „darama“ pe Emil Brumaru, cel caruia-i va dedica epistole pline de miez candva, poetul „terminat“ a reusit sa ia premiul „Observator cultural“ pentru volumul – cu CD! –, „Nicolina Blues“, intr-o competitie chiar cu… Emil Brumaru. Viata e ironica si nu se inghesuie sa-si publice postulatele. Nu a fost nevoie, asadar, ca Nimigean sa-l impuste pe Ion Iliescu, nici sa profeteasca Noul Ierusalim. Cartile lui s-au impus, incet-incet, in fata unei critici, in special tinere, care a descoperit cum virtuozitatea stilistica este permanent dublata de un furor al spusului, o „continua stare de asediu a constiintei si a existentei“, dupa remarca unui poet (Gh. Mocuta).
„Week-end printre mutanti“ este, caracteristic pentru poezia sa, o pledoarie pentru lumina si, totodata, un jurnal din subterana. Poetul alterneaza poemele scrise in metru clasic („Dichtung und Wahreit“ se numeste poemul liminar) cu cele in care un individ cu „mana neagra“ noteaza ca-n transa un „cantec subtire nepamantean“, dar si insemnarile din „Mortido“, intr-un serial ce anunta romanul straniu de mai tarziu. Cartea e un bestiar al durerii, ca si al voluptatii ce o insoteste de regula, o descriere a locului unde pulseaza „jungla a o mie de idiomuri“, precum in acest poem straniu unde acuratetea exprimarii este dublata de fantasticul pe care cuvintele il sugereaza pana la final: „o singura mireasma otravitoare jungla tesuta din amintirile a / o mie de idiomuri florile stranii cu petalele groase ca limba de / vaca atat de grele de sucuri si mocirlele verzi cu plante carnoa / se cu lintita stralucitoare asemenea solzilor cu tufe unduitoare / de omizi – aici unde se scalda printul in piele de porc aici unde / ciocurile gainilor scanteiaza-n desisuri si unde pasari cu pieptul / manjit de cacat dau scurt din aripile incleiate tipa si se prava- / lesc intr-o apa fara cercuri – aici este patria mea…“ („Banda I“).
Vocea care oficiaza in „Mortido“ este un amestec vitalist de anarhie pura si de luciditate a subpamanteanului, un fel de crainic al lumii aflate in staza, un maestru convocator al abjectului si al rutinei ce insoteste abjectia, declamator al rugaciunii catre „pater sante rex celi et terre“, dar si cel ce recenzeaza adunarea estropiatilor, a mortilor in viata si a celor dusi de pe lume in bolgii numai de el vazute in toata grozavia lor.
Poetul sesizeaza toate astea cu o resemnare care nu exclude protestul, caci omul e un innascut radical. Vede, cu o implicare care nu exclude ironia subiacenta, cum „patria“ pe care o crezuse candva a sa este acaparata de hoitari si de fapturi gregare, oameni altminteri obisnuiti sa binemerite de la „nurii“ ei, in timp ce poetul devine un mutant ce se studiaza atent in oglinda. Nitratul de argint, se stie, potenteaza himera. Poemul, cu acea imagine terifianta a unui dumnezeu capturat de o gura vorace, ar fi aratat mai bine fara finalul explicativ: „ochii nasul gura pletele / gatul bratele pieptul / burta pubisul sexul / picioarele // degetele pe care le intind spre oglinda / pe care le intorc spre barbie / cu care ma pipai cu care ma musc // dumnezeu imi atarna in coltul buzelor / ca un soarece mort // nu ma mai intreb cine sunt / ma intreb ce“. („Mutantul“).
