Ultimul taliban („Negru pe alb“) III
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura literară » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Arta telegrafului
Arta telegrafiei de angoase se precizeaza acut în „La persoana a treia“ (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1992), volum care recupereaza lunga tacere silita de dupa „Persoana de dupa-amiaza“. Nu mai încap acum trucaje, nici de sarcasm, nici de lehamite; conditia e abrupta: „vorbesc dintr-o hruba“; iar metoda e concentrata în telegrame: „privire rezumat“. Peisajul devine strict interior, dar mai ales strict infernal: „ce sa fac cu aceste valuri marunte ce vin/ din azi si ieri cu zgomote/ de rozatoare flamânde. Fata de gips, bratele destinse./ îmi ascult galeriile. Urbe de spectre/ plictisite. Sunt cerul lor“. Lumea se goleste de orice sens, de orice prezenta, fie ea si iritanta; totul devine un fel de izomorfie a neantului epifanizat: „Praf, pustiu si obiectivitate“. E o cadere generala în inform, simpla proliferare a amorfelor, simplu peisaj de alienare, conturat într-un concret dur: „daca faci un pas, în tine si-afara/ se trezeste pachidermul.// A nu avea fata, a sti asta/ si a continua.// Dincolo de stadiul stârvului/ creste scoarta“ („Cu sânge si nervi“). Când, totusi, ceva se misca în aceasta lume moarta, nu e altceva decât un instinct animalic ce activeaza peisajul primordial, cu arhetip descompus, si afecteaza – în sensul brutal ca animalizeaza – si amintirea: „Coltul acela întunecos,/ mirosind a alge,/ unde începe fictiunea propriei persoane, coltul acela/ de unde auzi uneori bufnituri de ape/ stâlcite, coltul grohaitor,/ coplesind carnea, de-acolo vin/ molesirile, repus în drepturi, întreg trecutul/ se cabreaza evocându-mi/ în punctul de secreta perspectiva,/ din trup, un centaur,/ forfota lui de junete dilata viziunile, un fel de umflatura// feroce când simti/ în tine specia/ si arzi“ („Specie“). Caderea în indistinct si din indistinct în inform constituie peripetia vizionara a cartii, înfatisata cu o cruzime stilistica de-a dreptul atroce. Daca exista vreun reporter necrutator al detracarii interioare, atunci Aurel Pantea e acest reporter.
Dupa „La persoana a treia“ (dar începând, de fapt, cu ea) Aurel Pantea nu mai scrie decât un singur poem, telegrafiat pe bucati si bucatele, cum apuca, si împartit între volumele „Negru pe negru“ (Editura Arhipelag, Târgu Mures, 1993), „O victorie covârsitoare“ (Editura Paralela 45, Pitesti, 1999) si „Negru pe negru. Alt poem“ (Casa Cartii de stiinta, Cluj, 2005). Fireste ca, în realitate, Aurel Pantea nici n-a scris niciodata mai multe poeme, ci doar unul si acelasi, taind felioare din aceeasi obsesie si panica. Dar reunite, cele doua volume de „Negru pe negru“ fac cel mai „negru“ lirism de la Bacovia încoace.
Pasajul dintre ele, umplut cu „O victorie covârsitoare“, nu e nici el cu nimic mai luminos. Viziunea informitatii si parada informelor au atins un punct de criza dincolo de care totul devine o pasta finala; iar poezia nu e decât o mutenie alienata; nu tacere elocventa, nu liniste insinuanta sau consistenta, ci mutenie feroce, comprimata în urlet sau bolboroseala cinica si telegrafiata sec: „Poti sa crapi si sa te adaugi pastei –/ îmi spune cel din mine ce nu vorbeste,/ cel ce niciodata nu a vorbit, mutul/ de care fiecare cuvânt al meu îsi aminteste,/ de care fiecare cuvânt al meu se teme/ si îi poarta înspaimântat refuzurile,/ mutul asemantic, groapa fara fund,/ groapa horcaitoare“. Nu mai sunt, de fapt, vorbele poetului; sunt vorbele mortii. Si mai cu seama faptele ei, conditionate de o violenta expresionista împinsa la paroxism (doar sarcasmul strecurat în descriptie îl mai arata pe poet capabil de reactie): „ea vine ziua si vine noaptea, printre sobolani/ si ziduri mucegaite, si orase moarte,/ se prelinge scârba, printre perdelele mov/ ale memoriei betivilor, în timpul ud/ din care manânca mortii i se aduna naratiile“. Orice loc devine la Pantea un sorb al mortii si orice poem o descriere a epifaniei sale: „Podeaua neagra, gingia vorace/ acum o descopar, înainteaza/ tacerile limbajului ca niste scari/ si tacerea ei crunta, desfasurându-se/ ca o piele, moale înaintare/ a groazei,/ chipuri amutite/ îsi asteapta rândul“. Pâna si psalmii lui sunt psalmi de mort refuzat: „M-am dezbracat în fata Domnului/ si-am vazut ca sunt mort,// am vrut sa vorbesc si-am vazut/ ca sunt un cimitir semantic,// am dus prin lume un mort, am hranit un mort/.../ lânga dreapta rugaciune/ sta hoitul/ si nu este primit“. E atâta monotonie în aceasta destructurare, în aceasta amorfizare a omului, încât la urma ajunge sa secatuiasca pâna si „inventivitatea mortii“. Iar asta e probabil cel mai deprimant lucru din viziunea absolut cinica a lui Aurel Pantea: ca nici macar moartea nu mai face spectacol.
