„Când facem teatru, încercam sa cream diferite structuri ale linistii“
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura spectacolului »
Autor: Cristina Rusiecki
Bocsárdi László este unul dintre cei mai valorosi si seriosi regizori de teatru ai nostri. Spectacolele sale au substanta iar profesionalismul creatorului nu sufera nici o bresa. Anul acesta, productia sa, „Ivona, principesa Burgundiei“, a primit cinci nominalizari UNITER (Cel mai bun regizor, Cel mai bun spectacol, Cel mai bun actor în rol secundar, Pálffy Tibor, Cel mai bun actor în rol principal, Mátray László, Cea mai buna scenografie, Bartha József). Din 2004 pâna acum, Bocsárdi László a mai fost nominalizat de trei ori la Premiul pentru cel mai bun regizor. De numele sau se leaga si constructia Teatrului „Tamási Áron“ pe care, împreuna cu actorul Nemes Levente, îl conduce de cincisprezece ani. Încet-încet, datorita montarilor sale, teatrul din Sfântu Gheorghe s-a vazut tot mai des nominalizat la Premiile UNITER din ultimii ani.
De curând, la Sfântu Gheorghe, s-a încheiat Bienala Internationala de Teatru „Reflex“, organizata de Teatrul „Tamási Áron“: un festival pe masura creierului sau, cu spectacole serioase si importante.
Cristina Rusiecki: Azi se încheie prima editie a Bienalei Internationale de teatru „Reflex“ de la Sfântu Gheorghe. Cum v-a venit ideea acestui festival?
Bocsárdi László: Când am semnat contractul de cinci ani pentru management la Teatrul „Tamási Áron“, m-am angajat ca voi face doua editii de festival, în al treilea si al cincilea an. Iar când m-am gândit prin ce forma as putea sa sarbatoresc cei saizeci de ani de existenta a teatrului nostru mi-am dat seama ca cel mai potrivit ar fi un festival. Mi-am dorit ca prin intermediul sau sa facem o analiza a teatrului contemporan. Ma interesa zona formata din anumite tari care de regula nu apar împreuna în festivaluri, desi si geografic, si politic au multe în comun. Sunt aproape, dar au diferente culturale mari. Am zis sa pornim dinspre România înspre Germania, inima Europei.
C.R.: Ce tari intra în zona despre care vorbiti?
B.L.: România, Ungaria, Polonia si Cehia. Iar invitatul special e din Germania. Initial, voiam sa avem si un spectacol din Franta, „Woyzeck“, al Companiei lui Josef Nadj. Dar nu am ajuns la o învoiala si lucrurile s-au complicat. Nu aveam bani destui pentru ei. Apoi am reusit sa intru în contact cu Deutsches Theater. Vazusem „Emilia Galotti“ care m-a tulburat. Mi s-a parut un spectacol extraordinar ca idee regizorala. Iar ca joc al actorilor - surprinzator de adevarat si foarte diferit de cum lucram noi în România. Le-am urmarit spectacolele în continuare. Mi-am zis ca festivalul nu are sens daca nu invit Deutsches Theater care mi-a placut atât de mult. Ca sa fiu sincer cu el. Adica sa fac un festival despre care cred eu ca e important. Apoi ca sa-l vada spectatorii din tara, dar si din orasul acesta, unde de cincisprezece ani încercam sa facem teatru contemporan.
C.R.: Drumul teatrului pe care dumneavoastra îl numiti contemporan a fost lin în Sfântu Gheorghe?
B.L.: La început, am întâmpinat foarte multe greutati legate de asteptarile spectatorilor.
C.R.: Sunteti director la „Tamási Áron“ din Sf. Gheorghe de foarte multi ani. Constructia acestui teatru multipremiat sau cel putin multinominalizat în ultimii ani se leaga de numele dumneavoastra. Cum l-ati gasit când ati venit prima data aici?
B.L.: Sunt director general de trei ani, dar din 1995 am fost directorul artistic al teatrului. Am venit aici cu o trupa de sase actori si cu o colega de la Regie, Barabás Olga. Am terminat împreuna în 1995, la
Tg. Mures, la clasa lui Tompa Gábor. Acum ea lucreaza la Teatrul de papusi din Tg. Mures. Cât a fost angajata la noi, vreo zece ani, a facut spectacole foarte bune, printre care un „Don Juan“ formidabil.