Interesant intotdeauna la Nimigean a fost felul in care s-a pozitionat in raport cu inaintasii, neaparat dintre cei mari. El preia si prelucreaza cu stiinta detaliului poeme faimoase ale unor poeti intrati deja in constiinta publica, cu o anume voluptate a pastisei, a conexiunii istorice, dar si cu o resemnare care nu ascunde sentimentul „popular“ ca poezia nu mai poate fi receptata decat „povestita“. Eminescu, Barbu, Bacovia, Arghezi sunt preluati „in proza“ si prezentati cititorului ca si cum ar fi „simplificati“ de o voce pastratoare a samburelui poemului, dar tradeaza poezia – de vreme ce o „spune“ doar. E o umilinta in acest tip de „parazitare“ inteligenta a poemului, ca si o ucenicie de care poetul se invredniceste in timpuri in care relatia maestru-ucenic este de domeniul fastidiosului.
De altfel, aceasta carte polifonica, structurata in cateva linii de forta, este dedicata lui Calin Nemes, un erou al revolutiei romane, mort in 1993, „de scarba“, dupa cum suntem avertizati in dedicatie. Scarba, de altfel, este prezenta difuz in aproape toate poemele cartii, inclusiv in cele ironic-contextuale, pulseaza ca o a doua inima intr-un trup obosit de neputinta de a fi precum ceilalti, un mutant cu limba despicata, cum se prezinta: „si totusi, ceva inca respira in mine / respira si mormaie si grohaie / trebuie sa fie o fiinta vie / trista si inspaimantatoare / mormaie si grohaie si scanceste / trebuie sa fie un pitic sau un copil / sau un bonsai // „s-a indepartat de sexul lui / intr-un orgasm imaginar ce facu / sa palpaie stelele creierul gol / trecu prin spatii ca un falus tasnira din el / lumini laptoase o ceata spermatica / se destrama printre galaxii fericire atroce / in tara lui onan in tara lui dumnezeu“ // cu nesatios dor de moarte mi-am inghitit copiii / mi-am sfasiat perechea plin de scarba mi-am smuls / matele // si totusi ceva inca e viu in mine / scanceste suspina si canta“ („tara lui onan“).
Poemele de refuz si aversiune, inca impregnate de o candoare ce traieste in inima „rosie, de plastilina“ a poetului, isi domolesc flacarile sociale si isi autocentreaza peste ani o interioritate la „zero grade Kelvin / unde Dumnezeu este cristalul unui gand mort“.
Poemele din „Adio, adio, dragi poezii“ (1999) cauta acel kafkian punct de la „care nu mai exista intoarcere“, intr-o repetata imersiune in propriul psihic, in ceea ce poetul insusi numeste „lumea criogenizata in creier“: „cand ma voi intoarce in trupul meu pamantesc / voi zabovi nostalgic in fata Simplitatii: / ierburi si flori pisoi pufosi alergand dupa gaze / sali de lectura cu tineri absorbiti de cuvinte / nori transparenti cer azuriu stele jilave / lente convoaie mortuare printre copacii verzi“ („sunt permise toate licentele“). Aceasta clamata simplitate nu se obtine insa atat de usor – si poate ca nici nu e de dorit. Poetul e constient de firea sa paradoxala (o natura buna se va considera el intr-un poem din alt volum, in ciuda tentatiei de a fi un deus otiosus ludic), ca si de problema ivita in actul scrierii: poezia la zero grade este greu de distilat cand te poate cuprinde „dansul bufonului printre catacreze / printre topi prafuiti ori alegorii lungi“. Al. Calinescu sesiza la O. Nimigean „uimitoarea imaginatie a ideilor, formelor, a limbajului si a discursului“ si observa apetitul pentru „exercitiile de stil“, pe muchea dintre serios si parodie, dar tinea sa precizeze ca poetul nu ar fi un parodic. Ar putea fi adevarat, avand in vedere rafinamentul stilistic la care se deda adesea Nimigean, un adevarat istoric al stilurilor poetice, totusi chiar si tonul grav poate fi parodic, in ciuda intentiei aproape afisate de a nu fi considerat astfel. Cred, fara sa contrazic cu orice pret opinia lui Al. Calinescu, ca poetul nu se poate „abtine“ si ca la el aceste exercitii de stil, cum sunt considerate, reprezinta o a doua natura, un modus vivendi in poezie, o continua tatonare a ceva produs anterior, o accelerare personala a timpurilor, un mod de a intra in relatie cu literarul operei existente, un deconstructivism vital si absolut necesar in drumul sau spre propriul poem. Sper, insa, ca poetul era constient de latura parodica a textelor sale (fie, nu le voi numi poeme, in ton cu genul invocat de profesorul iesean) din „Week-end printre mutanti“, ba chiar de faptul ca primul titlu al cartii sale era, semnificativ, „Scrieri alese“. Abordezi astfel poezia numai atunci cand vrei sa minezi o realitate – literara – existenta, filtrata prin pasiunea meseriei ca atare, iar Nimigean are o meserie buna: aceea de a citi, ca putini altii, Literatura. Nu intamplator poemele sale sunt construite cu un ochi la Principiu si cu altul la ceea ce isi doreste oricare poet (mai bun sau mai slab): acel ingegno de care se invrednicesc doar cei autentici.
