Pasi spre Canossa
articol aparut in Cultura, nr. 45 din 2006-10-26» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Nu iti poti iubi patria legat la ochi, spunea candva Federico García Lorca. Pe buna dreptate, daca ii vrei cu adevarat binele, e imposibil sa-i treci cu vederea pasii gresiti, ratacirile, dificultatile intampinate intr-un moment sau altul, in drumul ei prin istorie. Oricum, important este sa spui ce crezi mai ales acum, cand au disparut piedicile de odinioara, cel putin o parte dintre ele. In acest sens, mi-e greu sa nu observ proliferarea unei lumi a treia intelectuale care incearca sa impuna un canon si o morala pe masura ei. Ieri, aceeasi solida si nepieritoare categorie nu facea decat sa vegheze nu doar asupra puritatii ideologice a operelor de arta, ci si asupra creatorilor acestora, greselile omenesti, dar mai ales cele ideologice fiind in graba contabilizate si aduse la cunostinta celor ce intocmeau inevitabilul dosar. Dosarul „curat“ era mai presus de „realizarile“ profesionale, de care nu se tinea seama decat in momente exceptionale, cand cei „curati“ erau in mare impas iar pregatirea lor, cunostintele intr-un domeniu care cerea carte si experienta nu-i ajutau sa-l depaseasca. In paranteza fie spus, intr-o publicatie recenta descopar ca, in regiunea Cluj, in 1951, exista o lista de 3000 de profesori si invatatori care urmau sa fie eliminati din invatamant fiindca apartinusera partidelor istorice! Cine ar fi putut banui ca, dupa atatia ani, ne vom reintoarce la dosare?! Si tot pe motive politice! Cat despre categoria de intelectuali pomenita, lipsa de talent sau de realizari notabile era acoperita de numeroase scuze, de altfel, la indemana oricui: cenzura, Securitatea, partidul comunist, „contextul social si politic“ si altele din aceasta sfera. Azi isi inventeaza adversari, pericole neprevazute, dusmani dintre cei mai neasteptati, ca nu cumva sa fie pusi in fata celei mai importante obligatii, aceea de a crea in noul context, in deplina libertate, de a realiza ceva concret, de a construi acum, cand nimeni nu ne mai interzice nimic. Asa au reaparut comunistii pentru ca sa poata exista anticomunistii, meserie lucrativa si de mare viitor, iar Securitatea cunoaste epoca ei cea mai glorioasa, dosarele facute atunci devenind astazi o adevarata biblie nationala, ocazie cu care tara s-a umplut de judecatori, de modele false si de procurori cu ziua. Dupa cum era si firesc in aceste conditii, dialogul si al analiza lucida s-au transformat intr-o balacareala permanenta in care nici cuvintele care se scriau odinioara pe peretii toaletelor publice nu mai sunt ocolite sau inlocuite cu puncte, puncte. Ceea ce s-a creat inainte de Revolutie in pofida tuturor oprelistilor, cartile, operele de arta au intrat acum in malaxorul numeroaselor nulitati cu pretentii, care le-au intins, precum odinioara inaintasii lor de la partid si Securitate, pe aceleasi vechi si uzate calapoade, dar vopsite in alte culori, cu toate ca acest truc, binecunoscut, nu mai induce pe nimeni in eroare. Si cum cartile n-au putut fi invinse, au „platit“ pentru asta autorii lor, multi disparuti, in imposibilitatea de a se apara. Ideea compromisului facut cu organele regimului apus a fost cu mare grabire imbratisata de numerosii denigratori dintre care unii, sub vechea oranduire, s-au dovedit a fi fost vajnici turnatori sau atat de nuli ori de lasi, incat, pentru semenii lor, n-au existat decat ca simple nume inregistrate la starea civila. Cei ce au suferit pentru cartile lor sau pentru faptele de cultura din acei ani au mai avut, asadar, de suportat si dupa Revolutie un atac, cel putin la fel de violent, al nulitatilor cu pretentii, al ratatilor care isi refuzau conditia.