Mai era coleg cu noi Kovesdy Istvan, acum directorul Teatrului Maghiar din Tg. Mures. Faptul ca am devenit director general nu a însemnat o schimbare radicala. Si înainte conduceam teatrul împreuna cu Nemes Levente, directorul de atunci, de care ma leaga o prietenie extraordinara.
C.R.: Spuneati ca publicul nu era obisnuit cu teatrul contemporan.
B.L.: Da, teatrul de aici a fost împins la autodistrugere. La sfârsitul anilor '80, teatrul era fortat sa se autofinanteze prin vânzarea biletelor pentru ca nu a mai primit bani de la buget. Si atunci a fost nevoit sa joace spectacole care-i aduceau bani: doar muzicaluri. Din cauza aceasta cei mai buni actori au emigrat. La începutul anilor '90 trupa era distrusa. Dupa cinci-sase ani de asemenea spectacole chiar si actorii îsi pierdusera busola: nu mai stiau ce înseamna teatru. Spectatorii erau obisnuiti numai cu cabaret. În '94-'95 am început sa lucram asa cum credeam noi ca trebuie facut teatrul contemporan. Asta a dus la conflicte enorme. Cei din oras care aveau abonament, obisnuiti cu spectacolele distractive, s-au înfuriat atât de tare ca au încercat sa-l forteze pe director sa demisioneze. Cei de la Judet, care finantau teatrul pe vremea aceea, cereau staruitor sa ma înlature pe mine, pe motiv ca duc teatrul într-o directie tâmpita. Erau meciuri foarte dure, dar am reusit sa nu cadem de pe cal. Iar acum calarim destul de lejer.
C.R.: Câte reprezentatii poate avea un spectacol într-un orasel de 60 000 de locuitori?
B.L.: Cam cincisprezece. Avem probleme si pentru ca împartim aceeasi scena cu Teatrul „Andrei Muresanu“. Nu putem repeta cât am vrea în sala pentru ca trebuie sa jucam mult.
Acum, problema e în curs de rezolvare. Teatrul „Andrei Muresanu“ va avea un alt sediu si atunci lucrurile vor fi mai usoare.
C.R.: Acum, în timpul Festivalului „Reflex“, salile au fost arhipline, chiar la spectacole foarte grele, ca „Procesul“ sau „Orestia“. Cum s-a petrecut schimbarea aceasta?
B.L.: Cu mare rabdare. Spectatorii din Sfântu Gheorghe au devenit un public de teatru contemporan. Schimbarea a intervenit dupa zece ani. Încet-încet s-a format un nou public care întelege si apreciaza acest gen de teatru.
Am încercat sa ramânem consecventi chiar si când invitam spectacole. Mult timp am fost în relatii foarte bune cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Schimbam abonamentele cu ei, veneau si jucau spectacole aici. Publicul din Sfântu Gheorghe a putut vedea montarile lui Vlad Mugur. Spectatorii primeau ce credeam eu ca e important sa vada. Încercam sa evit teatrul comercial, de prost-gust. Acum îi vad fericiti desi asista la spectacole grele. Din cauza aceasta si festivalul a functionat foarte bine.
C.R.: Sa ne întoarcem la alegerea spectacolelor din festival.
B.L.: Am invitat spectacole care etaleaza cât mai multe cai posibile de a face teatru. M-am gândit ca daca spectatorii le vad, asta ne va ajuta pe noi toti sa pasim mai departe. Am vrut ca actorii mei sa vada cât mai multe tipuri de teatru, iar personalul tehnic sa aiba contact cu teatre importante. Concluzia a fost ca trebuie selectionate spectacole reprezentative. Dar cum stii ce e reprezentativ? Critica teatrala poate face ceva sa devina reprezentativ, oficializat într-o tara. Ea are forta sa împinga miscarea teatrala în anumite directii. Uneori sanatoase, alta data fortate. Am vrut sa vedem ce fel de teatru prefera critica din aceste tari dinspre Est spre Centrul Europei.
C.R.: Si totusi, care a fost criteriul de selectie a spectacolelor?