Dar „parodicul“, ca si exercitiile de stil, se manifesta din ce in ce mai evanescent in „Adio…“, aici unde poetul arata ca stie ce vrea de la natura poeziei, dincolo de dorinta de a cere ochi pe masura vederii sale: „intotdeauna am spus: poezia este vedere biruitoare / vedere absoluta prin toate dioptriile / vedere cu ochii dar mai ales vedere a encefalului gol / incandescent translucid (tanjesc: un polifem cu creierul in uriasa orbita) // simturi totale pentru suprafete stari temperaturi si vibratii / mai mult decat atat: simturi fara corespondent / izvorate din nostalgiile mele-abisale / simturi care printr-o simpla miscare-a organului lor / sa inventeze realitatea (trufie candida – stapan colosal: pe genunchii mei universul isi lasa / capul de caine ascultator / fiara a fost invinsa / fiara imi linge/ mainile / fiara ma iubeste)“ („fiara ma iubeste“). „Imblanzirea“ de care se invredniceste poetul il face sa comita si manifeste programatice, alaturi de, probabil, companioni care-i impartasesc ideile reformiste. Cum poetul „comun“ e putin in retard cu mofturile de a scrie si publica volume (obiectul cartii ca atare e „preistorie“), i se propune sa devina poet-retea, acel ins abonat la PC, capabil sa arunce la cosul de gunoi al istoriei (literare) „precipitatul fatal“ al conceptiei sale livresti. Nu e rea ideea, dar cine s-o puna in Pagina holografica? Poetul inca vrea papirus, nu se stie de ce.
Pana atunci, poetul nostru scrie in continuare poeme si cred ca a abandonat ideea unui „Cyberbios“ la care sa cupleze un auditoriu infiorat dupa revelatii versificate. Constient ca programele, oricat ar fi de adecvate lumii noi in care traim, nu pot inlocui poezia, Nimigean scrie un poem inspirat, un imn, chiar daca acesta e dedicat, oho, singuratatii: „Viata atotputernica viata de neoprit / ca erectia unui nebun / viata pura mlastina biruitoare / vulva terorizand visul ascetilor // te iubesc cu o pofta ingretosata / te respir dimineata cu narile dilatate la rasarit / te respir ziua in lumina / te respir noaptea cu bratele ridicate printre stele / te mursec la mese bogate infigandu-mi coltii / in carnurile tale mustind de sange / te beau te sorb cu porii fixati ca niste ventuze // cu tine frumoaso nu e loc de tandrete / esti toata ritmul salbatic al coitului / esti gloria spermatozoidului invingator / esti tipatul ascutit al nou-nascutului / esti unduire vorace de vremi / viata pura viata atotputernica viata de neoprit / urlet sfasietor al singuratatii / negresa devoratoare / sunt unul din miriadele tale de-amanti / atat de scarbit si atat de indragostit / o, daca imbratisarea mea te-ar putea sufoca / daca te-as desprinde de mine / sa ramai doar atat: // un creier intr-un glob de cristal“ („Urlet sfasietor al singuratatii“). Finalul e neasteptat, ai fi zis ca Nimigean chiar ridica un imn vietii. Cand acolo, poetul (care vede viata ca pe o Negresa, aidoma lui Marian Draghici mai tarziu) cere imposibilul: mintea incapsulata intr-un culcus unde poate fi celebrata de adoratorii principiului ultim. Numai ca obiectia poate veni de unde nu te astepti. Doar creierul, fie si astfel venerat, nu inseamna viata, pentru simplul motiv ca viata nu inseamna doar ratiune. Pe acest cod de „gandire“, poezia ar fi ea insasi exclusa sau te pomenesti ca poetul chiar doreste excluderea?
