Pretul Anna Netrebko
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Vienezii au palpitat. Celebra lor concitadina a reaparut pe afisul Operei de Stat dupa concediul de maternitate. Cereri enorme de bilete, cozi interminabile pentru locurile în picioare, preturi imense „la negru“. Am verificat. Un domn elegant în Herbert von Karajan Platz dorea 120 de euro pe un loc cu vizibilitate restrictionata care la casa ar fi costat 13 euro. Deci, aproape de zece ori mai mult. Motiva ca totul era ausverkauft de noua luni. Asa si era. „Nu va uitati ce scrie pe bilet“, mi-a explicat ritos, „este pret Anna Netrebko. În câteva ore am vândut deja opt bilete, cel mai scump 600 de euro“. Era chiar ziua spectacolului.
Parohului unei manastiri franciscane nu i-am dat detalii, i-am spus doar ca merg la Opera sa vad o cântareata renumita. „Aha, Anna Netrebko!“, a venit imediat replica. Cine n-o cunoaste pe Ania?
Dezolante sunt însa cozile formate la zidul teatrului, înca de dimineata, pentru cele 567 de locuri în picioare. Tot e bine, pentru Pavarotti melomanii veneau cu doua-trei zile înainte, înfruntând cu stoicism orice capricii ale vremii. Nici acum nu era usor la zero grade si pe un vânt cumplit. Unii îsi adusesera saci de dormit, plus indispensabilele scaunele de pescar. Nu poti sa-ti lasi rând, sa pleci si sa revii cu trei ore înainte de primul gong, când se deschid usile. Nu se face nicio lista. Trebuie sa stai acolo, altfel, daca esti dat disparut mai mult de o jumatate de ora risti sa fii eliminat din coada. Plus ca, în asteptare, o persoana nu poate ocupa decât doua locuri iar prezentarea la casa care se deschide doar cu 80 de minute înainte de începutul spectacolului este obligatoriu individuala. Sirul indian se misca lent si nimeni nu poate sa faca un pas mai la stânga sau mai la dreapta fara sa fie atentionat de oamenii în unifoma teatrului. Ordnung und Disziplin! Trista senzatie sa vezi oameni zgribuliti, tacuti, preocupati doar de respectarea regulilor golgotei. Dar ce nu fac împatimitii artei lirice pentru un bilet de numai 4 euro, mai ales ca Opera de Stat din Viena este singurul teatru din lume care ofera cu generozitate pentru Stehplätze un sfert din cele 2300 de locuri.
Cristal precum Glasharmonika
Anna Netrebko! Foarte la moda, una din marile vedete ale momentului si-a ales ca vehicul pentru revenirea în scena „Lucia di Lammermoor“ de Donizetti. A cântat-o mai întâi la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg, apoi la Metropolitanul newyorkez. Cel putin pentru spectacolele americane, impresiile criticii au fost rezervate... inclusiv ale sus-semnatului. Îmi apare evident acum, dupa Viena, ca artista nu a încheiat înca drumul reintrarii în forma, al antrenamentului dupa perioada de întrerupere. Dar se preocupa cu seriozitate de atingerea performantei în rol. Este însa aproape. A dovedit-o. De altfel, sunt sigur, pe Ring nu se putea prezenta oricum. Orasul imperial dispune de un alt rafinament de receptare, însiruirii de sunete frumoase nu i se permite sa ramâna singulara, look-ul nu este suficient desi este o componenta importanta a aparitiei, numele si renumele trebuie validate prin arta autentica. Vienezii sunt mai prudenti, mai pretentiosi si mai putin expansivi decât concesivii americani.
Anna Netrebko a expus cunoscutu-i glas stralucitor, de bogata culoare, fara sa îngroase sunete, începând cu un expozeu precaut si preocupându-se mult de analitica interpretarii. Nuantarile au fost prezente deseori, de la cântul moale, catifelat si cu legato frumos în cavatina la evocarile în mezzoforte (duetul cu Edgardo „Verrano a te“), la pianissimele ce descriu fragilitatea fizica si psihica a eroinei sau la ruga „Tu che vedi il pianto mio“ din duetul cu Enrico). Progresul este vizibil. Artista evita si acum cadentele dificile venite dinspre traditie si se încadreaza strict în litera partiturii. Vor fi abordate si acelea, sunt convins, pentru ca publicul si critica judeca prin prisma reperelor – si sunt multe si ilustre –, iar Anna Netrebko nu este cântareata care sa nu tina seama de ele. Pentru moment, fata de spectacolele de la Metropolitan, s-au adaugat unele supra-acute traditionale, dar nescrise, înca inconsistent articulate, deocamdata.
