Lyrica magna (VII)
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
„Invizibilul soare“ fiind o antologie severa, ultraselectiva, e firesc ca sumarul ei sa ofere, macar in intentie, esenta liricii lui Nichita Stanescu: ce are aceasta mai caracteristic, de la o faza la alta a unei creatii abundente. Spuneam ca Ion Mircea a procedat foarte bine selectand, din faza imediat ulterioara celor „11 elegii“, relativ putine texte. Si anume pe acelea in care debitul poetic nu devine incontinenta, tensiunea simbolului si a expresiei nu diminueaza in retorism, iar lirismul abstract nu se circumstantiaza pentru a se adapta la noua epoca noua.
Compromisurile lui Nichita Stanescu, atunci cand apar, se vad mai clar decat la orice alt poet. Daca la volumul de debut din 1960 ele erau obligatorii, in acesti ani mai liberali nu mai pot fi nicicum imputate unui context rigid si opresiv. In plus, forta versurilor poetului nostru sta tocmai in non-realismul lor, in tensiunea unor reprezentari ce ajung sa se dispenseze de referent, intorcandu-se asupra lor insele si evoluand in spirala. Poezia pura, concentrata si centripeta la Ion Barbu, devine la urmasul sau atat de original o uriasa centrifuga, antrenand in ampla miscare de proiectare vazutele si mai ales nevazutele, fragmentele de real modificat, interiorizat si indeosebi viziunile eului care le preia, le absoarbe si le redistribuie.
Cu „Rosu vertical“, „Oul si sfera“, „Laus Ptolemaei“, „Necuvintele“ si „Un pamant numit Romania“, cinci volume sau plachete publicate in numai trei ani, Nichita Stanescu nu aduce, practic, nimic semnificativ care sa se adauge ca un plus de maturitate artistica si experienta poetica. Prolificitatea sa imi pare mai degraba un semn al inertiei si al autopastisei, un aspect pur cantitativ al problemei; iar poemele frumoase care mai rasar, totusi, in cuprinsul acestor volume ar fi putut sa figureze foarte bine in cele anterioare. Fiindca sunt din „lotul“ lor: fie din cel al liricii erotice, fie din cel al poeziei de cunoastere, fie din cel (condensat si catalizator) al cunoasterii atinse prin aventura iubirii si a cuvintelor care o canta. Rezumativ, Nichita Stanescu nu trece intr-o noua varsta poetica, dupa „11 elegii“, decat prin „In dulcele stil clasic“, aparut patru ani mai tarziu. Productia intermediara, chiar si atunci cand nu este una pe stoc, apare in siajul elegiilor, cu versuri, strofe si poezii ce pot fi echivalate cu niste meteoriti desprinsi si rataciti de corpul cosmic originar.
Parcurgand, acum, cele opt poeme selectate de Ion Mircea din „In dulcele stil clasic“, lectorul mai putin avizat va trage o concluzie similara. Iata „Invizibilul soare“ ce da titlul antologiei: „Mari parasute coborau in ocean/ capsula./ Noi stateam ca niste cuvinte/ alcatuind unii langa altii/ un inteles de fraza/ o vorbire intrupata/ a unei mari fiinte.// Norii erau pleoape zdrentuite/ dezvelind mereu acel albastru iris/ si portocaliu.// Atunci am simtit cu totii/ ca incepuse sa rasara/ marele, invizibilul soare.// Cuvintele ni se aprinsera/ cu flacara inceata si inalta“. Iata transparentele si inconfundabilii lei „stravezii“: „Ce am adus cu mine?/ Am adus cu mine turma mea de lei stravezii“; „Alt leu transparent mi se atarnase/ o data cu mirosul iute al subtiorii de barbat/ ca o pusca transparenta/ tragand din ea urlete transparente./ Nu invizibile, pentru ca prin invizibil se vede./ Transparente, pentru ca prin transparenta nu se vede,/ transparenta fiind memoria planganda/ a tot ceea ce este invizibil“. Iata – in locul unui nou alineat creativ – punctul matematic si filozofic speculat la maximum in volumele precedente: „Desi urasc punctul, Doamne,/ locuiesc intr-un punct“. Iata si doua poeme de dragoste, intr-adevar splendide („De dragoste“ plus „A mea“), precum si un „Epigonii“ „saizecist“, mai putin citat si rulat de critica, desi poate ca ar fi meritat-o: „Bun, dar cu noi cum ramane?/ Ei au fost mari, tragici, sfinti.../ Ei au mancat paine,/ parintilor nostri le-au fost parinti.// Dar noi, dar cu noi?.../ Lor le-a fost frig, au patimit,/ au mers prin zapada, prin noroi,/ au murit si s-au nemurit.// Noi traim, cu noi cum ramane?/ S-a hotarat ceva? S-a hotarat?/ Cand anume si ce anume?/ Suntem, dar ne este urat“ („Din nou, noi“).
