Revizuiri, recuperari...
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Desi cerute de toata lumea si aflate la moda dupa Revolutia din 1989, revizuirile literare s-au vadit tot mai departe de sensul lovinescian al cuvantului. Cu exceptia eroismului criticului Eugen Negrici de a reciti poezia realist-socialista din care mai nimic nu se poate „revizui“, necum recupera decat in cheia unui „canon“ defunct, procesul firesc de revizuire a valorilor ultimei jumatati a secolului trecut a fost incet-incet returnat. Ochiul criticii „revizioniste“ a alunecat de la o privire, lacunara si superficiala, a creatiei literare spre rascolirea cu voluptati specifice altor meserii a dosarelor de cadre ale scriitorilor. Biografiile – complicate, cu accidente in derapaje regretabile ori accente daca nu eroice, macar onorabile in „confruntarea“ cu regimul totalitar – s-au pravalit ca o lespede asupra operelor strivite si ingropate de vii sub molozul existential. Chiar si un critic „lovinescian“ precum Gheorghe Grigurcu a pus umarul la amintita deturnare a atentiei de la opere spre viata privata a scriitorilor acestor opere. „Citita“ cu coada ochiului incetosat de pulberea cotidiana a vietii, opera unor scriitori valorosi si importanti e descalificata partial sau total. A aparut si un concept nou, „est-etica“, in virtutea caruia lectura operei se vede stanjenita de imperfectiunile morale ale scriitorului. Distinctiile valorice nu se mai fac in interiorul operei – variata, aflata la niveluri estetice diferite, cu suisuri si coborasuri inerente etc. –, ci prin continua relatie cu nota la purtare acordata scriitorului in functie de gesturile lui civice si etice, avuabile ori amendabile. Asa, opera lui Eugen Barbu, inegala estetic ca oricare alta, este amendata din unghiul jocului pe care scriitorul l-a facut cu puterea totalitara: scriitorul nu mai este atat autorul catorva capodopere de proza „balzaciana“ („Groapa“, nuvelele) si hieroglifa mitologica („Princepele“, „Saptamana nebunilor“ etc.) ci inculpatul care a facut „pactul cu diavolul“, colaborationistul si colaboratorul Securitatii lui Ceausescu. S-a mers in unele cazuri pana la propunerea unei forme de „lustratie“ in care opera sa fie ingropata vreo 50 de ani si descoperita apoi, ca mumiile egiptene din mausoleele faraonilor. „Petele“ din dosar fac, in ochii unora, opera de necitit sau, daca e citita, cu lectura impanzita de suspiciunile ideologice si politice ale cititorului. Presiunea biografiei asupra operei e asa de mare, incat la „revizuire“ capodoperelor neatinse totusi de factorul ideologic totalitar li se gasesc in chip sfidator si abuziv noduri in papura, sintagme ori idei de sorginte comunist-dogmatica. Dintr-o lectura de acest tip, la randu-i dogmatic, ochiul „rau“ cu care e privit Balosu din „Morometii“ e pus in seama maniheismului consecutiv teoriei „luptei de clasa“, iar favorizarea tanarului Birica adusa in sarcina prozatorului cu vederi „stangiste“ asupra saracimii satului. Din aceasta optica, Balosu si al lui Ciupitu devin, in ochii noilor ideologi, personaje „pozitive“, dar pe care Marin Preda le discrediteaza la fel cum face G. Calinescu in privinta aristocratiei in „Scrinul negru“ sau Petru Dumitriu in „Cronica de familie“. In fine, ca sa inchei cu exemplele de acest fel, conteaza mai putin ca Nichita Stanescu e marele poet care a trecut intr-un ritm cu totul neobisnuit prin toate varstele poeziei romane, experimentand si deschizand drumuri pentru mai multe generatii de moderni si postmoderni, cat faptul ca Poetul s-a lasat „manipulat“ ori, mai rau, a intretinut un concubinaj echivoc cu puterea totalitara, lasandu-se urcat la un moment dat, ca si Ioan Alexandru ori Marin Sorescu, pe scena cenaclului Flacara al lui Adrian Paunescu. Cenaclu care, „se stie“ (!?), manipula „tineretul nostru“ (!) si-l atragea in proslavirea stim „noi“ cui! Cu asemenea criterii frauduloase de evaluare a operei unui mare poet, „revizuirile“ actuale seamana cu decapitarile din anii '50… Si totusi, revizuirile, recitirile si recuperarile benefice, avand ca temei lectura onesta a operei si singurul criteriu ce o poate valida, cel estetic, nu lipsesc de tot in acest moment in care preponderent ramane totusi criteriul dosarului. Cateva revizuiri-recuperari benefice si in totul convingatoare face, in „Romania literara“, Ion Simut. Dupa o pertinenta recitire si revizuire a operei