Intr-o conferinta tinuta la Berlin cu sase ani in urma, Andrzej Wajda, una din marile constiinte ale acestei parti de lume, spunea printre altele: „M-am intrebat in repetate randuri, de unde mai reuseam sa gasesc forta sa turnez filmul meu urmator, atunci cand celui precedent tocmai ii fusesera tagaduite orice fel de calitati.“ Si dupa ce explica pe scurt istoria principalelor sale filme, a inclestarilor cu cenzura si cu autoritatile, pentru a le reda publicului asa cum au fost gandite si realizate, marele cineast polonez raspunde la intrebarea pe care lumea de astazi, aiureala in care traim ne obliga sa nu o ignoram: „A meritat, asadar, efortul atat de mare depus in realizarea de filme si scrierea de carti care sa revendice o mai mare masura de libertate si adevar? Eu cred ca acesti ani nu pot fi pur si simplu radiati din memorie! Din toate aceste carti, de pe ecranele si scenele poloneze din acea vreme au iradiat speranta si aspiratia carora le datoram, in ultima instanta si lor, libertatea noastra de astazi; speranta si aspiratia care, ascunse in inimile polonezilor, au asteptat sa soseasca momentul potrivit.“
in ceea ce ma priveste, sunt convins ca, daca numerosii tineri care au murit in acele sangeroase zile din decembrie ’89 au stiut ce sa strige, n-au fost straini de cartile adevarate scrise si strecurate printre cenzuri si „indicatii de partid,“ de eforturile celor ce, invingandu-si spaimele si umilintele, au intretinut speranta in adevar si libertate. Astazi, datorita urii si agresivitatii intretinute de noii securisti si activisti, de noua politie politica, nu ne putem bucura nici de adevar nici de libertate. Oricat ar fi de pure, de impecabile, dosarele nu pot tine locul faptelor, al creatiei de orice fel. Cum nici ieri nu au tinut. Drumul impotriva mortii psihice, a lasitatii si fricii a fost teribil, si daca l-am cunoaste cu adevarat, daca ne-am invata istoria recenta dupa fapte si nu dupa capriciile si putina minte a marilor marunti ai momentului, cred ca altul ne-ar fi locul in istoria marii comunitati careia, in curand, ii vom apartine. Caci daca vrem cu adevarat sa existam, suntem obligati sa abandonam manierele si practicile imprumutate de la cei pe care-i condamnam cu energie si sa meditam putin asupra viitorului, a locului si rostului profesiei noastre, printre multe altele. Lipsind un timp din tara, n-am fost surprins sa descopar la intoarcere, intr-un ziar, o noua lista cu cei carora li se recomanda „sa faca pasul inapoi,“ unii vii, altii trecuti in eternitate. Ceea ce de 16 ani il tot facem – indemnati si indrumati de fostii turnatori deconspirati, de turnatorii inca nedeconspirati ce isi asteapta randul la cenusa in cap. Sigur, cunoscand obiceiurile pamantului, sunt convins ca nu este prima si, din pacate, nici ultima lista ce iarasi nu ne va surprinde… Cred insa ca ar fi vremea ca si cei ce ii invita pe altii sa faca pasii inapoi sa incerce, la randul lor, un pas inainte, sa vada daca pot fi la curent cu performantele profesiei lor, sa ne convinga ca exista cu adevarat sau sa ne lase in pace. Caci, daca vrem cu adevarat sa nu devenim o multime oarecare, trebuie ridicata viata spirituala a acestei tari din groapa in care a coborat-o politica… Pentru ca, asa cum spunea Camus, in afara de paine si dreptate, „omul mai are nevoie si de frumusete pura, care este painea sufletului sau.“ Or, in acesti ani, dominati de galagie si penibil, sufletul si frumosul au fost ignorate chiar si de cei ce trebuiau sa le aiba in grija. Din pacate.