Jurnalul - eu „de refugiu“
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Recitesc, in vederea unei sinteze, volumul „Jurnale intime vieneze“ de Jacques Le Rider, editat in anii din urma la Polirom intr-o excelenta traducere datorata Magdei Jeanrenaud, care semneaza si studiul introductiv intitulat „Jurnalul intim – mode d'emploi“.
Autorul, nascut in 1953, director de studii la École Pratique des Hautes Études, Sorbona, este un cunoscator profund al „luminilor si umbrelor capitalei Habsburgilor“, iar cartea e rodul unei ample si polivalente cercetari a jurnalelor intime din perioada 1880-1938, „varsta de aur a culturii“, epoca modernitatii vieneze, o epoca deosebit de complexa, contradictorie si de rascruce pentru intregul continent; definita de Jacques de Rider ca fiind „o reprezentare si interpretare a crizei culturale provocate de modernizare“. Modernitatea vieneza a generat anxietate, insecuritate deopotriva in plan individual si colectiv, „neliniste incarnata de cele doua figuri ale modernitatii, femeia emancipata si evreul“, ceea ce a dus la necesitatea construirii unui eu „de refugiu“, jurnalul intim oferind in acea epoca, si nu numai atunci, terenul cel mai prielnic pentru o asemenea solutie salvatoare. „Jurnale intime vieneze“ nu este – asa cum s-ar putea crede – o carte de teorie, arida. Dimpotriva, cum observa pe buna dreptate si autoarea studiului introductiv, ni se propune spre lectura si meditatie o naratiune captivanta, cu personaje celebre, dar si o dezbatere incitanta, nu in ultimul rand privind insasi conditia jurnalului intim.
In paranteza fie spus, soarta jurnalelor intime, mai ales atunci cand apartin unor oameni importanti, este sa devina, pana la urma, cu un termen inventat de Michel Tournier, extime, adica, mai devreme sau mai tarziu, sa fie publicate. Oricum, termenii sunt in acest caz fluctuanti, iar in jocul cu ei, speculatiile terminologice trebuie sa aiba limite. Cineva publica, nu cu mult timp in urma, o caramida de vreo 650 de pagini in care isi reproducea insemnarile aparute periodic intr-un ziar local si intr-o revista literara. „Diaristul“ pretindea ca, de vreme ce le-a dispus in volum in ordinea aparitiei si exprimau starile, sentimentele, opiniile, aprehensiunile privind faptele si evenimentele mai mult sau mai putin „la zi“, „jurnalul“ sau ar putea fi considerat… unul intim. Acum, daca as fi malitios, as spune ca cele mai multe dintre textisoarele cam constipate de acolo ar fi fost mai bine sa ramana intime, in sensul propriu al cuvantului, ori cel mult in paginile de ziar si de revista. Dar, pe de alta parte, trebuie respectata optiunea autorului. In definitiv, asa cum fiecare moare singur, si autorul, inclusiv cel de jurnale intime, extime etc., este liber si, in unele cazuri, chiar recomandabil sa piara pe propria-i limba…
Incheind paranteza, revin la „Jurnale intime vieneze“. Printre marii autori de literatura confesiva pe care ii (re)intalnim in cartea lui Jacques Le Rider se afla si Stefan Zweig, ale carui jurnale „sunt sclipitoare si, in ciuda caracterului lor fragmentar, ele creioneaza o serie de autoportrete ale unei personalitati fermecatoare, zugravite in diverse perioade ale vietii sale“. Jacques Le Rider se lasa adesea contaminat de stilul „eroilor“ sai si creioneaza, la randul lui, admirabile portrete, precum cel al lui Zweig insusi: „Acest barbat nascut intr-o zodie prielnica, bucurandu-se de o celebritate precoce, inzestrat pentru productia regulata de best seller, asaltat de femei si ducand, inca din tinerete, o existenta mai mult decat confortabila s…t era un om fragil. Adesea afectat de crize de melancolie depresiva, se va prabusi, dupa inceputul persecutiilor national-socialiste, intr-o stare depresiva cronica, care il va impinge spre sinucidere la 22 februarie 1942, la Petropolis, desi, comparativ cu soarta atator evrei europeni, conditiile exilului sau ar fi putut parea aproape aurite. In mod evident, Stefan Zweig cauta betia unei vieti trepidante de care se plange, dar nu se poate lipsi de ea“.
