Cioran sau despre "eul detestabil"
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura ideilor »
Autor: GEORGE APOSTOIU
Emil Cioran si-a câstigat prestigiul literar în Franta. Nu usor. Si destul de târziu fata de cum si-ar fi dorit. Cultul i l-au construit mai întâi românii, dar trebuie spus ca el nu a functionat la Paris în aceiasi parametri. Cu putin orgoliu, scuzabil altfel, mai putem spune ca faima lui Cioran de scriitor realizat în limba si cultura franceza a fost ceva mai bine cultivata în România decât în patria lui de adoptie. Noi avem pacatul de a opera cu ,,cel mai…”. Cioran era pentru noi ,,cel mai mare stilist…”. La Paris nu se fac astfel de clasificari. În ,,O istorie vie a literaturii franceze de azi”, publicata de Pierre de Boisdeffre în 1958, Cioran nu figureaza, desi îi aparusera la Paris, în 1949, ,,Précis de décomposition”, în 1952 ,,Syllogismes de l'amertume” si în 1956 ,,Histoire d'exister”. Dintre românii realizati în Franta în Istoria respectiva figurau, totusi, Eugen Ionescu si Tristan Tzara. Din nefericire, atunci când meritele i-au fost recunoscute, s-au gasit unii interesati sa ne aduca aminte ca filosoful a avut ceva raporturi cu miscarea legionara, ,,culpa” care îl trimite din nou sub umbrele reci ale ingratitudinii.
Cioran s-a vrut un destructivist zgomotos. I-a reusit pâna la urma. A facut-o cu geniu. Si-a câstigat si admiratori. În unele medii intelectuale a ajuns un rasfatat, chiar daca scriitorul glosa pe seama ,,eului detestabil”. Era o recunoastere a talentului lui. Daca înlaturam adoratia venita din snobismul subtire (si în exces) mai ales la români, scriitorul ni se înfatiseaza ca un înger revoltat, patruns prin efractie în împaratia lui Dumnezeu sau în ordinea lumii, pe care le priveste iscoditor si despre care scrie mimând când revolta, când siguranta unor adevaruri pe care nu le vede puse în cumpana. O ipostaza care-i favorizeaza celalalt statut, de filosof. În 1983 înca mai avea convingeri intransigente si îi declara scriitorului Hans-Jurgen Heinrichs: ,,Esecul este aproape elementul esential al vietii. Este mai important decât moartea, este o lege universala a tot ce fiinteaza! Totul trebuie sa esueze – si esueaza! Pentru mine faptul nu este neaparat deprimant. Este o componenta a existentei – moartea nefiind decât o încununarea a unui mare esec” (vezi ,,Cioran – Portretul unui sceptic radical, de Bernd Mattheus în ,,Lettre internationale, ed. româna, primavara 2008).
