Un festin universal
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura ars combinatoria »
Autor: IOLANDA MALAMEN
Când a parasit tara, pe la începutul anilor '70, stabilindu-se în Suedia, Gabriela Melinescu era cunoscuta ca una dintre cele mai bune poete din literatura româna. La un moment dat (pe lânga reusitele literare, în cultura de adoptie), ajunsese la noi ecoul unor certe reusite ale ei si ca artist plastic. Acum doi-trei ani, am vazut pentru prima oara câteva reproduceri dupa lucrari semnate de ea si am avut în fata ochilor si desene în original care, de altfel, au facut parte dintr-o expozitie colectiva, la Galeria „Dialog“, a unor scriitori români (disparuti sau în viata), care au descoperit ca natura le-a daruit un har în plus.
Prima impresie la „citirea“ desenelor Gabrielei Melinescu, singulare sau armonizate în varii compozitii, a fost ca am în fata mea gesturile unui copil genial care-si revarsa energiile mânuind exaltat pixul si creioanele carioca, pe albul hârtiei, într-o învolburare fascinanta de linii si de forme cu serpuiri si întreruperi genuine. Am recunoscut în tusa maiastra si în spatiul umplut de plutiri si zboruri insolite, minuni din poezia Gabrielei Melinescu. Gândul m-a purtat de asemenea catre traditia noastra populara, în care fabulosul este risipit magic si voluptuos în admirabile naratiuni. Trimiterile biblice sunt frecvente, fiind exprimate cu o bucurie-caligrafica-ceremonios-prolifica, din ele decupându-se umanul, vegetalul si animalul într-un vârtej continuu si ametitor, nascând un admirabil si fascinant carusel. Având limbajul în sânge, cu tot misterul lui nobil, Gabriela Melinescu inventeaza noi rostiri plastice, cu o patima exploziva. Astfel linii, puncte, sageti, nori, astri si inimioare desenate „stângaci“ ochi, buze, rani, circumscriu într-un joc al imaginatiei, tot ceea ce e hotarât ca merita sa fie re-creat. Un amestec duios si cerebral, o întoarcere la Geneza, o „Corabie a lui Noe“ pulsând de inteligenta creatoare.
Surprinde în lucrarile Gabrielei Melinescu evadarea din conventional, emotionantul balans între real si fantastic, puritatea stilistica si pregnanta extraordinara a miscarii. Când simplitatea îngereasca se surpa, treptele dumnezeiesti se limpezesc luminate de febrilitatea rostirii. Dimpotriva, când îngerii ies la suprafata ca niste nuferi plutitori, miscarea încremeneste, îngreunata si înnegurata de unde malefice.
Atunci când simte nevoia sa adauge si culoare, întregul capata ritm de tonuri subtile si conotatii muzicale frenetice, iar spatiul se umple cu efervescenta caldura si luminozitate. Numai în uimitoarele sculpturi din gips, ale Silviei Radu, colorate precum figurinele de la bâlciurile copilariei, mai poti vedea o suma de armonii atât de coplesitoare.
Spatiul pe care Gabriela deseneaza, pregatindu-l parca aprioric pentru un festin universal, este suspendat undeva între cer si pamânt, iar imaginatia proiecteaza fabulosul visceral si vindecator, însotit cu înfloriri si înfrunziri, pânde, zboruri, hrana, nasteri, gesturi, plutiri, spaime, veghe s.a.m.d. Memoria culturala nu-si impune norme si nici nu se îngradeste în canoane emotionale, ci repercuteaza avid ,,împodobindu-se“ cu ,,ornamente“ ale materiei, în miscarea ei perpetua, iar anecdotica seducatoare a unor compozitii, trimite la ritmul unor basme care au hranit visele copilariei.
„Mâinile mele povestesc mereu lucruri diferite. Mâna dreapta povesteste tot ce se întâmpla omului exterior: despre razboi, recolta, pomi si fructe, despre binecuvântare si crestere, dar si despre mlastini, spini, ciulini si urzici, despre o alta gradina plina de blesteme si distrugere. Mâna dreapta trimite vibratii, valuri de energii, ea e gentila, spune: buna ziua!, hei si la revedere! Mâna dreapta e plina de simpatie, acceptând viata, dând ajutor si consolând pe cei care sufera mai ales din iubire. Mâna stânga nu spune niciodata „buna ziua“, ea seamana mai degraba cu mâna omului care a crestat elefantul din grotele din Altamira, elefantul cu fildesii strâmbi. Mâna stânga corespunde omului interior - inteligent, necheltuitor, secret si plin de surprize. Îi place sa caute în adânc, ca ploaia, trezind tenebrele la viata. Mâna stânga deseneaza senzual labirinturi de zapada folosind alfabetul vântului si ploii. Ea dispretuieste scolile si academiile, la fel si stilurile, simtindu-se „ranita“ de realitate. În lumea grotelor, ea se simte la adapost de „contemporaneitate“. Gabriela Melinescu, „Ghetele fericirii“, 18 sept.2008