One World, o potentiala scoala a documentarului (II)
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura cinema »
Autor: MIHAI FULGER
Alte cinci lungmetraje si scurtmetraje recente, vazute la a doua editie a festivalului international de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania (Bucuresti, 18 – 23 martie).
„Coridorul 8“ (Bulgaria, 2008) de Boris Despodov (sectiunea „Dupa douazeci de ani“): daca la capitolul fictiune cinematografia bulgareasca nu prea a stralucit in ultimul timp, tinerii documentaristi din tara vecina au tot mai mare succes la festivaluri. Dupa Andrei Paunov („Problema cu tantarii si alte povesti“ – vazut anul trecut si la TIFF-ul clujean), Boris Despodov a dat lovitura (ajutat de aceiasi producatori si operatori) cu primul sau lungmetraj documentar, premiat la Berlin si Sarajevo. Stilul – aparent pur observational, de fapt subtil manipulator – este acelasi, la fel ca si accentele ironice si tragicomice. Acum nu mai e vorba doar despre o comunitate care asteapta de ani buni salvarea din mizerie (echivalata de subiectii lui Paunov cu o uzina nucleara), ci de mai multe personaje si comunitati, din trei tari diferite (Bulgaria, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Albania), care ar fi trebuit sa fie unite de o autostrada; numai ca proiectul Uniunii Europene, care da si titlul filmului, a fost abandonat dupa un deceniu, in dulcele stil balcanic. Un pseudo-road movie (drumul nu exista) inteligent construit, care ne ofera multe portrete pitoresti si tot cam atatea prejudecati despre Celalalt (care poate fi, in acest caz, chiar poporul vecin).
„Gyumri“ (Republica Ceha, 2008) de Jana Ševcíková (sectiunea „Trecutul imperfect“): un film foarte profund si tulburator (in pofida finalului optimist), despre consecintele pe care le poate avea un dezastru asupra vietii unei comunitati. La sfarsitul anului 1988, orasul armean Gyumri a fost lovit de un cutremur devastator (desi multi locuitori se indoiesc ca a fost vorba despre un cutremur), care a ucis vreo 25.000 de oameni, dintre care mai mult de o treime erau copii. Unii parinti nu au reusit nici pana azi sa depaseasca acel moment de soc (un tata, dupa 20 de ani, inca isi mai cauta fiul), altii au nascut alti copii, carora le-au dat numele fratilor si surorilor pe care ei nu i-au cunoscut niciodata (desi ii simt foarte aproape). Povestea unui oras captiv intre traditii si modernitate, intre trecut / moarte si viitor / viata.
„Infruntand rinocerul“ (Canada, 2007) de Simicha Jacobovici (sectiunea „Trecutul imperfect“): cel mai personal film al unui documentarist preocupat de soarta evreilor de-a lungul istoriei ii va deranja probabil pe multi spectatori din Romania („tara rinocerilor“ in film). In timpul pogromului de la Iasi, tatal regizorului a fost impuscat de legionari, alaturi de multi alti evrei (inclusiv membri ai familiei sale), insa el a supravietuit miraculos, pentru a mai trai vreo sase decenii cu un glont-suvenir langa inima. „Varul Sasa“ a revenit in Romania, pentru a pune umarul la ridicarea noii lumi comuniste, dar a sfarsit prin a fi impuscat, fiind unul dintre cei sase fosti nomenclaturisti acuzati pentru ca au jefuit o masina a Bancii de Stat (caz cunoscut din documentarul „Marele jaf comunist“ al lui Alexandru Solomon). Acum, regizorul, care are o familie fericita in Toronto, vine in Romania pentru a intelege ce s-a intamplat cu evreii de aici (Holocaustul romanesc, observa el, era diferit de cel german – foarte bine organizat –, pentru ca romanilor, latini si balcanici deopotriva, le place sa improvizeze). Printre altii, el discuta si cu un lider „neolegionar“, care avanseaza ipoteza naucitoare ca, in anii '40, evreii sionisti si cei antisionisti s-ar fi ucis intre ei. Un film care incearca sa inteleaga procesul prin care „oamenii s-au transformat in rinoceri, la fel ca romanii in fascisti“.
„PRL de Luxe“ (Polonia, 2008) de Edyta Wroblewska (sectiunea „Dupa douazeci de ani“): un scurt-metraj realizat in cadrul scolii masterale de regie a lui Andrzej Wajda, pe care ar trebui sa-l vada Elena Udrea (actualul ministru al Turismului ar ajunge poate la concluzia ca e mai profitabil sa-l promovezi pe Ceausescu – care e si numai al nostru – decat pe Dracula). „Crazy Mike“ ii calauzeste pe turistii atrasi de atractii istorice neconventionale prin Nowa Huta, un cartier-muzeu comunist, mai putin cunoscut, din Cracovia. Desi pare foarte convins de discursul nostalgic pe care il debiteaza, protagonistul este, in esenta, un capitalist foarte pragmatic.
„René“ (Republica Ceha, 2008) de Helena Treštíková (sectiunea „Filmul ca tratament“): filmul a doua vieti – a personajului central, dar si a autorului care-l urmareste cu abnegatie. Regizoarea a observat existenta protagonistului timp de doua decenii – perioada pe care René si-a petrecut-o mai mult dupa gratii decat in libertate –, la fel cum a facut-o intr-un alt documentar remarcabil, „Marcela“ (2007). Avem astfel inca o dovada ca viata fiecaruia poate deveni nu doar un roman, ci si un film. René este un personaj mai previzibil pentru un documentar decat Marcela: era minor cand a facut prima data cunostinta cu inchisoarea, iar prima perioada de detentie, care trebuia sa dureze patru ani si jumatate, i-a schimbat cursul vietii. Intr-unul din scurtele momente de libertate, el a jefuit si apartamentul Helenei, femeia care i-a fost mult timp mai aproape decat propria mama, insa regizoarea a continuat sa-l filmeze, ba chiar l-a ajutat sa-si publice scrierile din inchisoare. Dincolo de povestea captivanta a lui René, documentarul merita vazut pentru a analiza relatia care se instaureaza intre autor si subiectul sau uman pe parcursul filmarii (mai ales cand aceasta se intinde pe o perioada foarte lunga).