B.L.: Spectacolele premiate din ultimele doua stagiuni, care intrau în scena noastra, unde nu avem un spatiu foarte mare. Din cauza aceasta, cel mai mult m-a durut ca nu am putut aduce „Unchiul Vanea“ de la Teatrul Maghiar din Cluj, care, dupa mine, reprezinta acum cel mai înalt nivel al teatrului românesc. Urmatoarea varianta era „Faustul“ lui Siviu Purcarete de la Sibiu, dar nici el nu intra aici. Si asa am ajuns la Teatrul Odeon, cu „Ionesco: Cinci piese scurte“, nominalizat pentru Cel mai bun spectacol si Cea mai buna regie. Din Ungaria am invitat spectacolul „Ultima noapte a carnavalului“ de Goldoni, de la Teatrul Katona József, care în 2007 a câstigat toate premiile. Am mai invitat si un spectacol facut de Zsótér Sándor, regizorul cel mai premiat din Ungaria în ultimii zece ani. În Cehia, Divadlo Komedie din Praga fusese cel mai important teatru din Cehia din 2007. Spectacolul „Procesul“ dupa Kafka a luat Premiul pentru cel mai bun spectacol si pentru cel mai bun actor. Nu mi s-a parut important sa fiu eu de acord cu spectacolele, nu voiam sa fie un festival facut de Bocsárdi. Adica voiam un festival organizat de mine, în care alegerea sa fie obiectiva. Eram si eu curios cum vor arata spectacolele în acest orasel mic. Din Polonia am mai ales si spectacolul de la Stary Teatr, teatrul cel mai important din Polonia, montat de Jan Klata, un regizor în urcare, cu un avânt imens. S-a organizat deja un Festival Klata doar cu spectacolele lui. E un fel de Afrim al nostru. Pe mine ma fascineaza teatrul polonez de mult timp. Tadeusz Kantor e unul dintre regizorii mei de capatâi. Cred ca teatrul lui e foarte contemporan si acum prin modul în care reuseste sa devina foarte personal în legatura cu problemele lui, cum ar fi tatal sau, si cu clasa prin care îsi exprima foarte coerent anumite idei teatrale. Ma fascineaza si ca vine din zona artei plastice. Am vrut sa invit înca un spectacol al lui de la Wroclaw, intitulat „Transfer“, interesant pentru ca era jucat de civili foarte în vârsta. Un fel de teatru politic, dar important si din punct de vedere estetic. Dezbate o problema foarte acuta si acum în Polonia: exterminarea germanilor din Wroclaw dupa Al Doilea Razboi Mondial. Acolo erau multi germani, acum nu mai este nici unul. Spectacolul nu da vreun verdict. Apar sase batrâni polonezi din Wroclaw si sase batrâni germani care au fost din Wroclaw, dar acum traiesc în diferite parti ale lumii. Din aceasta cauza spectacolul e foarte scump: oamenii trebuie adunati din atâtea zone. În centru se afla omul mic care nu are nimic de-a face cu politica, dar cade în cursa ei tot timpul. Spectacolul era bun si frumos, dar din pacate a trebuit sa renunt, pentru ca nu am primit toti banii promisi initial. Atunci am invitat din Polonia un alt spectacol din zona teatrala a artei plastice. Am ajuns la Leszek Madzik, care de patruzeci de ani face un teatru vizual, as zice eu extraordinar prin simplitate si adâncime. Ei au reusit sa faca rost de finantare de la Ministerul Culturii din Polonia. Initial, renuntasem si la ei din cauza banilor, dar în ultimul moment lucrurile s-au aranjat.
C.R.: Care au fost forurile care au finantat festivalul?
B.L.: Marea mea durere e ca de la Ministerul Culturii nu am primit deocamdata nici un ban. Am primit de la oras si de la judet, am primit din Ungaria niste ajutoare, de la firme din împrejurimi. Asa s-a adunat o suma cu care am putut sa fac festivalul. A trebuit sa renunt si la muzica. Voiam muzica alternativa sau jazz contemporan din fiecare dintre tarile amintite ca sa vedem cum arata si muzica de acest tip în zonele respective. Nu am putut invita atâtia oameni din breasla cum as fi vrut. Intentionam sa invit mai multi critici de teatru din acele tari. Ar fi fost important sa se întâlneasca si ei, dar nu au mai fost bani. Au venit critici mai ales din România si câtiva, dar foarte putini, din Ungaria.
C.R.: Din productiile de la Sfântu Gheorghe ce ati ales?