Poezia ca proces-verbal
Secventele din „Negru pe negru“ sunt un fel de echivalent al ultimelor tablouri ale lui Mark Rothko: pura epifanie a neantului. Captata de Aurel Pantea într-o epica fulguranta a scriiturii si într-o perceptie acuta a subliminalului funest: „La fel cum se întâmpla cu un chip/ într-un sentiment negativ/ vin oxizii“. Telegramele acestea (care seamana, la tehnica fulgurantei, cu „fragmentele“ lui Dan Damaschin; numai ca acelea sunt de pe pragul fervorii, iar acestea de pe pragul abandonului total) nici nu se mai cutremura; ele au acceptat de mult ineluctabilul si doar înregistreaza mecanismul lui: „timpul miroase/ a urina de pisica/ si surparea continua, ne spalam/ cu ceea ce ramâne pe fetele noastre/ din fetele altora, în babelul zbaterilor ele/ se surpa din toate directiile“. Ce e cu adevarat atroce aici e nepasarea, ataraxia, indiferenta notatiilor de moarte; nimic emotional în poezia lui Pantea, nimic autocompasional sau macar compasional. Moartea vine si ni se spune doar cum, fara nici o reactie: „palpezi regiuni cu fluxuri/ precise. Câstiga teren/ partile care nu mai dor, tesutul flasc,/ timpul lui da si timpul/ lui nu îsi disputa victime/ ce nu se mai zbat“. Poezia însasi – viata însasi – nu e altceva decât „arta de a-mi suporta spasmele“. Altminteri, pe poet nu-l mai misca nimic, nu-l mai intereseaza nici macar daca mai e în teritoriile „existentei“ sau a trecut în cele ale „inexistentei“ ori „subexistentei“: „Aceste bolfe de dupa care nu ma mai vad,/ produse de cineva zbatându-se/ ar putea fi chiar subexistenta,/ ma asez în centrul curentului indiferentei,/ bolfele cresc, nu ma intereseaza/ ritmul si forma, nici miezul negru/ al punctului de vedere, nici zbaterile“ etc. (E adevarat ca Ion Pop vorbeste – în „Echinox. Vocile poeziei“, Tribuna, Cluj, 2008, p. 183 – de „straduinta dificila de smulgere din inform“, dar zau daca am vazut-o; mai degraba mi se pare ca Pantea se lasa absorbit, ca nu mai da nici din mâini, nici din gura). Daca e cineva care vorbeste de Aurel Pantea cu o straina gura, acesta e chiar el; atât de strain de sine încât nu-i mai pasa de nimic; ci doar se uita, indiferent, cum se destrama, cum se scufunda. Poetul n-a ajuns doar pe punctul în care toate sunt zadarnicie; a atins punctul maxim al insignifiantei, al nimicniciei, din care si nimicnicia e zadarnicie. Un astfel de sentiment al golului – al vietii si mortii deopotriva – nu mai are nimeni în poezia noastra. si nici n-a avut, oricâta disperare si angoasa de gol s-ar fi cultivat. Practic nici nu mai vad de ce se scrie aceasta poezie, împotriva a ce combate, din ce motivatii se ridica; ea e doar marturie neangajata, proces-verbal al neantificarii: „Memoria si gustul mortii,/ nici un nume/ în nici o gura“. Consemnare a agoniei, dar fara nici un tapaj reactiv: „Aici si acum: un icnet sub o uriasa/ ventuza. La capatul îndepartat/ al pâlniei steaua moarta, gaura/ neagra suge neobosita“. Sunt lucrarile mortii acestea, dar nimanui nu-i pasa de ele. Poetului cu atât mai putin.
Ce-i drept, nici o oboseala nu-si mai are rostul. Orice terapie împotriva angoasei, împotriva mortii, nu face decât s-o aduca, pe una sau pe alta, pe una si pe alta, si mai aproape; nu face decât sa le sporeasca: „E foarte simplu: esti disperat, nu mai suporti/ aratarea densa, opacitatea, tacerea feroce,/ hranindu-si fiul/.../ si chemi, de exemplu, un vecin si/ îl pui sa-ti povesteasca. si vezi /.../ moartea înaintând în/ povestea lui,/ printre foarte firesti întâmplari“. E tot atât de drept însa ca nu mai e poetul cel care vorbeste: „Sa stai în opacitate, în ala care nu mai zice nimic, în mut, chiar asa,/ sa stai în mut. De-aici explicatii, stai în mut, stai si stii/ ce-i aia, asculti si nu stii ce faci, simti si te scurgi,/ vorbesti si cine mai stie ce,// stai în mut si voia, oricum, se face“. De vorbit în poezia lui vorbeste ceva de dincolo de el, o teroare transcendenta, o oroare transcendenta. O stie, fireste, si poetul, care doar scrie ceea ce vorbeste aceasta teroare si oroare: „Mi-e scârba sa pun la lucru limbajul,/ scriu, eu, acum,/ si nu mai stiu cine vorbeste în poem“. Se-ntelege ca nu mai poate avea grija cititorului. Daca ar fi el, Aurel Pantea, cel care ar vorbi, poate ar mai avea-o. Dar nu e el. Iar cel care vorbeste în poezia lui nu seamana placeri si bucurii; din contra.
Pe un asemenea prag atroce al viziunii a mai stat, în poezia noastra, un singur om. Si acela începuse sa vorbeasca singur. Adica si-n locul lui vorbea altcineva.
Cred, deci, ca Nicolae Manolescu a gresit într-adevar. Nu de 8 ori (între timp, pâna sa ispravesc eu aici, s-a mai strâns o greseala, tot în contul lui Pantea, asa ca cifrele ar trebui schimbate), dar de 3 ori sigur.