Una dintre constantele volumelor sale o constituie dozajul fin al „tablei de materii“, acel cocktail de poeme satirice, ironice, parodice, in fine, exercitii de stil poetice carora li se adauga invariabil poemul „tragic“. Nici volumul acesta nu face exceptie, astfel ca avem la lucru nu un „Nimigean“, ci mai multi. Unul e poetul ludic al jongleriilor verbale (savuros este „Gugulwulf“, eroul „eminescian“, motanul devorator de carti atipit pe… calorifer), al jocurilor verbale unde exceleaza copiii (tao-mao-li: „Inchid usa. / Deschid valiza. / Montez chinezul“), post-whitmanianul girovago, stabilit langa balta Bahluiului, calator printr-o memorie culturala superba („nu voi vedea niciodata Roma / din varful Columnei n-o sa intind bratul de Imperator / nu voi ingenunchea in San Pietro / nu-mi voi lasa rufaria prin testament / intr-un Palermo in care / printul Salina iti doarme somnul de veci / pe o terasa-nsorita // (iar tu Isonzo nu ma vei slefui ca pe o piatra a ta…“), altul e insinguratul Leonardelli, cel care scrie poemele desfiintarii sinelui intr-o patrie pe ale carei ziduri nevazute deseneaza cu creta iluzii ale evadarii.
In fond, Nimigean apare ca un poet al crepusculului, un anume crepuscul cultural, civilizational chiar, cu atat mai paradoxal cu cat este resimtit de un barbar care se vede pe sine, intr-un final de lume, „jucandu-se cu un cerc de fum“. Nu intamplator el scrie „Ultimele sonete inchipuite ale lui O. Nimigean, in traducerea imaginara a lui O Nimigean“, dupa care, la capatul a tot si a toate, devine acel heteronim tragic al lui Hölderlin. Noul „Scardanelli“ vede cum viata infloreste in jurul lui, intr-o apoteoza a invierii, in timp ce interior moare cu fiecare cuvant pe care-l scrie, „pustiit si fara folos“: „Cativa topoi m-au obligat / Sa scriu ca si cum as fi fost inspirat. / Poate chiar am fost. Nu-i o masura valorica. / N-am scapat nici de limba, nici de retorica. // Intr-un tarziu m-am trezit / Mut ca si cum as fi murit. / Nu se mai poate spune. Nu se mai poate privi. / Adio! Adio, dragi poezii!...“
E mai mereu un adio in poeziile lui Nimigean, o despartire pe care poetul o provoaca pentru a reveni cu noi formule de apropiere de miezul tare al poeziei. „Planeta «0» (un bruion, cum a subintitulat-o autorul) este jurnalul de bord al acelui „Leonardelli“ ce se cufundase in propria-i inima, la atingerea ultimei frontiere a omului: carnea din care e facut.