B.L.: Ne-am gândit sa aratam ce este mai important din punct de vedere teatral în orasul nostru si, slava Domnului!, sunt câteva lucruri reprezentative pentru teatrul contemporan. Pe mine numai acesta ma intereseaza, teatrul care vorbeste despre starile si sentimentele prilejuite de ceea ce se întâmpla în jurul nostru. Interesant ca toate spectacolele invitate, premiate la ele acasa, sunt pe texte clasice. Si eu am preferat totdeauna sa lucrez piese clasice pentru ca pot vorbi de zilele noastre. Ma intereseaza relatia lor cu lumea noastra. Cum functioneaza pentru noi un text grecesc antic? Eu cred în continuitatea spiritului. Daca ne rupem de el, suntem doar la moda, nu avem trimiteri nici înapoi, dar nici înainte. O chestie la moda moare repede. Devine importanta la un moment dat si apoi se stinge pentru ca nu are legaturi prin care sa-si traga energia pozitiva a spiritului uman care vine din departari.
C.R.: În ce masura spectacolul dumneavoastra, „Ivona, principesa Burgundiei“, cu cinci proaspete nominalizari UNITER, e teatru contemporan? Care e legatura acestui text scris în prima jumatate a secolului trecut cu problemele noastre de acum?
B.L.: Textul e foarte contemporan. Poate parea mai putin actual dintr-o cauza care pe mine ma bucura mult: e complex, reuseste sa atinga multe niveluri, lucru rar la textele contemporane. Se ocupa de omul din cultura vestica, puternic individualizata, cu multe boli interioare, diferita de teatrul traditional din Orientul îndepartat – Japonia, China, Tibet –, care se înrudeste cu ceea ce gasim la grecii antici, mai apropiati de cultura din Est. Mai ales la Eschil, pentru ca de la Euripide se naste deja teatrul european cu problemele eului. Gombrowicz reuseste sa reprezinte monumental eul, având dimensiunea veritabila a tragicului. Piesa are trimiteri la povestile noastre esentiale – la Mântuitor, de exemplu –, a caror adâncime nu o vom întelege niciodata. Se învârte într-o zona a metafizicii care este chiar cheia culturii noastre. Cu cât înaintez în vârsta cu atât fenomenul crestinismului mi se pare mai radical, mai crud si mai elementar. Aceasta se regaseste în textele scrise dupa secolul al XIX-lea în Europa. Piesele foarte bune ating aceasta zona, cum s-a întâmplat în spectacolul dupa Kafka, construit în jurul eului omenesc, dar si al misterului existentei noastre. Scriitori polonezi importanti ca Gombrowicz sau Witkiewicz sau un text contemporan formidabil, pe care am avut ocazia fericita sa-l montez, „Profetul Ilie“, de Tadeusz Slobodzianek, scris în 1992, se leaga de misterul credintei: ce înseamna credinta, unde a ajuns azi, ce poate fi Mântuitorul pentru noi acum, într-o lume amestecata, de bâlci?
C.R.: Aceasta înseamna ca raspunsul strecurat de Ivona, „Desigur“, la întrebarea Printului Filip, „ Crezi ca Isus a fost rastignit pentru tine?“, are relevanta pentru lumea noastra?
B.L.: Da, pentru ca întrebarea e pusa de o persoana care nu prea întelege problema si se foloseste de cuvintele care îi vin la îndemâna. Cu atât mai socant e raspunsul sec al cuiva care vine din zona aceea. E greu pentru noi toti sa o suportam pe Ivona – a fost important sa subliniez aceasta latura a sa –, dar interventiile ei, deloc banale, dimpotriva, greu de înteles, ne socheaza. Fiinta debila pare ca stie niste lucruri necunoscute noua. Nu le explica, dar pare ca le stie. Are o întelepciune speciala. La un moment dat, Printul Filip remarca în prezenta lui Chiril: „De ce vorbeste de Dumnezeu cu aceasta atitudine?“. „Are ceva întelepciune pe care eu nu o înteleg“, raspunde el. Aici e misterul Ivonei si genialitatea lui Gombrowicz: fiinta greu de suportat ne provoaca si de aceea simtim nevoia sa o distrugem, nu o putem tolera lânga noi. Tot asa s-a întâmplat si cu Mântuitorul. A aparut cineva care a început sa spuna niste lucruri adevarate, care sunau bine. Dar când oamenii încercau sa le dezvolte, sa le urmeze, si-au dat seama ca sunt neputinciosi, ca se dezvaluie în fata celorlalti. De aici dorinta de a-L distruge: enerva lumea desi îi arata drumul dreptatii absolute. Noi nu suntem în stare, numai sfintii sunt apti sa paseasca pe acest drum. Noi ramânem doar cu dorinta. Ma fascineaza ideea aceasta de mult, pentru ca îl caut pe El. Mi-am dat seama ca de fapt nu putem fi crestini. Am vrea doar. Exista crestinism, dar nu crestini.