lui Nicolae Breban, cu cele doua faze ale ei, Ion Simut procedeaza la o recuperare oportuna a controversatului prozator Constantin Virgil Gheorghiu din exilul parizian, suspectat de colaborare cu Siguranta si, respectiv, Securitatea. Mentionand aceste banuieli, precum si pe aceea de antisemitism, Ion Simut surprinde un caz ciudat de istorie literara. Prozatorul in discutie pare a fi „victima unei blocade greu de explicat: opera lui nu trece in limba romana decat cu enorme intarzieri si penibile precautii. (…) La fel se intampla cu Vintila Horia. Cei doi nu au beneficiat editorial (cat s-ar fi cuvenit) de interesul pentru exilul cultural, manifestat imediat dupa 1990. Daca nu sunt doi mari scriitori, nerestituindu-i sistematic i-am transformat in doi mari indezirabili, putin cunoscuti in intimitatea biografiei si operei lor“. In ce-l priveste pe Constantin Virgil Gheorghiu, blocada are cauze biografice si politice. Desi primit mai mult decat favorabil de presa franceza in 1949, la Paris, cand aparea in traducerea Monicai Lovinescu, litigiul din jurul romanului „Ora 25“ il face pe autor aproape indezirabil: „Autorul are in 1950 un litigiu cu traducatoarea (care pierde procesul), privitor la remuneratia traducerii. In 1953 se declanseaza o campanie de presa impotriva lui, acuzat de antisemitism pe baza unor extrase din volumul de reportaje «Ard malurile Nistrului» publicat in 1941 la Bucuresti. Aceasta ii va aduce grave prejudicii“. Preot ortodox, scriitorul nu va fi fost chiar usa de biserica, insa e sigur ca accidentele ori derapajele biografice au apasat asupra operei si ulterioarei sale receptari – ca in atatea altea cazuri. Judecata operei s-a „innegrit“ ori a fost amanata sine die din pricini straine continutului si valorii ei. O revizuire a „cazului“ se impunea. Ion Simut o face excelent. Fara sa fie o capodopera, „Ora 25“ s-a bucurat de un mare succes si, in 1966, a fost ecranizata, cu o distributie impresionanta din care fac parte actori ca Anthony Quinn si Virna Lisi. Cum se explica succesul fulminant al cartii la Paris, unul de care acolo nu s-a mai bucurat niciodata vreo alta carte venita din spatiul romanesc? – se intreaba Ion Simut. „Reteta“ succesului consta, potrivit criticului, in „naratiunea trepidanta“ si cadrul sau european. Debutul romanului e o parafraza dupa „Ion“ al lui Rebreanu, cu un Johan, taran sarac, indragostit de Suzana, fata bogatului sas Iorgu Iordan: „Iesim din tragedia rebreniana (locala si traditionala) si intram in tragedia europeana (universala si moderna). Fara a fi vinovat cu ceva, Johan strabate lagarele Europei de la Est la Vest. Teroarea istoriei, cum nota Eliade, il face o victima tragica. Romanul cu nume de neamt este luat de acasa ca evreu. E, rand pe rand, roman, evreu, maghiar, german, ramanand in cele din urma filofrancez, pentru a se regasi cu ironie in proiectul american visat. E, succesiv, Ion, Johan, Jakob, János, Jankel, din nou Johan, si ar fi putut deveni Jean sau John. Metamorfozele personajului si aventura lui existentiala pe timpul razboiului sunt pur si simplu uluitoare si impresionante. Cititorul francez putea fi cucerit de un roman bine facut pe palierul inventiei epice“. In fine, alta explicatie a succesului „Orei 25“ consta in „dezmarginirea“ tramei epice, scoaterea ei de sub orizontul local si inscrierea intr-o „sensibilitate europeana specifica perioadei imediat postbelice“: continand o „critica a tuturor ideologiilor si culpabilizarea lor“, romanul, „mistic si apocaliptic in viziune, nu vede salvarea nici in comunism, nici in capitalism (omul european are de ales intre doua inchisori), ci intr-un spiritualism biblic. Ideologic, romanul nu e nici de stanga, nici de dreapta; nu crede nici in Occident, nici in Orient, nici, bineinteles, in Rusia. Prezentul e o ruina, viitorul nu exista“. In plus, „in filozofia vietii, a suferintei si a libertatii, prozatorul rezoneaza adesea cu Sartre, Camus sau Gabriel Marcel“. Asadar, inventiv si ingenios in scenariul epic, jucand in registrul tematic compatibil cu o epoca bine circumscrisa si manuind cu dexteritate pe claviatura sensibilitatii europene a acelei epoci, romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu merita din plin o recuperare si o recunoastere, intarziate ambele de un „dosar“ existential incarcat si contradictoriu. Au mai patit-o si o mai patesc si altii, din exil sau din tara.