Scriitorul s-a remarcat printr-o grabita si originala predispozitie de afirmare înca înainte de a parasi România, în 1938. Teribilismul si violenta de limbaj la care recurgea pentru a se face remarcat nu îsi au egal decât în intentia deliberata – ramâne de vazut si cât de sincer asimilata, Paul Everac vorbea de un ,,delir apologetic” -, de a îmbratisa idei excentrice politic si bizare existential. Una provine din iluzia lui de a cauta fara discernamânt solutii politice aberante framântarilor lui proprii, nemultumirilor carora nu le dadea de margini, nu le putea fixa contururile. Alta idee excentrica este alimentata de natura lui speculativa, proprie filosofilor, pasiunea pentru iscodirea, pe canale logice neobisnuite omului comun, a intimitatii fenomenelor sau a oamenilor. Aici, performanta este evidenta daca o plasam în spectaculosul în sine sau în literatura. El a marturisit ca este greu sa rezisti tentatiei politice, trebuie sa te supraveghezi permanent. Avem, deci, un raspuns la cauza apropierii lui de miscarea legionara pe care o va mai explica si în alti termeni. Pentru filosofie nu ne ramâne decât exercitiul de admiratie neangajanta pentru ca dupa întelegerea lumii, asa cum o detectam la Cioran, drumul este imposibil: ,,Înapoi înspre haosul initial, înspre haosul absolut!”, ne îndeamna el în ,,Pe culmile disperarii”, 1934, nemultumit de totul, revoltat de orice. Revolta lui hiperbolizata se dezvolta, scriitoriceste vorbind, între idealizarea fortei oarbe a politicului: ,,Nu exista om politic în lumea de astazi care sa-mi inspire o simpatie si o admiratie mai mare decât Hitler” (1934), si disperarea de a trai: ,,M-am saturat de lume, de umanitate” (1992). În formula întra dispretul total. Chiar si fata de propria tara (a se citi ,,Schimbarea la fata a României”, 1936), de propriul popor pe care nu-l gaseste capabil sa exerseze puterea asupririi sau mânia revoltei: ,,..lipsiti de aceasta îndoita fericire (a ungurilor, laudati pentru a fi fost asupritori înainte de a fi revoltati n.n.) noi ne purtam cum se cuvine lanturile”. Dispretuieste în gol totul si pe toti, pe francezi, pe rusi, pe unguri, pe evrei (,,daca as fi evreu, m-as sinucide pe loc”). Nu se îndoieste, ci îl besteleste si îl acuza pe Dumnezeu: ,,În «Faust», diavolul e slujitorul lui Dumnezeu. Ma întreb uneori daca nu e tocmai pe dos, daca nu cumva Dumnezeu e slujitorul diavolului. Fiindca, daca acceptam ca demonul, ca diavolul guverneaza lumea, totul se explica. Daca însa Dumnezeu e cel care domneste, totul devine de neînteles”. Printre aceste ispravi, printre aceste insulte, sa ne oprim la cea care nu implica un popor. Cea în care îl invoca blasfemiator pe Dumnezeu. În text, mi se pare, gasim cheia alergiilor si a razvratirii lui Cioran. El traieste cu convingerea ca rânduiala lumii este iremediabil rau tocmita în punctul ei originar iar vina este mai întâi a lui Dumnezeu si apoi a omului. De aici deznadejdea care îl încearca pâna la a considera ca solutia este revolta si chiar sinuciderea. Daca îsi pune problema alternativei, atunci socoteste ca aceasta poate fi gasita în miscarea legionara. Gest de revoltat perpetuu care îsi imagina ca o lume bezmetica si în fierbere îi poate satisface pornirile teribiliste. Personal, cred ca ,,reactia” este bine mimata. Este dovada neputintei lui de a gasi raspunsuri adecvate la propriile framântari. ,,Într-o natiune de slugi (o noua insulta adusa românilor), Codreanu a introdus onoarea, si într-o turma fara vertebre, orgoliul” (1940). Stupid. Aici este a doua cheie a cazului Cioran.
Daca luam în serios ideile lui Cioran nu avem motive sa-l urmam, nici macar sa-l pretuim. În ,,Odiseea ranchiunei” publicata în Franta, (,,Histoire et utopie” 1960), el ne pune în fata excesului de sensibilitate si de nemultumire care îl devasta: ,,Cele mai multe nopti albe ni le petreceam hacuindu-i în gând pe dusmanii nostri: le smulgeam ochii si maruntaiele, le storceam vinele de sânge, le calcam în picioare si le zdrobeam madularele; din milostenie, le lasam spre folosinta scheletul”. Daca luam în serios scriitura, adica literatura lui, atunci cultul pentru Cioran are un suport: ,,Astazi reconciliati cu grozavia, asistam la o contaminare a utopiei de catre apocalipsa: ,,noul pamânt” ce ni se profeteste capata tot mai mult înfatisarea unui nou infern. Dar noi îl asteptam, acest infern, ne facem chiar o datorie din a-i grabi venirea” (,,Mecanismul utopiei”). Într-o perioada de criza istorica, de criza a civilizatiei, Cioran forteaza toate resursele si virtutile limbii pentru a-si striga disperarea sau revolta. Rezultatul este literatura, nu politica. Iar daca tinem neaparat sa-i gasim locul printre filosofi, atunci, în sens obisnuit, el este un anti-filosof.