Un alt personaj literalmente fascinant, ilustrat de carnetele intime si jurnalele sale secrete, este filosoful si logicianul Ludwig Wittgenstein (1889-1951), autorul unei teorii privind relatia biunivoca intre cuvinte si lucruri, ce a facut oarecare voga in spatiul vienez la inceputul deceniului trei al secolului trecut, teorie abandonata apoi de insusi Wittgenstein, care, in lucrarea sa aparuta postum – „Investigatii filosofice“– avea sa se preocupe de ceea ce s-a numit „jocul limbajului“. Pe scurt, Wittgenstein releva aspectul uman al limbajului, care este imprecis si variabil, in functie de situatii, de contexte cum am zice astazi, ceea ce ma duce cu gandul la cum definea relatia text-context un alt mare logician al secolului trecut, romanul Constantin Noica.
Pasionanta este aventura postuma, contradictorie si uneori confuza, altfel spus receptarea scrierilor personale ale lui Wittgenstein. Acestea au generat numeroase controverse, confirmand parca insasi temerea celui care in „Carnetele de la Cambridge si la Skjolden“ nota: „Aud deja, in sinea mea, cum posteritatea vorbeste despre mine, in loc sa ma asculte pe mine, pe mine care, cunoscandu-ma, sunt la drept vorbind un public mult mai ingrat“.
Un biograf al filosofului vienez consemneaza o marturisire dramatica pe care acesta i-o facea unui prieten in timpul primului razboi mondial: „daca n-as avea hartie, as scrie pe nisip“. (Ea imi evoca o alta, a unui mare romancier al secolului XX: „Daca romanul ar disparea, as scrie un roman despre disparitia romanului“). Fapt e ca scrisul in carnetul intim nu inseamna pentru diaristul filosof doar consemnari ale unor stari si intamplari zilnice, ci o confruntare dura cu sine insusi, in efortul de a se cunoaste mai bine, mai profund. Acelasi biograf povesteste: „La inceput, voia mai ales sa vorbeasca despre el insusi, ca si cum s-ar fi adresat unui prieten caruia i se putea confesa. Apoi, metoda lui personala consta in a nota reflectiile pe bucatele de hartie, asa cum ii veneau, pe care apoi le transcria intr-un carnet mare. S-a intrebat adesea despre vanitatea pe care o implica faptul ca nota observatiile si apoi le copia, dar, in chip evident, scrisul corespundea in cazul lui unei necesitati s…t, iar scopul lui era s…t sa reuseasca sa-si inteleaga cu adevarat propria viata s…t si sa se puna de acord cu ea. „Pentru ca in carnetul meu sa fie ordine, noteaza el, trebuie, ca sa spun asa, sa-i trec pragul pentru a patrunde in viata – altminteri risc sa fiu obligat sa ma catar pana la lumina ca si cum as veni dintr-un beci sau sa sar de la o mare inaltime ca sa ma trezesc pe pamant“.“ Sigur, remarca analistii, Wittgenstein se indoia de efectul jurnalului intim si recitindu-si textul era, de altfel, dezamagit. O confirma pana la un punct o insemnare din octombrie 1931: „Am impresia ca Spinoza nu s-a cunoscut pe el insusi. Ma vad obligat sa spun exact acelasi lucru si despre mine“. Dar numai dupa trei luni, in ianuarie 1832, el constata ca jurnalul sau secret este sau ar putea fi un instrument si o oglinda pe deplin revelatoare privind scopul propus: „Dintre toate observatiile mele, nici macar una dintre criticele la propria-mi adresa nu a fost scrisa in intregime in lipsa sentimentului ca este totusi minunat ca-mi pot vedea defectele“. O autoanaliza necrutatoare ce explica poate si faptul ca diaristul si-a distrus in mai multe randuri scrierile intime, incepand cu primele jurnale din perioada pe care a petrecut-o la Berlin.
