Falimentul românesc în postcomunism
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura politică »
Autor: CLAUDE KARNOOUH
Un omagiu tardiv lui Dinicu Golescu
Nu efectele devastatoare ale crizei mondiale asupra creditelor imobiliare si asupra consumului în general si nici, ca o consecinta a acesteia, criza industriala si pericolul somajului mi se par cele mai tragice perspective în România de azi. Nici ruina pe care spatiul public românesc o expune, la o simpla plimbare pe strazile Bucurestiului (chiar lânga hotelurile Marriott sau Radisson, de exemplu) (1), nemaivorbind de cartiere marginase, de cele aflate pe malurile lacurilor bucurestene (2) sau, last but not least, de terenurile virane, transformate în plaje de deseuri, sticle si saci din plastic (3) – niciuna dintre acestea nu se apropie de parametrii unei mari catastrofe.Nici hidosenia urbanista, etalarea fara jena a unor spatii comerciale sau a unor resedinte private asa-zise de lux – mostre de kitsch si de stift arhitectural, iesite din speculatii financiare oneroase si oferite vederii de noii îmbogatiti, în toata obscenitatea dizgratiei lor – nici aceasta nu e un dezastru ireparabil.
Nici saracia endemica a maselor de estropiati ai tranzitiei, vizibila cu ochiul liber oriunde în afara centrelor marilor orase nu e marea problema; la urma urmelor, Dumnezeu si-i stie pe-ai sai si le-o arata – o data si o data – mila Lui! (5)
Toate acestea nu reprezinta decât parcursul dramatic al unei tari care a sarit, de azi pe mâine – sa lasam deoparte gogosile debitate de politicieni, de economisti si de intelectualii de serviciu în chestia „tranzitiei“ –, de la comunismul de dezvoltare („lumea a doua“, cum e numit în teoria economiei) la capitalismul salbatic de „lumea a treia“, acela care a semnat cel mai mare jaf al secolului al XX-lea asupra proprietatii publice construite prin munca unor cetateni din cele mai diverse categorii socioprofesionale (6).
Adevarata, profunda si irecuperabila tragedie a postcomunismului românesc (dar nu numai românesc), de care se fac vinovate atât clasa politicienilor-afaceristi cât si clasa intelectualilor – dragii de „boieri“ ai pseudo-gândirii, care au tupeul sa se recomande pe scena publica drept „reprezentanti calificati ai societatii civile“ – este condamnarea la un viitor fara speranta a tinerilor din zona rurala, a periferiilor si a micilor orase din provincie. Acest esec al politicii românesti postcomuniste înseamna o înghetare cvasi-totala a mobilitatii sociale ascendente. Desigur, în termenii conceptelor sociologice, mizeria concreta se abstractizeaza si ar putea, conform unui cliseu devenit parca o a doua natura, sa fie atribuita retro-post factum numeroaselor si profundelor disfunctii ale regimului comunist ceausist. Or, o data în plus, numai faptele pot sa dea dreptate ori sa contrazica o intentie: fiindca adevarul intentiei este actiune, afirmase, cu mult bun simt, batrânul Hegel.
E de ajuns, asadar, sa observam de unde se trag parintii si bunicii bravelor noastre elite române, ai bunilor umanisti, ai dreptilor liberali-democrati, democrati-liberali, socio-democrati, democrati-sociali, conservatori etc., a acestor bocitoare ale democratiei, ai propovaduitorilor capitalismului celui mai riguros aplicat salariatilor (rigori la care ei însisi nu se supun însa).
Între 1991 si 2003 am facut un sondaj rapid, în timpul sederii mele la Cluj si în împrejurimi, si am constatat ca mai mult de 80% dintre colegii mei proveneau din familii de tarani modeste sau de-a dreptul sarace. Nu e un pacat si nici o rusine; dar trebuie sa stii sa-ti asumi cu demnitate situatia de produs al unui context de ascensiune sociala datorat regimului socio-politic precedent (fie el mai mult sau mai putin dictatorial, democratic sau eficient), si sa nu te comporti ca un mostenitor al unei „ruling class“ devenite „leisure class“ (7). Ca si mine, în tineretea mea petrecuta în Pirinei, aceste „elite“ si-au mâncat copilaria la „coada vacii“, cum zicea bunul nostru învatator, acela care, în micul meu sat de munte, m-a învatat sa citesc, sa scriu si sa socotesc.