C.R.: Cum marcati diferenta aceasta?
B.L.: A fi crestin înseamna a fi asa cum ar trebui sa fii dupa învataturile Lui. Dar despre cine putem spune ca e sfânt?
C.R.: Poate ajunge cineva sfânt în societatea în care traim?
B.L.: Nu, din pacate. Actualul sistem al societatii exista pentru ca înca nu s-a gasit ceva mai bun. Societatea distruge posibilitatea de a trai dupa cum zice Scriptura. Sigur, sunt si pasaje ca „Sa dai Cezarului ce-i al Cezarului“. Dar în esenta omul nu poate fi mântuit, nu poate ajunge în ceruri decât daca scapa de influenta societatii. În majoritatea cazurilor, în societate, important e cum îl vad ceilalti. În „Ivona...“ despre asta e vorba. Ma port într-un fel ca sa apar cumva în ochii celorlalti, ceea ce nu are nici o legatura cu Mântuitorul, cu esenta adevarului absolut. Daca cineva ma face sa-mi dau seama cât de fals sunt nu-l pot suporta si îl voi distruge. Ivona e victima unui omor colectiv, din nou, o trimitere geniala la uciderea Mântuitorului. Textul e nemaipomenit pentru ca nu e ideologic. Atunci ar fi fost banal. Dar nu arata explicit ceva. Ne prezinta doar o situatie. Gombrowicz are un curaj extraordinar: nu se sfieste sa ne spuna în fata cum suntem. Si sa-si spuna în aceeasi masura si lui, pentru ca se simte o extraordinara autocunoastere. Sunt multe texte de teatru bune, dar acesta cred ca este printre cele mai importante din secolul XX. Mi se pare ca se apropie de „Hamlet“.
C.R.: De ce?
B.L.: Pentru ca si în aceasta poveste printul e singura persoana care observa situatia de robie spirituala în care sunt cu totii, chiar si el. Si vrea sa iasa din ea. Dar pentru asta are nevoie de un gest foarte curajos care, cum îl avertizeaza regele, contravine legilor naturii: iubeste o fata urâta. Unde scrie ca numai fetele frumoase pot fi iubite de un print? La sfârsitul primei parti, sambelanul îi spune lui Chiril ca femeile urâte sunt cele mai periculoase. Suna haios. Dar printul întrebase la început: „Nu pot iubi decât o femeie frumoasa? Una urâta nu pot?“. Filip are o tendinta spre absurd, spre ceea ce nu se poate. Mântuitorul ne sugereaza ceva ce nu putem face pentru ca suntem prea slabi. Oamenii au primit în dar si spiritul divinitatii. Tot ceea ce e bun în om e Dumnezeul din el. Tot ce e om în el e raul. Filip îsi da seama instinctiv ca ar putea iesi din fundatura în care sunt toti daca ar putea sa o iubeasca pe urâta. Apoi, când aude ca ea îl iubeste, treaba se complica si ajunge la o tulburatoare metafizica a iubirii. „Daca ea ma iubeste, eu nu pot sa nu o iubesc“ sau „Mergem sa învatam sa ne îndragostim“, zice el. Iar Gombrowicz contrapuncteaza prin Chiril: „Asa ceva nu se poate!“. E o încercare de a iesi din cercul închis al spiritului nostru. Degeaba stim iesirea aratata de Mântuitor, tot nu avem puterea sa iesim din acest cerc. Cei care ies nu mai au dorinta sa revina. Dar e foarte dureros sa iesi din aceasta zona omeneasca, plina de elemente negative. A iesi înseamna a urma chemarea divinitatii din sufletul nostru. Posibilitatea noastra de a iubi pe altii e primita de la Dumnezeu. Se spune ca si credinta e un dar. Nu poti ajunge la ea prin vointa. Cred doar cei ce au primit darul de a crede care dispare daca nu lucram la el, daca nu ne rugam zilnic. Ca sa avem sufletul întarit e nevoie de un antrenament zilnic pentru a rezista lumii si dorintei de a face fata cerintelor celorlalti. Aici e capcana enorma. A-l alege pe Dumnezeu înseamna a renunta la oameni. E un paradox pe care foarte putini îl înteleg. În Biblie se specifica: „Daca vrei sa Ma urmezi, trebuie sa-ti lasi femeia, copiii...“, pe toti... Cine nu reuseste sa întoarca spatele iubitilor/iubitelor nu Ma poate urma. E paradoxal, radical, socant. Multi raspund: „cum adica, sa nu-mi iubesc copiii?“. A-l iubi pe Dumnezeu e o alta zona, deasupra tuturor tipurilor de dragoste. E iubirea absoluta. Daca nu întelegi acest lucru, nu te poti numi credincios. În ce crezi, atunci? Majoritatea oamenilor aleg niste elemente din Scriptura, care le convin, cu care pot convietui. Nu încearca sa o înteleaga în totalitatea ei radicala. Absolutul frumos al lumii, Dumnezeu, nu poate fi atins cu jumatati de masura. Ivona, fiinta care emana niste taine adânci, pe care nu le întelegem, doar le simtim, ne lasa înmarmuriti când raspunde „Desigur“ sca stiu ca pentru mine a fost rastignit Cristos, n.n.t. Replica ei ne loveste, desi spune doar un cuvânt.