Este un jurnal liric tinut pe durata a noua luni (26.10.a97-19.07.a98) in care oboseala tine loc de vitalitatea din cartile anterioare. Oricat de deceptionat ar putea parea poetul, forta lui spirituala duce versul din dezastru in dezastru spre o speranta de innoire. „Natura buna“ a locuitorului acestui trup obosit de tribulatii, impacat aproape cu marginalizarea la care se supune de buna voie, il face sa nu dispere: jocul tine loc de razboi, altminteri el insusi si lumea ar putea suferi din cauza dorintei de a „parasi specia“, ca-ntr-un poem in care lupta se duce impotriva „spatiului alb“, terorizant, al nimicului.
Poetul cauta o apropiere de el insusi, o mai buna con-vietuire cu sinele sau parasit, cu obiectele dimprejur, cu martorii propriei vieti si cade in abulia de a nu face nimic cu acel talent specific satuilor de viata: „dupa ce am descoperit – zi de zi mai zgribulit ca o gaina bolnava – oasele / de gheata ale sotiei (topaie prin camera mascariciul pitic ii / dau cateva bancnote il trimit sa se joace pe calculator / ma incui dincolo nu citesc nimic nu scriu nimic stau in fata / oglinzii deschid usita de la piept privesc fascinat in abis inchid / usita ma ghemui in pat sugandu-mi degetul mare de la picior) (12.04. ‘98).
Poezia devine un pretext pentru retragere, tacere si chiar disparitie, un regresum ad uterum, o postura infantila a celui ce suspina si se domoleste „alaptandu-se“ singur! Poemele din „Planeta 0“ sunt stenograme ale unui discurs fragmentat, ecorsee si autoflagelari pe care locuitorul „cu gheare de sobol“ al acestui astru nul le savureaza multumit cu ce i-au dat zeii sau nu, proband un soi de ataraxie vecina cu ceea ce am putea numi cadere in propriul gol. Golul va chema plinul, se stie.
Dar zeii sau Dumnezeu (care ar trebui, dupa Bataille, preluat de poet, sa fie mai mult decat Dumnezeu, anume o depasire a sa in toate sensurile) par absenti din lumea pe care o vede sau o cauta Nimigean. Unde si-ar putea el gasi odihna sau macar relaxarea? Nici Biblioteca nu-l mai ajuta, iar certitudinea de odinioara a poeziei ca diamant unic s-a risipit ca aburul.
„Nicolina Blues“, cartea cea mai aclamata de pana acum a poetului, este un puzzle mistic (sau, mai mult, erotic) al starilor de gratie carora poetul le pune o anumita surdina a intelepciunii. Oboseala de lume il aduce pe poet inapoi in lume si ceea ce regaseste el aici este acel Text multiplu, in absenta aurei, acum resorbite. Poetul ia o distanta aproape decisiva fata de poem si produce multiple imagini ale acestuia, propunand un canon poetic in care stilurile sunt intersanjabile. Este un remix Nimigean de foarte buna factura, cu poemul voit plat, alb, defibrilat, atasat celui muzical, polifonic sau poemului-epistola din care Nimigean face aproape un gen propriu.
Ca majoritatea poetilor preocupati de puritatea si amplitudinea vocii personale, apte sa repete istoria poeziei intre copertele unei singure carti, Nimigean este constient ca „poezia, gargara imaginarului“ este produsa de bietul bard, cel care stie cu precizie ca va abdica, in cele din urma.
N-am sa citez versuri din aceasta carte, am comentat-o la aparitie, in „Timpul“, dar voi spune ce nu am vazut atunci, la prima lectura: toata poezia lui O. Nimigean este o pregatire si o prevestire pentru ziua cand poetii adevarati nu vor mai putea scrie poezie. Cititorul adevarat, evident, va disparea si el, chiar daca nu instantaneu. Dumnezeu, „mortul nostru frumos“, va avea grija sa nu dispara impreuna. Asta numesc eu gratie. A lui Dumnezeu si a poetului care l-a „vazut“ inainte si dupa.