Admonestari si interdictii culturale (XI)
articol aparut in Cultura, nr. 222 din 2009-05-07» cultura politică » cultură şi diplomaţie
Autor: IOAN-AUREL POP
In raport cu programele dedicate exclusiv artelor vizuale ultra-contemporane, muzicii pentru instrumente neconventionale, traducerilor din scriitorii de ultima ora si foarte la moda – cultivate cu obstinatie de conducatorii actuali ai ICR –, nimic din traditia culturala, din mostenirea de odinioara nu mai pare demn de a fi aratat in lume. Macar daca ne-am rupe de trecut in conformitate cu dictonul latin „Carpe diem!“, ai carui adepti pretuiau clipa prezenta in functie de o anumita grila de valori morale si nu dupa unele conjuncturi pasagere si uniformizatoare.
Ioan-Aurel Pop este prof. dr. la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj Napoca, unde preda istorie medievala si paleografie latina; a fost visiting professor la universitati din SUA si Italia; din 2001, este membru corespondent al Academiei Romane. Este directorul Centrului de Studii Transilvane din Cluj Napoca; a fost director al Centrului Cultural de la New York (1994-1995) si al Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia (2003-2007). A scris carti de referinta in domeniul istoriei si peste 250 de studii si articole.
Fireste, in comparatie cu programele prezentate de ICR la New York, Londra, Tel Aviv, Paris sau la Viena, evocarea stolnicului Constantin Cantacuzino, candva student la Padova, a raporturilor Venetiei cu Levantul (inclusiv cu lumea romaneasca) in secolele XIII-XVIII, expunerea de imagini cu manastirile din nordul Olteniei, reinvierea unor scene de la inceputurile teatrului romanesc, relevarea urmelor lui Costache Negri in Italia, a genezei unui sonet trist de Eminescu, dedicat Venetiei ori chiar amintirea personalitatii vulcanice a lui Nicolae Iorga pot parea secvente de pe alta planeta. Asezarea de catre inaintasi – in frunte cu pomenitul Iorga – a unui institut roman la Venetia a putut parea ciudata si pare si acum multora. Cei mai multi romani nu stiu, nu vor si nici nu pot sa stie ce a fost Venetia pentru inaintasii lor si pentru cultura noastra. Spre a fi scurt, vreau doar sa spun ca la Biblioteca Marciana, la Arhivele Statului si in alte trei-patru locuri din Laguna exista cateva zeci de mii de manuscrise si tiparituri vechi (din secolele XIII-XVIII) care ne privesc direct, care asteapta sa fie cercetate si care pot ilumina parti esentiale din devenirea noastra. Sigur, ne putem intreba la ce bun! Raspunsul este dezarmant de simplu: ca sa nu stea o piatra peste alta piatra, cum ar fi spus filosoful antic.
Demult, ratacind fara tinta prin Cimitirul San Michele din Venetia (ridicat pe doua insule, din ordinul hulitului – de catre venetieni – Napoleon, spre a igieniza orasul si a starpi molimele), am „descoperit“, nu departe de mormintele lui Ezra Pound si Igor Stravinski, un monument funerar incastrat in zid, cu un vechi basorelief de marmura si cu un text in limba germana. Surpriza a fost si mai mare cand am depistat in acest text numele Transilvaniei. Era acolo mormantul (el insusi opera de arta!) al unui copil numit Carl Filtsch, nascut la Sebes-Alba, in 1830 si mort la Venetia, in 1845, un mic geniu muzical, despre care am aflat apoi ca fusese elevul preferat al lui Chopin, concertand la Brasov, Orastie si Sebes, dar si la Viena, Paris si Londra, ca lasase vreo 12 compozitii care se cantau in lume, ca in Romania, la Sibiu, se desfasura un festival anual dedicat lui. Prin profesorul Walther Krafft, directorul unei prestigioase scoli muzicale din München, cu sprijinul ICR (condus atunci de scriitorul Augustin Buzura), in colaborare cu anumite institutii italiene si germane, intre care filiala venetiana a lui Goethe Institut si Consulatul General al Germaniei din Milano, am initiat in 2003 „Zilele Carl Filtsch“, care au avut cinci editii oficiale (2003-2007). Era o manifestare culturala complexa, pornita invariabil la 11 mai (ziua mortii micului muzician), prin depunerea unei coroane la mormantul din Cimitirul San Michele (ingrijit permanent de Institutul Roman din Venetia), continuata prin mici concerte ale unor virtuozi in prestigioasele saloane ale unor palate venetiene, prin sesiuni de comunicari legate de epoca romantica, de cultura central-europeana si romaneasca in secolul al XIX-lea etc. „Zilele Carl Filtsch“ devenisera o sarbatoare a culturii romanesti la Venetia, in fiecare primavara. In 2007, brusc, Comitetul Director al ICR a decis, fara nicio motivare, ca „nu este recomandabila implicarea in acest proiect si in 2008“. Natural, am cerut politicos explicatii si am rugat apoi pe cei responsabili sa reia discutia in legatura cu acest program, fiind convins ca este vorba despre o neintelegere, despre o eroare, despre o decizie grabita si inoportuna. Exceptandu-l pe H. R. Patapievici, „personalitatile“ culturale si muzicale carora le-am adresat trei memorii pentru reconsiderarea deciziei au fost concomitent Dan Croitoru, Raluca Truscanu si Irina Ionescu (cu functii rasunatoare, precum secretar general, director general si director in cadrul ICR). Am aratat toate urmarile deciziei de „neimplicare“ a Institutului Roman intr-o manifestare initiata chiar de acesta, de Institut, am evocat rusinea fata de prestigioasele institutii culturale numite mai sus, fata de Consulatul General al Germaniei de la Milano, fata de organizatiile din Germania ale sasilor si svabilor originari din Romania, care ajutasera si ajutau la proiect etc. Nu am obtinut nimic decat repetarea drastica a deciziei, cu circumstanta agravanta ca „recomandarea“ devenise acum „interdictie“. Atunci mi s-a facut lehamite de tot si de toate!