I-am vazut pe toti acesti promovati de la „coada vacii“ si profitori ai regimului, dupa decembrie 1989, într-o singura noapte, preschimbati în anticomunisti convinsi, în adepti ai laisser-faire-ului economic de tip Hayek si ai scolii de la Chicago (nu alta decât aceea care ne-a dus la criza actuala, cu stiutele pierderi financiare colosale!). Într-o noapte si un pic, barbatii si femeile din România au început sa se poarte în haine occidentale, dar mersul si moravurile continua sa emane putoarea brutelor aparatcice, iar comportamentul lor transpira mobiluri de geambas travestit în lacheu. De cinci secole de migaleala a fost nevoie pentru ca peluzele de la Oxford si Cambridge sa-si obtina finetea si textura – poti sa si dormi pe ele (când nu ploua), ca pe o saltea cu confort sporit. Nu se fabrica în doua zile nicio elita sociala, economica, politica si intelectuala, cu responsabilitati civice. Nici în doi ani, nici macar în zece. În plus, ea nu se fabrica din tarani parveniti (foste instrumente ale aparatului comunist), care au pus mâna pe pârghiile statului (cu binecuvântarea Occidentului) pentru a administra bunul public spre propriul lor profit, insi care fac cu greutate diferenta dintre lux si oroare kitsch, dintre bune maniere si servilism, dintre libertatea individuala si responsabilitatea civila colectiva.
Vorbim de niste ipocriti, cinici (în sens modern), cocosati de oportunisme si slabiciuni (nici macar supravegheate de o morala crestina minimala), mereu pregatiti sa acapareze bunul public, subventiile acordate cu diverse ocazii, fondurile primite de la Uniunea Europeana, sa orienteze burse în folosul propriu, al progeniturii sau al clientelei sale, sa plagieze, sa cumpere diplome pentru câtiva dolari în plus... etc. (8). Acestia au votat sau au stimulat votarea unor legi pe care, când e nevoie, le ocolesc pentru a reduce concurenta si a limita ideea de elita româneasca la micul lor univers.
Cine sunt acesti oameni? Nimeni altii decât produsul politicii sociale a regimului comunist în anii 1950-1980... interval în care, la tara si la oras, învatatorii si profesorii de liceu erau antrenati sa selecteze copiii talentati, sa-i trimita în licee specializate (de muzica, desen, sport, coregrafie), sa promoveze aptitudinile în matematica, fizica, chimie, literatura, lingvistica prin intermediul „olimpiadelor“, sa le asigure celor mai nevoiasi internate si conditii de studiu mai bune decât cele din cosmeliile parintesti. Ce ne vad însa ochii astazi, când anticomunismul e afisat peste tot cu o amnezie si o frenezie la fel de obscene?
Asistam la o desertificare culturala a zonelor rurale, a cartierelor de la periferia oraselor; adevarata cultura populara a fost sacrificata pe altarul transformarii culturii populare în bun de consum. Analfabetismul creste nestingherit fiindca posturile de profesori sunt ocupate de insi necalificati, iar parintii nu-si mai trimit copiii la scoala din lipsa de bani.
Ce sa mai vorbim de universitatile publice devenite, unele dintre ele, multumita autonomiei universitare, veritabile întreprinderi private. Nivelul cultural general scade si fiindca nu mai sunt biblioteci locale, fiindca nu mai sunt trimise automat carti de calitate în magazinele satesti (magazine „mixte“), care, si acestea, au disparut în vria privatizarii.
Aceste sanse de acces la cultura occidentala si la diversitatea culturala au fost sistate.
S-a parafat, asadar, naufragiul socio-cultural al zonei rurale; programele de televiziune – majoritatea o marfa mai mult sau mai putin pornografica, la scara larga – nu reprezinta o forma de educatie. Asa simplist-propagandiste, naive sau de-a dreptul idioate cum erau unele, volumele publicate între anii 1960-1980 (între ele, multe traduceri de calitate) permiteau însa, cui dorea, pâna în cel mai neînsemnat satuc, sa-si formeze o cultura elementara onorabila, contra unui cost derizoriu... O reala politica de promovare sociala s-a întâmplat atunci.
Trebuie subliniat, totusi, faptul ca România este, macar din acest punct de vedere, sincronizata cu Occidentul, unde, sub nuiaua capitalismului din ce în ce mai neinteresat de responsabilitatile sociale, s-a latit analfabetismul pâna în zonele urbane defavorizate (9). Asa cum mentiona Jean-Claude Michéa în titlul unei lucrari zguduitoare, statul francez, dar nu mai putin alte state vestice, a rezervat pentru saraci „Predarea ignorantei“.