Unul dintre meritele volumului „Jurnale intime vieneze“ al lui Jacques Le Rider este acela ca autorul citeaza copios, fie din jurnale, fie din biografiile si exegezele consacrate diaristilor de care se ocupa. Critica, analiza pe text presupun stiinta sau, cu vorbele lui G. Calinescu, arta citatului. E un truism a mai spune ca un citat bine ales face mai mult decat un comentariu, nu o data, acesta din urma, pretios si redundant. Or, tocmai citatele lui Jacques Le Rider sunt cele care ne ajuta sa ne dam seama, intre altele, de specificul unei epoci, asa cum este ea traita, resimtita, perceputa de niste mari spirite. Exista o neliniste existentiala, dar si o presimtire sumbra care, din pacate, avea sa se adevereasca, in scrierile secrete ale acestor intelectuali si creatori de prim rang european. Pentru a exemplifica ar fi suficient sa-i mai amintesc, in afara celor doi la care m-am referit, pe Sigmund Freud, Robert Musil sau Hofmannsthal.
Ele, jurnalele, prefigureaza – vedem acum limpede, cand nu mai sunt intime, nu mai sunt secrete, intrucat au fost publicate sau cel putin citate in studii monografice ori in alte sinteze – un mare seism, dintre cele care ameninta sa distruga nu numai civilizatia, ci umanul insusi in esenta lui, in fibra sa cea mai intima, spirituala si vitala. Imi vine in minte ceea ce spunea Marin Preda: „Exista putini scriitori care sa presimta marile seisme imediate care ii asteapta pe oameni. Cand sunt, istoria ne spune pe urma ca ei le-ar fi pregatit prin opere“.
Citesc in prefata la „Genurile biograficului“ de Eugen Simion (doua volume insumand aproape 800 de pagini, editate de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta) ca un tanar cercetator din SUA l-a informat ca in februarie 2001, la Biblioteca Universitatii Tehnice din Virginia erau inregistrate 1 450 de jurnale de autor, dintre care au fost publicate in ultimul timp 584. Criticul evoca acest fapt pentru a sublinia putinatatea studiilor teoretice privind genul, vreo 4-5, in comparatie cu numarul impresionant al unor asemenea scrieri. Mai spectaculoasa este insa o alta cifra, pe care Eugen Simion a dedus-o din publicatia franceza „Lire“. Si anume ca in anii ‘90, circa trei milioane de francezi „tineau un jurnal intim sau isi scriau memoriile si autobiografiile“ (conform datelor unei asociatii profesionale patronata de Philippe Lejeune, autorul volumului „Je est un Autre“ si al „Pactului autobiografic“). Criticul roman observa ca cifra este „fabuloasa, incredibila“, mentionand, totodata, ca Philippe Lejeune „tine sa precizeze ca nu trebuie sa ne asteptam sa existe trei milioane de Amiel sau de Goncourt in Franta, exista doar multi oameni, peste 15 ani, care isi noteaza in carnete mai mult sau mai putin secrete gandurile si impresiile lor“.
Neindoios, cele mai multe dintre cele cateva milioane de jurnale nu vor cunoaste consacrarea publica si vor ramane, daca vor ramane, doar in arhivele sentimentale, intime ale familiilor autorilor lor. Sa remarcam, insa, ca fabuloasa cifra e un semn de mare traditie culturala si civilizatie. Dar si o dovada ca oamenii au nevoie si in epoca globalizarii, poate cu atat mai acut acum, de „eul de refugiu“ care este jurnalul...