Cât de greu este...
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura sportului » psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
De multe ori e si dificil, si nedrept, si ilogic sa compari între activitatile omenesti. Sau chiar sa faci clasamente în interiorul unui aceluiasi domeniu. Cine a fost mai mare: Homer sau Shakespeare? Dante sau Faulkner? Kafka sau Borges? Suna aberant aceasta gama de interogatii. Valoarea, chestiune de gust, nu permite transarea clara si definitiva. Cu echivalentul popular al unei sentinte kantiene, „e frumos ce-mi place mie”. Si chiar asa stau lucrurile. Dincolo de faptul ca în stiinte, de pilda, valoarea ramâne aceeasi, chiar daca adevarul se dateaza ori este înglobat în alta teorie mai noua. Oricum ar fi, a departaja activitati omenesti si rezultatele acestora devine cu certitudine o actiune extrem de complicata, cel mai adesea sortita esecului.
De aceea, sunt perfect constient de faptul ca a glorifica dificultatea jocului de tenis va pricinui multora surâsuri de complezenta – daca nu chiar hohote dezlantuite. si unii si altii sunt îndreptatiti la asa ceva.
Si totusi, îngaduiti-mi sa fiu subiectiv si sa persist: tenisul, pentru a fi practicat în conditii minime de corectitudine si eleganta, cere imens de multa exersare. Fireste, ca în orice alt sport, e nevoie de talent, de calitati atletice deosebite, de simt al intuitiei si de grozav de multa vointa. Însa, chiar întrunite toate aceste trasaturi, nu exista nici o garantie ca veti practica un tenis corect si frumos (nu vorbesc despre „performanta” în acest eseu). Mi s-a întâmplat sa urmaresc meciuri de tenis jucate de sportivi talentati, pasionati, cu bune calitati fizice. Nu era rau ce faceau ei, dar nu era tocmai tenis jocul pe care-l practicau. De ce? Pentru ca, fara o exersare monotona si aberant de intensa, zilnica, vreme de mai multi ani, nu veti avea nici o sansa sa jucati cu adevarat tenis. Ce înseamna expresia „cu adevarat”, la ce se refera ea? Pur si simplu, la corectitudinea loviturilor, în integralitatea lor, la buna asezare la minge, la alergarea cu justa pozitionare în teren, la coerenta dintre „ce vreau sa fac” si „felul cum realizez asta”. Prin exersare, prin fixarea stereotipurilor, prin solidificarea automatismelor, prin transformarea în gest reflex a ritualurilor tenisistice, prin asumarea mentala a schemelor de joc – veti ajunge cândva sa jucati un tenis frumos si elegant, corect si poate chiar eficient.
Fostul mare campion australian al deceniului sase, Rod Laver, afirma cândva când înca mai era în activitate: „Daca sunteti un entuziast al tenisului si dispusi sa consumati vreo 22.000 de ore pe terenul de joc, atunci aveti toate sansele sa ma ajungeti din urma si sa ma bateti!”. O spunea singurul om din istorie care a realizat de doua ori Marele slem, în 1962 si 1969. Un calcul simplu arata ca la un program zilnic de antrenament de patru ore, e nevoie de cincisprezece ani pentru a juca oarecum asemanator cu Rod Laver. Daca facem fata la sase ore de pregatire pe zi, atunci vom avea nevoie doar de zece ani pentru a atinge un nivel de joc decent, astfel încât sa nu ne fie rusine sa jucam cu Laver. Fireste, pentru victoria împotriva lui Rodney si o performanta comparabila cu a sa, e nevoie de mult mai mult decât aceasta reteta simpla. Adica: geniu, inteligenta peste medie, încredere în sine maxima, apetenta strategica, intuitie colosala si noroc chior. Aceste calitati sunt greu de cultivat, iar de multe ori nici exersarea cea mai furibunda nu da rezultate. Geniul nu se preda, altfel am fi renuntat de mult la cuvânt...
De altminteri, nu numai în tenis exercitiul e fundamental. Gimnastica sportiva, boxul, tenisul de masa, atletismul, sporturile de contact, dar si cele colective, precum rugby-ul, handbalul, baschetul si voleiul – cer repetare si iar repetare. Pâna si fotbalul are nevoie de sedinte teoretice, de „teme” practice repetate pâna la tocire. N-or fi fotbalistii cei mai inteligenti dintre sportivi, dar pentru ca o schema strategica sa devina operationala, e musai ca ea sa fie exersata îndelung, asa încât jucatorii în meci sa nu mai mediteze la ce au de facut, ci efectiv sa actioneze „ca de la sine”.
Acest „ca de la sine” este lucrul cel mai greu de realizat din lume – cât priveste tenisul. Regularitatea, raliul lung, plasarea loviturilor si viteza de executare sunt „banalitati” pe care copiii si juniorii practicanti le stapânesc la fel cum stapânesc gestul de a respira sau de a merge. Însa nu e deloc ceva natural, care vine prin simpla activare a vointei. Ca o limba straina, ca o deprindere tehnica, tenisul se învata cel mai bine la o vârsta frageda. Atunci se învata corect un stereotip dinamic, atunci justa gândire a punctului poate fi asimilata fara probleme.
Prin urmare, daca doriti sa aveti copii care sa joace bine tenis, de mici cu ei la teren!
Daca doriti sa jucati corect tenis si ati depasit prima tinerete, atunci rabdare, munca si bani (pentru antrenor, teren si echipament)! Altfel, sportul pe care-l veti practica va semana cu orice altceva, numai cu tenisul nu...