Dupa moarte, cultul lui este asaltat chiar si în tara în care a fost construit. Adica în România. Este o reactie politica oportunista. Este, pe de alta parte, rezultatul unei introduceri neadecvate în opera lui Cioran, fie prin lecturi superficiale, fie prin interpretari directionate. Cioran este victima fie a idolatriei, fie a antipatiei. Ar merita ca nici una sa nu functioneze. Cioran nu este un scriitor de ,,Biblioteca pentru toti”. Cei care îl antipatizeaza mimetic în România o fac cu interes (amintesc în treacat cazul Martei Petreu) sau cu stângacii ridicole. Un Costica B. publica în revista ,,Studii culturale” 1/2000 o ineptie intitulata ,,O generatie de aur cu (z)garda de fier”. Titlul însusi anuleaza interesul pentru lectura. Daca, totusi, cineva se aventureaza, se poticneste de locuri comune debitate masinal: copil teribil, pe culmile disperarii, rusinea de a fi român. Costica în cauza aplica infantil scriitorului epitetul ,,histrion” de cinci ori în numai sapte rânduri. O performanta de ignorant. Lecturile superficiale si arogante de dupa 1990
i-au fixat lui Cioran o imagine departe de valoarea lui. În rândurile de mai jos nu îmi propun sa intru în substanta operei lui. Au facut-o altii cu competenta si cu succes. Complicata scriitura a lui Cioran nu este la îndemâna oricui. Acolo nu este numai literatura. Nu este nici numai filosofie. Iar pentru politica nu face tratate. Ci este o anumita literatura, o anumita filosofie. Recentele atacuri si condamnarea lui pentru apropierea de Garda de Fier par sa urmareasca – daca nu aceasta este adevarata intentie, un astfel de scop este servit indirect, copios si nedrept -, stergerea meritelor lui Cioran, ,,cel mai mare stilist din literatura franceza”, cum se împanau pâna nu demult unii sa-l considere.
Scrisorile lui trimise în 1947 parintilor si fratelui lui, dar mai ales marturisirile din ,,Tara mea” devin esentiale pentru întelegerea bravadei xenofobe, inclusiv antiromânesti, a lui Cioran. Legaturile cu miscarea legionara sunt explicate, poate nu suficient de lamurit, chiar de scriitor: ,,Pe vremea când eram tânar, întreaga Europa credea în tineret, întreaga Europa îl împingea în politica, în probleme de stat. Adaugati la aceasta ca tânarul e teoretician, semi-filozof si ca are nevoie cu orice pret de un ,,ideal” smintit. El nu se multumeste cu o filosofie modesta: este fanatic, conteaza pe nebunie si asteapta de la ea totul. Noi, tinerii tarii mele, traiam în Nebunie. Era pâinea noastra cea de toate zilele. (,,Tara mea”). Marturisit, scriitorul se va fi crezut si mântuit: ,,În multe privinte eu nu mai sunt acelasi. Mi-am schimbat oarecum punctul de vedere în tot ce priveste realitatile ,,istorice”. Uneori îmi pare direct comic ca am putut sa scriu ,,Schimbarea la fata”; nu ma mai intereseaza. În afara de poezie, metafizica si mistica nimic n-are nici o valoare”, îi scria fratelui lui în 1947.