Parca prefigurând cristalul vocii Annei Netrebko, pentru prima oara în istoria Operei de Stat din Viena, în acompaniamentul ariei nebuniei s-a adaugat o Glasharmonika, instrument ale carui sunete sunt produse prin frictiunea degetelor umede pe buzele unor pahare si tuburi de sticla. Maestru a fost Alexander Marguerre.
George Petean, ideal în Donizetti
A interpretat rolul fratelui Luciei, Enrico. Voce nobila, pretioasa timbral, rotunda, calda si extinsa, cu acute cvasi-tenorale si impecabila linie a frazarii. Clujeanul se arata astazi ca unul din importantii baritoni ce talmacesc opusurile maestrului de la Bergamo. Poate, singurul din generatia sa. Stapân al cântului soft, moale si catifelat, Petean ofera un contur profund uman perfidului – pâna la urma – personaj, patruns totusi de iubire fraternala, evidenta în prima parte a marelui duet din actul secund. Gradatia tensiunii este impresionanta. De la imploratie la explozia de furie, totul sta la îndemâna tânarului bariton român. O cariera remarcabila are în fata, cu conditia intrarii treptate în partiturile mai solicitante.
L-am reascultat dupa multi ani pe Giuseppe Filianoti. Pe atunci, la festivalul rossinian de la Pesaro, era un promitator lirico di grazia. Timpul a trecut si a evoluat catre vocalitatea lirico, incursiunile în cea spinto fiind înca temerare, asa încât la Scala, pentru rolul Don Carlo din opera verdiana, a fost contestat de management chiar în preziua premierei si înlocuit. Pe Ring, a conferit multa poezie rolului Edgardo si glasul sau, împreuna cu cel al Annei Netrebko, a împlinit un duo de vis în primul act. E drept ca si mâna lui Marco Armiliato, la pupitru, a indus o minunata atmosfera de dragoste si pasiune ardenta, cu tempi lascivi si inspiratori. Mai apoi, pasajele incisive din finalul actului al doilea l-au presat intens pe tenor iar dupa teribilul duet cu Enrico din scena turnului a intrat obosit în marea secventa finala. Drumul lui Filianoti pentru desavârsire în acest gen de roluri este deschis, dar rabdarea si studiul trebuie sa-l guverneze.
Trio-ul de asi a ramas singular în cast-ul Luciei vieneze. I s-ar fi putut adauga basul Stefan Kocán (Raimondo) sau Marian Talaba (Arturo), dar primul nu s-a distins prin timbralitate, ci doar prin buna întelegere a rolului si omogenitate de glas iar cel de-al doilea a aparut stresat de dificultatea micii interventii din actul secund si a cântat insonor, estompat. Pasajul „... a te ne vengo amico...“, cu o incomoda nota de La natural, pune deseori probleme, ca si acum.
În alte roluri au fost distribuiti Juliette Mars (Alisa) si Peter Jelosits (Normanno).
Dirijorul si productia
Marco Armiliato este astazi un fel de jolly-joker al foselor de teatru liric. Sare din avion în avion si îl întâlnesti la Viena si Londra, la Paris si Milano, la New York si Berlin. Este cautat de manageri, de casele de discuri pentru acompaniamente de recitaluri... Neobosit, ridica bagheta seara de seara. Explicabil. Italianul este un serios sef de orchestra, admirabil cunoscator al partiturilor, îndeosebi italiene, al stilurilor. Depaseste postura de acompaniator, de urmaritor al cântaretilor si talmaceste cu personalitate. Cred ca marea lui calitate este stapânirea tempilor în legatura cu specificul opusurilor, integrându-le într-o traditie unanim acceptata. Rigurozitatea lecturii îl caracterizeaza. Asa a fost si în fata unui ansamblu de mare valoare ca Orchestra si Corul Operei de Stat din Viena. Daca i-as reprosa ceva ar fi numai tendinta de supralicitare a sonoritatilor, pe care instrumentistii o îmbratiseaza docili.
Spectacolul respira în voie într-o montare veche semnata de Boleslaw Barlog. Prin desenul lor clasic, prin armonia ambientala si coloristica, decorurile lui Pantelis Dessyllas sunt frumoase. La fel costumele Silviei Strahammer. Marturisesc ca, furat de arta interpretarii vocal-scenice, nu mi-am dorit mai mult.