Ca intelectual roman cu viziune diacronica, am considerat mereu ca nu se cuvine a privilegia nicio dimensiune temporala sau spatiala a culturii noastre. Cultura este si anonimul cronicar pus de Stefan cel Mare sa-i preamareasca domnia si sa-l cheme pe domn „tar“, cultura sunt si versurile lui Ienachita Vacarescu dedicate „florii“ sale „ca o lumina“, cultura – bisericile de lemn care strapung cerul cu turlele lor de zeci de metri, si balada „Miorita“, si Voronetul, ale carui fresce sunt contemporane cu pictura Capelei Sixtine, si B. Fundoianu/Benjamin Fondane, Martha Bibescu ori Cioran, si Cantemir ori Gheorghe Bratianu, si Olahus, care se mandreste cu familia lui domneasca valaha, ori Nichita Stanescu, pentru care patria era limba romana. Cultura sunt, natural, si creatorii aflati inca in viata, care se cuvin cunoscuti, incurajati si pretuiti, dar printr-o dreapta cumpanire. Mai trebuie tinut seama si de faptul ca valorile spirituale – chiar daca cele mari, consacrate si afirmate raman perene – se reasaza mereu sub ochii nostri, se primenesc, se schimba, capata noi dimensiuni. Fiecare generatie are propria sa sensibilitate fata de valori, dar nu poate metamorfoza in valoare ceea ce este discutabil, futil, dizgratios sau fad.
Am considerat o coincidenta fericita pentru ambianta noii Europe, in care ne straduiam sa intram, evocarea unui muzician german (sas) luteran nascut pe teritoriul Romaniei, ajutat in cariera de o contesa maghiara Banffy, elev de exceptie al polonezului Chopin, inmormantat la Venetia, langa Erza Pound si Igor Stravinski si cu anumite compozitii de tip romantic, interpretate de un copil de varsta lui, numit Mihai Diaconescu! Publicul venetian si international a fost incantat de idee, a imbratisat-o imediat, iar cronicarii muzicali au scris elogios despre eveniment pana si in „Corriere della Sera“. Erau relevate aceste interferente internationale, ca un prolog al Europei unite pe cale de se face, dar totul statea sub semnul Romaniei si al Institutului sau de la Venetia. Cunoscatorii asteptau cu nerabdare luna mai a fiecarui an, pentru a-l onora pe „micul geniu roman“. Pacat ca domnii Patapievici, Croitoru, Ionescu etc. nu au inteles nimic din acest mesaj. Sau au inteles destul de bine si tocmai de aceea au oprit la timp totul!?
Uneori, vazand aceste grave sincope si derapaje, m-am intrebat ce semnificatie puteau sa aiba astfel de incapatanari, admonestari si interdictii. La o prima privire, putea fi vorba de ignoranta din partea unor oameni incompetenti, deveniti sefi in domenii adiacente pregatirii lor de baza. Putea fi vorba si de aroganta factorilor de decizie dintr-o „institutie prezidentiala“, care credeau ca au de-acum in subordine un profesor universitar, membru corespondent al Academiei, numai bun de pus la punct. Asta, mai ales dupa ce presedintele lor, H. R. Patapievici, blamase adesea in mod public Academia. Mai era si conditia mea de „fost“, numit la initiativa vechii conduceri, la propunerea marelui scriitor si academician Augustin Buzura, cel care fusese scos literalmente afara, in timp record, din cladirea ICR, ca sa se poata instapani repede „noii“. Putea fi si conditia mea de provincial, de transilvanean mai incapatanat, din afara gastii lor, mereu dornic de lamuriri si explicatii. Putea fi dispretul suveran pentru domeniul numit istorie, pentru acela care se ocupa de lucruri revolute, moarte, pentru ei fara sens. Totusi, in ciuda acestor multe motive posibile enumerate, trebuie sa mai fi fost ceva, iar acel ceva era inadecvarea mea, ca om si intelectual, la „strategia culturala a ICR“, asa cum o practicau conducatorii institutiei, impotriva prevederilor legii, a cutumei si a bunului simt. Dar despre toate acestea, altadata.