C.R.: În aceasta piesa în care ea are rolul principal, fiind centrul în raport cu care se structureaza toate personajele, Ivona nu spune decât câteva replici.
B.L.: Patru. Prima data zice „Lasati-ma în pace!“, apoi „Totul se învârte în cerc vicios. Totdeauna în cerc. Numai în cerc. Toate în cerc“. Adica nu în spirala. Aceasta e o cheie a spectacolului. Totul se reia. Printul repeta crima tatalui sau care a ucis o fiinta nevinovata, o lenjereasa, o crima care iese din întunericul trecutului. În prezent se întâmpla la fel. Printul are un prieten, pe Chiril, dupa cum Regele îl avea pe sambelan. Nu iesim din cerc. Degeaba ni se arata semnele, noi ramânem tot acolo. Vazându-le, le distrugem ca sa nu ne deranjeze.
C.R.: Si a patra replica ce relevanta are?
B.L.: A patra o rosteste când vine dupa ghemul de lâna. Ea încearca sa intre în aceasta societate, în constructia umana, sa faca ce i se cere ca sa fie vazuta bine. Dar nu reuseste. Vine de undeva din departari, încearca sa devina om, nu poate si e ucisa. Si totul e scris cu umor si ironie extraordinare.
C.R.: Am constat ca în fiecare seara teatrul a fost plin de tineri care au dansat pâna dimineata.
B.L.: Faptul e îmbucurator. Înseamna ca se simt în siguranta aici, ca scapa de apatie. Chiar râdeam ca pe timpul festivalului teatrul a devenit cea mai importanta discoteca din oras. Vin numai copiii legati de teatru, dar acum acestia sunt foarte multi. Sunt fericiti. Dupa spectacolele serioase pe care le vad devin exuberanti. Exact ca la grecii antici care, dupa ce asistau la cele trei tragedii din timpul zilei, unde avea loc ceva spiritual si complex, noaptea îl sarbatoreau pe Dyonisos destrabalându-se total. Eu cred ca oamenii au nevoie de lucruri serioase, dar ca trebuie creata si o atmosfera de festival.
C.R.: Între atâtea festivaluri care îndeasa publicului câte cinci spectacole pe zi naucindu-l de tot, dumneavoastra ati optat pentru o singura reprezentatie.
B.L.: Într-un eveniment în care se joaca cinci spectacole pe zi, unde trupele vin si pleaca, receptarea sufera. Teatrul se leaga de fenomenul linistii. Când facem teatru, încercam sa cream diferite structuri ale linistii. Muzica înseamna variatiunea linistii. Miscarea e variatiunea nemiscarii. Teatrul nu poate exista în absenta linistii, nu poate fi ceva agresiv, pus în vitrina. Atunci e doar interesant. Nu mai avem rabdare. Dupa cinci minute fugim afara, poate în alta parte gasim ceva mai interesant. Când mi-am propus sa fac festival, mi-am zis ca cel mai bine ar fi sa fie un singur spectacol pe zi, dar important. Pentru ca publicul sa se întâlneasca cu el si cu creatorii lui, sa-l ia cu el acasa. Sa lase sâmburele aruncat de spectacol sa încolteasca. Altfel, nu se întâmpla nimic. Îl uita. O întâlnire cu cineva cere liniste, atentie reciproca, deschidere si toleranta absoluta. Teatrul e proba tolerantei. Ma duc la teatru pentru ca sunt curios. Ce cred despre lume oamenii acestia care vor juca pentru mine? Ar trebui mentionat: „Nu jucam pentru voi, ci încercam sa împartim cu voi sentimentele sau presimtirile noastre legate de misterul existentei“. Altfel, intru la teatru doar ca sa ma distrez. Spectatorul ideal e cel foarte tolerant si foarte curios, care crede ca acolo poate afla ceva important.