Italianca Lea Vergin îi aminteste, în 1984, lui Cioran, de legaturile cu ,,fascismul” si îi cere sa-si precizeze pozitia. Raspunsul: ,,Ar trebui sa povestesc tot ce s-a întâmplat în România în epoca tineretii mele, ar fi nevoie de atâta timp! Eram împotriva regelui, îl uram cu o ura feroce, care provenea dintr-un fapt precis: în fiecare zi, citeam într-o biblioteca ce se afla în fata Palatului Regal (eram cam sarac) si-l vedeam pe rege iesind si intrând etc. Am sfârsit prin a avea o ura îndârjita împotriva lui. La vremea aceea, eram total anarhist, de fapt, în biblioteca aceea îi citeam pe anarhisti, aveam douazeci de ani…În aceea epoca, exista o organizatie care era un amestec ciudat de fascism, misticism si de fanatism religios ortodox, care se chema Arhanghelul Mihail…”. Apoi povestea intra în concret si nu mai este interesanta.
Exista dificultati de tot felul în întelegerea omului si în receptarea scrisului lui Cioran. Mai întâi estetice: el foloseste constructii stilistice surprinzatoare, cu o placere diavoleasca pentru paradox încât este nevoie de o buna introducere în estetica scrisului pentru a fi gustat si înteles. Ca mesaj, lucrurile sunt mai complicate si, pot sa ma însel, cred ca Cioran nu a fost înca decriptat. Mai trebuie timp. Si buni exegeti.
Cioran face exercitii platonice de ura, crize de furie, pasiuni pentru nebunie. Este un disperat. Este obsedat de sinucidere. Dar cum spunea Noica, ,,e putin probabil ca cineva sa se fi sinucis cu o carte a lui Cioran în mâna” . Trebuie sa întelegem din remarca lui Noica ceea ce este de înteles: la Cioran avem de-a face cu o atitudine livresca. El biciuieste cinic nervii cititorului, are placerea de a blasfemia urmarind încrâncenat sa contrarieze: ,,Îmbatat de furie împotriva stramosilor mei, nu stiam cum sa-i ucid înca o data, definitiv. Le uram mutismul, ineficacitatea si toate secolele pe care le umplusera cu abdicarile lor. Ideea pe care o aveam era ca mormintele, cu osemintele lor cu tot, trebuiau aruncate în aer; trebuia profanata linistea mortilor, trebuia sa ne razbunam pe ei, sa le batjocorim înfrângerile, sa facem praf si pulbere acel ,,odinioara” al nostru, neantul nostru dintotdeauna… Ideea mea, nu mai e cazul sa o spun, nu a declansat nici o cruciada. O vreme, ea m-a satisfacut. Apoi m-a apucat lehamitea sa urasc în van si m-am lasat cuprins de o ura mai vasta, în care intra toata lumea, care se întindea de la dispretul resimtit fata de vecin pâna la o anarhie cosmica” . Tabloul este uluitor! Avem aici un furios care uraste totul. În limitele unei normalitati psihice asa ceva nu este posibil decât ca exercitiu literar. Ceea ce, cred, îl urmarea obsedant pe Cioran: ,,Îmi urâsem tara, urâsem pe toata lumea si întreg universul: nu mai îmi ramânea decât sa ma urasc pe mine: ceea ce am si facut pe calea ocolita a disperarii”. Ca oricare înger razvratit, nu putea decât sa fie învins. Nu si estetic!
