Ideile hard din SF-ul soft
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura literară »
Autor: CATALIN STURZA
Bogdan Suceava cultiva în „Vincent nemuritorul“ un science-fiction soft, pornind de la o ipoteza clasica a genului: ce ar fi daca omenirea ar atinge nemurirea cu ajutorul tehnologiei?
Aceasta ipoteza o pune în scena într-un scenariu plasat cu aproximativ 30 de ani în viitor, într-un moment când transferul mintii umane pe un suport cibernetic devine posibil ca urmare a unui proiect interdisciplinar desfasurat de guvernul federal american cu colaborarea unor neurologi, psihiatri, chirurgi, ingineri, matematicieni si ciberneticieni. Proiectul se numeste SAW, Spring After Winter, si prin intermediul sau fiecare cetatean poate decide, practic, sa-si prelungeasca viata la nesfârsit, pe un modul nu foarte diferit de un laptop performant.
Transformarea de la om la masina
Romanul începe promitator, printr-o expunere a unor puncte de vedere contradictorii cu privire la programul SAW: al bisericii catolice, al cercetarii stiintifice, al bisericii evanghelice, al psihiatriei, al unui individ decedat, contactat în „lumea de dincolo“. Dezbaterea e centrata pe considerente etice, dogmatice si istorice si are un caracter expozitiv, de desfasurare a unei problematizari intelectuale. Poate parea plictisitor, însa aceste puncte de vedere sunt transpuse într-un talk show moderat de un fel de Jay Leno al viitorului, prin urmare nu lipseste nici schimbul dinamic de replici, nici efortul de a aduce subiectele la un nivel care e accesibil, fara a fi frivol.
De partea cealalta a ecranului, selectând programele si sorbind fiecare cuvânt, se afla Vincent, un matematician în vârsta de 39 de ani care, confruntat cu o boala incurabila, trebuie sa aleaga între o posibila eternitate în neant si viata vesnica a intelectului, pe un circuit integrat. Romanul va pendula între punctul de vedere plat si rece al unui narator omniscient si cel subiectiv-angoasat al lui Vinny, la persoana a III-a dar si la persoana I.
Operatiunea care copiaza mintea umana se numeste transformare si ea lasa în urma un cadavru: omul în carne si oase e ucis si mintea sa e transpusa, cu ajutorul unei inventii SF, fluxul Phi, pe „un fel de laptop“ – modulul SAW. Dezbaterea specialistilor lasa a se întelege ca doar intelectul omului supravietuieste pe modul, nu si spiritul acestuia, si mai târziu, când vom avea perspectiva directa a vietii de apoi, vom descoperi o stare de concentrare a intelectului si de luciditate perpetua: „fara pauze, fara somn, fara uitare, o continua stare alerta, o perpetua luciditate paradisiaca, o intensitate a gândirii pe care, în viata reala, nu-ti amintesti sa fi avut-o / o dimineata de sute de mii de ani / si nu e o iluzie“.
Transformarea de la om la intelect-în-masina, trecerea în acel stadiu non-uman, de paradis al vietii vesnice care seamana mai degraba cu un purgatoriu sau cu un iad, e esenta romanului. Vocea personajului se rupe, capata raceala unei masini odata cu trecerea în viata de apoi, în vreme ce parametrii sai mentali se destructureaza si aluneca spre paranoia. Descrierea acestei noi umanitati si sugerarea noii stari, vazuta din interior, cu întreaga ei stranietate, cu angoasele si marasmul ei e miza romanului „Vincent nemuritorul“. Orice altceva, povestea si divertismentul si asteptarile cititorilor hard SF trec într-un plan secund.
O idee în stare pura
Axarea pe o singura miza, pe o singura idee poate fi si un lucru bun, si unul rau. E un fapt pozitiv atâta timp cât aceasta miza mentine permanent focusul si asigura viziunii o claritate de cristal. Cititorului îi sunt prezentate, ordonat, datele problemei principale si ale subproblemelor, (aproape) fiecare ecuatie are o dezvoltare clara si detaliata. Bogdan Suceava este un scriitor foarte talentat, cu o cultura enciclopedica si, fapt esential, e un autor dotat cu o buna intuitie literara. Dar el este si matematician. Combinatia dintre logica, fabulatie literara si un anumit simt poetic are, aici, un rezultat fericit. La unii autori întâlnirea dintre matematica si literatura are consecinte catastrofale, atunci când matematicienii pornesc pe teritoriul literaturii cu multa ingenuitate si cu impresia ca „mintea ordonata“ le va fi suficienta pentru a-i întrece usor pe confratii scriitori. Însa acesta nu este si nu a fost niciodata cazul lui Bogdan Suceava.