C.R.: Uau! Ma regasesc în definitia asta.
B.L.: Celalalt spectator e unul de ocazie. Cauta la teatru ceva ce nu e specific acestei arte. Cauta circul.
C.R.: Dar si circul poate avea valente teatrale imense!
B.L.: Sigur. Cirque du Soleil paraseste complet zona bâlciului. Încearca sa împarta stiinta sa despre mister. Aceasta e esenta teatrului. Ar trebuie sa stim foarte multe, dar uitam învataturile esentiale, considerând ca se poate lua de la început totul. Grotowski spunea ca teatrul e sacru. Prin stiinta lor, actorii construiesc posibilitatea ca divinul sa intervina în spatiu iar spectatorii sa participe la el. Seamana mult cu ce se întâmpla în biserica. Se celebreaza bucuria existentei, la care participa oamenii care au avut sansa sa fie în acea seara la teatru. Acest lucru îl facea Andrei Serban cu „Trilogia antica“ unde nu se vorbea în româneste tocmai pentru ca regizorul voia sa ne faca partasi la misterul tragediei grecesti, care nu trebuie înteles rational. E o trimitere clara la sacralitatea teatrului. Daca începem sa jucam pentru spectatori, coborâm pe pamânt, pierdem darul primit, acela de a fi o punte între contemporanii nostri si poetii care vin din tarâmul zeilor. În 1992, ca student, eram la Festivalul U.T.E., care se tinea la Budapesta. Am participat la o întâlnire a studentilor de la Regie din toata Europa cu Strehler, unul dintre cei mai importanti regizori ai lumii. El sustinea ca noi, cei ce facem teatru, actorii si regizorii, nu suntem creatori. Menirea noastra e sa gasim mijloace ca sa putem transmite contemporanilor genialitatea poetilor. Modestia lui era foarte sincera. Shakespeare, Molière, Eschil au primit un dar extraordinar de la zei, fiind alesi sa emane înspre noi informatii complexe despre misterul existentei umane. Contemporanii nostri stau în liniste la teatru stiind ca vor primi învataturi importante chiar daca ele nu au legatura cu viata de zi cu zi. Dar ca sa o poata trai pe aceasta au nevoie sa li se spuna ca libertatea spirituala exista, ca trebuie doar sa vrem sa ajungem la ea.
C.R.: Care a fost spectacolul strain din festival preferat de regizorul Bocsárdi László?
B.L.: Au fost doua: „Orestia“ de la Deutsches Theater, pentru ca face puntea între noi si Eschil, cu singurul tip de teatru sacral care ne-a ramas. E foarte greu de pus în scena Eschil daca nu lucram în cheia ironiei, care ar putea distruge structura arhaica a tragediei. Mentalitatea personajelor difera de cea cu care suntem noi obisnuiti astazi. Repetarea unor replici la nesfârsit creeaza atmosfera de celebrare si constructia arhitecturala. Nu cea bidimensionala de azi. Constructia arhitecturala e monumentala. Se înalta pe verticala pentru a întâlni misterul existentei. De la Euripide începe, însa, ironia. Individualitatea e mai importanta. La Eschil ni se prezinta oameni care nu se pot sustrage destinului. Cursul faptelor nu depinde de decizia omului. Întelegi ca Oreste nu poate sa nu-si ucida mama. A-ti ucide mama e absurd, însa nu se poate întâmpla altfel. Este istoria umana. Trebuie sa fii pregatit, deschis, ca sa poti avea acces la spectacolul nemtilor. Nu cred ca toata lumea a reusit sa savureze. Era important sa stii povestea. Asta a facut si Andrei Serban când ne-a interzis sa întelegem cuvintele, dându-ne în schimb un rezumat banal si ne-a lasat sa vedem cum se întâmpla. Cât ne costa sa urmarim o dramaturgie dinainte stabilita de zei? De fapt, nici nu stim exact daca de zei. Parca nici nu e vorba de ei. Zeii sunt lânga noi, dar nu-i putem aborda „haideti, spuneti-mi ce trebuie sa fac si o sa fie bine!