Poate ca dificultatea de a-l întelege cu adevarat pe Cioran sa fie de vina pentru receptionare preponderent admirativa pâna mai ieri, acuzatoare odata cu ,,redescoperirea” unui Cioran-legionar. Desigur, în opera lui abunda aberatiile politice, scriitorul are o strategie de a soca la care recurge frecvent: ,,Ar fi o crima sa omori un Richard Strauss, pe un Furtwangler, pe un Klages, dar nu mi se pare o crima în a distruge existenta câtorva indivizi în care dorinta de putere nu-si putea gasi nici o satisfactie”. S-a vazut ca este nedrept si cu Dumnezeu. Chestiunea este daca îl contesta cu adevarat pe Creator. Poate ca vrea sa spuna altceva si altfel, cu totul diferit fata de altii. De ce sa nu luam în seama si o astfel de stratagema la unul care întoarce mereu lumea si lucrurile pe dos? ,,Fara Bach, Dumnezeu n-ar mai fi el însusi. Fara Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mâna a treia. Bach e singurul lucru care-ti da impresia ca universul nu e ratat”. Cine vrea sa staruie pe text poate descoperi – iata, o alternativa de interpretare –, ca Cioran nu-l neaga pe Dumnezeu, ci spune în alt fel cât de necesara îi este omului obisnuit creatia artistica pentru a-si face o reprezentare mai buna despre divinitate, pentru a-si justifica, pe aceasta cale, mai bine si mai sincer motivele de admiratie pentru Dumnezeu. Cioran este un creator. El creeaza o lume. O lume a lui. Nu suntem obligati cu totii sa o populam. El este îndreptatit sa faca parte din rasa aleasa a marilor spirite. Ceea ce este extraordinar – iata o banalitate! -, la Cioran este arta, nu atitudinea politica. Nu teribilismul, nu disperarea mimata, nu histrionismul. Si nici macar apropierea lui de miscarea legionara daca o raportam la opera literara! Si-a marturisit pacatul si l-a explicat el însusi în scrisorile catre parinti, catre fratele lui, în interviuri date în Italia, în Germania si în Franta. A facut-o cu sinceritate, a demontat singur ,,eul detestabil”, ne-a facut sa întelegem ca nimic din ceea ce ar fi putut tine de supralicitarea si narcisismul ,,eului detestabil” nu fusese decât un pretext, o tema de creatie. Scriitorii mari nu sunt oameni obisnuiti. Cu tot ceea ce a avut mai bun, de la virtutile limbii literare, la îndoiala existentialista hipersensibilizata, metamorfozata estetic nu numai în dispret si ura, ci si în disperare, Cioran ramâne un Ianus: ,,Când esti tânar, îti cauti eroi; i-am avut si eu pe ai mei: Heinrich von Kleist, Caroline von Gunderode, Gerard de Nerval, Otto Weininger… Îmbatat de sinuciderea lor, eram sigur ca numai ei mersesera pâna la capat, ca au tras, prin moarte, concluzia corecta cu privire la iubirea lor contrariata sau fericita, la mintea lor nebuna sau la crisparea lor filosofica”. Asta este o fata, cea venita din narcisismul lingvistic, estetic si filosofic. Este si cealalta fata, când scriitorul se arata sincer. Într-o epistola trimisa unui prieten, la 19 februarie 1985, el scria ,, De fapt, s-ar cuveni sa traiesti si sa mori acolo unde ai veni pe lume”. Se spune ca înainte de a muri, Cioran nu a mai putut vorbi decât româneste. Printr-un tragic capriciu al destinului, franceza, limba în care îsi capatase autoritatea scriitoriceasca, o uitase.
Am încercat sa gasesc un ,,apropiat” lui Cioran, în zbaterile lui artistice si nu m-am putut opri – si acolo am facut-o cu spaima! -, decât la Van Gogh. Daca as fi convins ca pot sa înlatur diferenta dintre tragismul real si cel mimat nu as avea prea multe rezerve sa-i aseaman. La amândoi arde ceva. Amândoi incendiaza cerul.
Confesiunile din epistole si pocainta din ,,Mon Pays” pot ajuta la depasirea idiosincraziilor, la întelegerea altfel a ratacirilor politice. Nu vom avea satisfactia ca am descoperit un Cioran lecuit, dar o vom avea pe aceea a întelegerii ca Cioran face literatura chiar si când se complica în disperare si în politica. Important este sa ramânem fideli si constanti în considerarea valorii operei lui literare.
În final, câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care Cioran o trimitea din Paris, la 17 aprilie 1947, parintilor lui, la Sibiu: ,,În fond, toate ideile sunt absurde si false; nu ramân decât oamenii, asa cum sunt ei, indiferent de origine si credinte. În aceasta privinta m-am schimbat mult. Cred ca niciodata nu voi mai îmbratisa nici o ideologie”.
Marturisirea atât de omeneasca. De ce nu este crezuta!