Antiteza e clasicizata, prin faimosul exemplu eminescian, dar dulcele stil clasic nu se vede nici in acest text, nici in celelalte poeme introduse in antologie de catre Ion Mircea. Care este noutatea volumului din 1970, daca a existat un indice de noutate? Observam o prelungire a manierei deja constituite, cu rafinarea sau, dimpotriva, epuizarea ei? Ori asistam la o ruptura constient operata de marele poet, la o schimbare semnificativa de registru si, mai mult, la o mutatie de paradigma poetica? Din „Invizibilul soare“, altfel remarcabila antologie a lui Ion Mircea, Nichita Stanescu din „In dulcele stil clasic“ se vede redus la continuitati cuminti si aderente previzibile cu o varsta poetica anterioara – de care, in fapt, el a incercat si a reusit sa se desprinda. In locul unui parcurs creativ, al unui proces deschis deloc ferit de riscuri artistice, dar orientat, in mod vizibil, catre o alta faza din aventura limbajului, avem aici un Nichita Stanescu static, „inghetat“ artificial intr-o ipostaza (de el) depasita.
In general, imaginea Poetului este aceea a scriitorului mangaiat, rasfatat de muze, plin de talent si impregnat, in cele mai banale enunturi, de o liricitate de la sine inteleasa. In mentalul nostru colectiv, generosul si risipitorul Nichita Stanescu e mai poet decat Tudor Arghezi, care isi potriveste si migaleste la nesfarsit versurile, cu modestii de simplu mestesugar. Daca scoatem insa din discutia critica mitologia inchegata in jurul poetului „saizecist“ (deja sufocanta pentru opera lui majora) si daca il consideram pe Nichita Stanescu nu in sutele, miile de situatii de expunere exhibitionista intr-un cadru adulator, dar in singuratatea ideala de la masa de lucru, perspectiva se poate schimba.
Pledez pentru un Nichita Stanescu mai putin al altora, al celor din jurul lui (femeile, discipolii, prietenii, falsii prieteni...) si al cercului larg de cititori; si mai mult al lui insusi, in punctele de maxima concentrare in care luciditatile spiritului creator si viziunile sale se intrepatrund. Un Nichita Stanescu pe care versul sunator si poezia de frumoasa limba romaneasca il preocupa intr-o mai mica masura decat versul dens si poezia limbajului care se tatoneaza si se proiecteaza.
Dintre vocile atat de puternice ale unei generatii lirice exceptionale cum este generatia '60, Nichita Stanescu a mers, cred, cel mai departe in aceasta explorare a limitelor, ca si a centrilor poeziei. A schimbat nu neaparat lexicul, sintaxa si morfologia lirica, ci in primul rand imaginarul cantonat in cel interbelic (despre imaginarul realismului socialist ar fi impropriu sa vorbim) si chiar criteriile poeticitatii. Am vazut, cu cele „11 elegii“, prima desprindere formidabila a poetului, cu autonomizarea si eliberarea de toate cliseele si conventiile epocii sale. Treptat, elementele acestei eliberari devin ele insele parte a conventiei: rupturi ne-inedite, problematizari si „rezolvari“ pe care le-am mai vazut, acumulari si degajari de energie dupa un algoritm transformat in reteta. Dupa cinci volume de versuri aruncate pe piata in trei ani, Nichita Stanescu se opreste din elanul productiv, tot mai putin creativ, si zgaltaie din nou, cu forta marilor artisti, sistemul general de semne poetice, limbajul neomodernitatii, propria lume artistica, pe care o recuza.
Din acest unghi privind lucrurile, „In dulcele stil clasic“ nu are nici dulceata, nici clasicitatea, nici stilistica pe care un cititor de ultima ora ar putea conta.