Ceea ce mi se pare strigator la cer în România este dezastrul uman care se pregateste. Statul, eminamente slab, nu poate sa impuna nimic, de vreme ce este condus de o coalitie de interese private, de baroni nationali si locali care dispun de plus-valoarea statului român dupa bunul plac. Comasarea intereselor clasei politice, ale puterii administrative, ale capitalistilor feroci, ale proprietarilor de trusturi media, ale administratorilor, ale bosilor din sistemul educativ care-si trateaza elevii ca pe niste vaci de muls si, nu în ultimul rând, ale capilor intelighentiei române (zisii „boieri ai mintii“), aceasta alianta – una de tip mafiot, desigur, a angajat tara pe drumul tiermondializarii (10), accentuate pe fondul crizei.
În curând, capsunarii si alti muncitori emigrati, deveniti someri indezirabili în Occident, vor reveni, în plutoane masive (unii s-au întors deja), si vor încerca sa supravietuiasca aici, ei, din ale caror fonduri era asigurat pâna mai ieri 15% din PIB-ul României... Ce vor face copiii lor acum? Mi-e si frica sa ma gândesc...
Traducere de Teodora Dumitru
NOTE: 1) Sfintii stâlpi ai democratiei par sa nu fi vazut niciodata tonele de cabluri care spânzura de-a lungul strazilor, hoardele de câini vagabonzi (destul de prietenosi, însa, fiindca sunt hraniti de locuitori), mizeria de pe spatiile verzi, oricât de restrânse! (2) De vazut în ce stare se afla lacurile Mogosoaia, Cernica, Snagov, Caldarusani etc.! (3) Exista, totusi, un minister al ecologiei, în România, catre care sunt varsate, în fiecare an, fonduri importante. În ce buzunare vor fi intrând? Ce face ministerul? Ministrul responsanbil în acest domeniu si, în ultima instanta, primul ministru ar trebui sa stie ce se petrece în tara si sa actioneze în consecinta. Schimbarea de regim s-a produs de 20 de ani! Ruina ecologica nu poate fi imputata la nesfârsit sistemului comunist! (4) În genul kitsch, transformat într-un soi de suprarealism arhitectural, chiar într-un dadaism postmodern, de o reala originalitate de altfel, trebuie încadrate si „palatele“ tiganesti, a caror extravaganta dincolo de conventiile „bunului gust“ releva o inventivitate fara echivalent si o libertate la care niciun constructor din România postcomunista n-ar îndrazni sa viseze. În ceea ce ma priveste, as da toate mall-urile si toate cartierele rezidentiale în schimbul „palatelor“ din Turda sau din Câmpia Turzii, niste constructii de vis, mostre ale unui Disneyland dadaist, cu modernitatea tardiva – în toata splendoarea sa ontologica – cocotata pe coama acoperisului, în chip de stea Mercedes sau de semn al dolarului ($) ori al euro (€). (5) Un tip de raportare a individului anonim la transcendenta divina atât de bine înteles de tarani si exprimat de aceste versuri populare, culese de Blaga: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne/ Pare ca Dumnezeu doarme/ Cu capu’ pe-o manastire/ si de lume n-are stire...“ (6) Totusi, se pare ca ea, criza economica declansata în august 2008, ar fi batut acest record. (7) Nu mai insist… Cititorii informati vor întelege imediat la ce lucrari americane ma refer. (8) N-am inventat nimic. Scandal dupa scandal, cititul presei nationale si regionale cotidiene din România mi-a furnizat suficient material si mi-a alimentat argumentele. (9) A se citi, pe acest subiect, anchetele realizate în SUA privind extinderea analfabetismului în cartierele periferice sau în centrele urbane abandonate. (10) Dovada cea mai concreta a tiermondializarii României se afla în Bucuresti, între bulevardul Radu Beller si piata Dorobantilor, într-un spatiu de aproximativ un kilometru lungime. Într-o seara de aprilie, în timp ce ma plimbam cu o prietena italianca, am vazut patru Rolls Royce-uri decapotabile, ultimul model, toate cu numar de Bucuresti, doua Bentley-uri, tot ultimul racnet, basca un enorm Mercedes, un Maserati nou-nout, fara sa mai pun la socoteala gramada de Porsche-uri si SUV-uri de mare lux! Amica mea remarcase atunci ca în Milano, orasul cel mai bogat din Italia de Nord si unul dintre orasele cele mai bogate din Europa occidentala, nu sunt atâtea Rolls Royce-uri si Bentley-uri! Era de parere chiar ca singurul care circula în oras ar fi fost acela apartinând Coroanei britanice, respectiv consulului Marii Britanii.