“. Asta e nelinistitor la greci. Zeii asista, dar nu pot rezolva lucrurile, pentru ca atunci n-ar mai fi nici o drama. Euripide deja îsi va bate joc de ei facându-i sa para mai mici si mai murdari decât oamenii. Spectacolul de la Berlin mi-a placut enorm. Dupa zece-cincisprezece minute am simtit ca ma sugrum de emotie, desi era greu de urmarit. Trebuie sa lucrezi foarte mult sa poti primi ce îti da aceasta montare, mai ales când depinzi de traducere. A avea un contact esential cu un spectacol înseamna ca tu, la rândul tau, depui energie. Nu se poate sa stai si sa astepti: „faceti-ma sa ma simt bine“. Exact cum nu poti sa-l savurezi pe Dostoievski daca nu lucrezi si tu. Trebuie sa faci liniste în jurul tau, sa nu te gândesti la altceva, sa nu întrerupi lectura de douazeci de ori, ca pierzi firul. Nu scoti telefonul si discuti, ca doar sunt lucruri importante în viata. Trebuie ca la un asemenea spectacol sa ne furam din viata o suta de minute, ceea ce ne vine foarte greu. Grecii îsi furau câte o zi. E bine ca exista acest mod de a face teatru. Nu zic ca e singurul, dar e unul sincer si adevarat. Am simtit ca oamenii astia chiar vor sa ne comunice ceva extraordinar de important pentru ei.
C.R.: Alte preferinte din timpul festivalului?
B.L.: Mi-a mai placut mult si spectacolul „BL“, cu bateristul Borlai Gergo si dansatoarea Ladányi Andrea. Era ceva esential în relatia sacra care se naste între un barbat si o femeie. În momentul culminant, femeia se asaza în spatele bateriei, barbatul o ia de mâna si, folosindu-se de mâna ei, începe sa bata un ritm complex si imposibil de interpretat daca femeia nu se relaxeaza si nu se preda total barbatului. Ideea e dementiala. Corpul femeii dispare complet, pe fata ei se vede cum traieste altceva, cum se rupe în doua: corp si spirit. Prin corpul care se pune în slujba barbatului – numai daca femeia reuseste sa i se sacrifice –, ajungem la esenta care da nastere; de data aceasta, unui ritm frumos. Amândoi sunt artisti de talie mondiala. „Orestia“ si „BL“ mi s-au parut primare. Toate celelalte erau spectacole bune în felul lor, unele putin mai prafuite, altele pline de forta, unele mai traditionale, altele care se voiau socante si asta se simtea, unele foarte coerente si simple, poate prea simple pentru cultura noastra teatrala din România, ca „Procesul“ lui Kafka de la Divadlo Komedie din Praga, care mie mi s-a parut bun, dar care cerea participare puternica din partea publicului ca sa întâlneasca finetea si subtilitatea unui teatru de esenta, cu actori foarte buni, care jucau doar cât trebuia. Alta cultura teatrala: actorul e mult mai retras. Unii colegi de-ai mei au refuzat forma aceasta. Spectacolul de la Stary Teatr din Cracovia pe acelasi text al lui Eschil, „Orestia“, pe care l-a facut si Deutsches Theater, mi s-a parut mult mai putin relevant decât al nemtilor. Un spectacol puternic, la moda, care probabil da multora excese de bucurie. Parerea mea, însa, e ca au facut un spectacol de Euripide din textul lui Eschil.
C.R.: Cu alte cuvinte, l-au psihologizat. În concluzie, a iesit bine Festivalul?
B.L.: Eu zic ca da. Ma simt linistit, îi vad pe oameni fericiti, deschisi. Concetatenii mei arata altfel în sala de spectacol, ca si cum s-ar fi schimbat orasul. Mi se pare ca au încasat o cantitate importanta de lumina. Eu nu cred în capitale. Cultura exista oriunde se crede în ea. Acelasi fluviu functioneaza sub noi. Trebuie doar sa sapam o fântâna. Depinde de înaltimea peisajului. Sunt unele peisaje unde e nevoie ca fântâna sa fie sapata mult mai adânc, pentru ca apa e departe; în alte locuri, e aproape de suprafata, ca în cazul „Orestiei“ de la Berlin.