Pe de alta parte, riscul acestei focalizari strânse e acela de a pierde din vedere însasi literatura. E un truism faptul ca un roman n-a fost niciodata un teren propice pentru distilarea unor idei în stare pura; eseistica si dizertatiile filosofice se adapteaza mult mai bine acestui scop. Bogdan Suceava o stie si arata ca o stie atunci când dramatizeaza dezbaterea intelectuala din primele pagini ale cartii într-o serie de talk-show-uri. El încearca, însa, asa cum am mai spus, sa mizeze pe o singura idee si considera ca talentul sau literar e suficient pentru a masca lipsa de complexitate a intrigii. Si ar fi fost suficient, daca ar fi explorat consecintele acestei idei – transferul mintii umane pe un suport cibernetic – pâna la capat. Din pacate, însa, ramân zone întinse pe care prozatorul nu le acopera deloc.
Asa cum arata acum, „Vincent nemuritorul“ e un roman cu o mare densitate de nuclee narative, dar care are prea putina carne literara. Problema nu este întinderea de mici dimensiuni a povestii, în fond si „Sfârsitul copilariei“, al lui Arthur C. Clarke, e o poveste de dimensiuni relativ restrânse, axata pe o idee dominanta – omenirea în pragul unei transformari metafizice si a contopirii cu Supramintea universala. Romanul lui Clarke e însa complet, la sfârsit nu simti ca a ramas ceva nespus din ceea ce era important.
Pe de alta parte, romanul lui Bogdan Suceava nu e lipsit de certe calitati. Rezolva, foarte bine, doua subpuncte ale ipotezei: mai întâi, ilustreaza, amanuntit, fatetele problemei etice a transferului mintii umane pe un suport care i-ar permite sa acceada la nemurirea virtuala; apoi, reda, într-un mod veridic, starea de anxietate a unei minti care a efectuat transformarea. Pentru al doilea punct, prozatorul foloseste cele doua perspective, a naratorului detasat si a eroului implicat, sincronizând foarte bine cele doua timbre cu substratul povestii. Viata de apoi e, în fond, imaginea unui desktop inert si infinit de computer, si raceala acestuia da nota de fond a celor doua voci. Deasupra se adauga modulatii emotionale bine surprinse, care variaza de la teama la neputinta, la luciditate exasperanta si la paranoia. „Oare în absenta acelei calduri a vietii, caldura trupului omenesc, cea de 99 de grade Fahrenheit, caldura despre care aminteau filosofii din vechime, ce mai este umanitatea? Ce mai ramâne din ea? Ce mai înseamna ea?“ se întreaba, în repetate rânduri, personajul.
De la ipoteza la concluzii
Totusi, „Vincent nemuritorul“ ar fi putut fi mai mult. E o lectura delectanta care, cu siguranta, transmite ceva, atât pe plan intelectual, cât si la nivel emotional. Însa nu e suficient, si o carte care nu îsi atinge potentialul, care nu face tot ceea ce promite e, în cele din urma, nesatisfacatoare. În acest sens, exista în roman fire narative lasate libere, nerezolvate. O intriga politista porneste aproape de final, pentru a nu duce nicaieri; cazul unui boxeur care moare în ring si nu mai poate fi salvat pe un modul SAW este pomenit în doua rânduri, fara nici o consecinta; o iubita din tinerete a lui Vincent apare, într-o jumatate de pagina, trece prin fata unei camere digitale, si atât.
Si mai suparatoare e însa schitarea unor date de fond ale ipotezei care sunt apoi vag dezvoltate sau complet abandonate. Iata câteva dintre ele: evolutia psihiatrica pe termen lung si foarte lung a „pacientilor“ SAW; sinuciderile virtuale; reorientarea opiniei publice, de la entuziasm pentru viata de apoi la scepticism si apoi la oroare, în fata iadului virtual; actele criminale savârsite de „morti“ care, pe termen lung, nu au cum sa piarda razboiul de uzura cu cei vii; si, cel mai important, razboiul inevitabil, de lunga durata, dintre cei ramasi în viata, pe de o parte, si cei trecuti pe modulele SAW, pe de alta parte, în momentul în care „mortii“ sunt amenintati de suspendarea proiectului federal/de ostilitatea opiniei publice/se plictisesc si se hotarasc sa se joace cu cei vii de-a soarecele si pisica. În fond, existenta pe circuitele integrate presupune, în viziunea lui Bogdan Suceava, eliberarea în spatiul virtual a unor inteligente imense, atinse de dementa, fara constrângeri morale, cu o eternitate în fata lor si fara nici o ocupatie. Scenariul distopic, în care mortii poruncesc celor vii, e, pentru fiecare cititor înzestrat cu o minima perspicacitate, imediat dupa colt.
Drama acestei stari de suspensie este foarte bine surprinsa în romanul lui William Gibson, „Neuromantul“, unde un personaj secundar, Dixie Linie Moarta, hacker cândva celebru, copiat dupa moarte pe un modul cibernetic, are o singura rugaminte, la îndeplinirea misiunii pe care o primeste de la camarazii sai înca în viata: aceea da a-i fi sters softwareul si de a avea, astfel, parte de odihna vesnica. Aceasta consecinta ultima nu intra în viziunea lui Bogdan Suceava; finalul, care apeleaza la un procedeu deus ex machina, lasa chiar senzatia ca scriitorul ar vrea sa scape cât mai rapid de Vincent, dându-i un sut spre o destinatie oarecare, în spatiul infinit.