Eseu despre destin
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
„Farâme de memorii“, de José Saramago, carte aparuta la Polirom (seria de autor), în traducerea din limba portugheza a Georgianei Barbulescu, careia îi datoram si notele la editia româna, este un autentic eveniment editorial al acestei primaveri, în contrast izbitor cu multe dintre aparitiile literare trâmbitate de tarabagiii „elitisti“ si bugetofagi dâmboviteni ori bahluvieni. Daca esti, cum se spune îndeobste, mai slab de înger – ca tot sunt îngerii si moastele la moda pe aici, prin Balcania –, adica, în fond, mai sensibil, mai lucid, mai cinstit în primul rând cu tine însuti, dupa lectura memoriilor lui Saramago – ca sa nu mai vorbim de marile sale romane – risti sa îti arunci pixurile, pixelii, stilourile si sa te apuci de altceva, eventual de politica, fie ea si drapata civic, sau de cresterea oilor, mai ales ca si una si cealalta sunt mult mai profitabile.
Între altele, frapant în aceasta carte este ca granita dintre nonfictiune si fictiune e foarte fluida. Dar nu neaparat aceasta te scuteste de a-ti mai pune – ca în cazul atâtor altor scrieri de acelasi gen – problema sinceritatii confesiunii, a veridicitatii faptelor si întâmplarilor narate ori a autofictiunii. Saramago însusi precizeaza: „Anumiti autori, printre care ma includ, privilegiaza, în povestile pe care le spun, nu istoria pe care au trait-o sau o traiesc (fugind astfel de capcanele confesionalismului literar), ci istoria propriei memorii, cu exactitatile si scaparile ei, cu minciunile ei care sunt în acelasi timp adevaruri si adevarurile ei care nu se pot feri de a fi în acelasi timp minciuni. Daca ma gândesc bine, eu sunt numai memoria pe care o am, si aceasta este singura istorie pe care vreau si pot s-o povestesc“.
Ai sentimentul ca orice ar spune autorul despre ce
s-a petrecut în anii copilariei sale, deci cei ai fundamentalelor initieri, caci aceasta este perioada din biografia sa pe care o evoca în „Farâme de memorie“, ar fi, oricum, perfect credibil. Ai, în fine, impresia ca daca autorul „Evangheliei dupa Isus Cristos“ si „Eseului despre orbire“ (doua dintre capodoperele sale) ar afirma ca Lisabona, capitala tarii lui, se afla nu la extremitatea vestica a Europei, ci pe un alt continent sau într-o alta galaxie, geografia nu ar avea altceva de facut decât sa se modifice. Si asta, pentru ca, paradoxal, ori numai aparent paradoxal, exista în aceasta carte de memorialistica o permanenta, as zice borgesiana îndoiala, privind relatia scriitorului cu propria memorie, fatalmente selectiva, dar si o filosofica mefienta în a convinge pe cineva de ceva. si poate tocmai de aceea Saramago este mai credibil si mai convocant în meditatia sa decât alti multi memorialisti. O asemenea forta vine si din magia scriiturii, din farmecul povestirii simple si cuceritoare, din stilul percutant. O propozitie banala pe care o poate rosti sau scrie oricare dintre noi se încarca, la Saramago, cu sensuri de o profunzime nebanuita si suna, sub condeiul sau, cu totul altfel. Un sunet greu de definit, dar seducator.
Aventura constiintei – sintagma cu care Marin Preda îsi începe „Viata ca o prada“ – a celebrului scriitor, laureat al Premiului Nobel – unul dintre putinii care reabiliteaza prestigiul mult râvnitului trofeu, batut de toate vânturile ideologice si ale corectitudinii politice în deceniile postbelice – a început într-un satuc, situat la circa o suta de kilometri de Lisabona, pentru ai carui locuitori, de secole, existenta nu e decât o încrâncenata, dura lupta si o neîntrerupta truda: Azinhaga. Se confirma înca o data adevarul ca marii oameni se nasc nu doar în case mici, cum credea Nicolae Iorga, ci si în localitati mici, pe care ei, marii oameni, sunt parca meniti, sunt „trimisi“ sa le scoata din anonimatul istoriei si sa le proiecteze într-o constelatie la care nu pot accede multe dintre orasele cu pretentii din tari si zone cu civilizatii mai vechi sau mai noi.
Azinhaga, toponimic cu o sonoritate putin stranie, un sat oarecare, dar cu o istorie îndelungata, este locul unde îsi are sorgintea aproape tot ceea ce înseamna personalitatea si opera scriitorului. Cultul radacinilor a caror seva scriitorul o simte în fibra cea mai intima a fiintei sale domina povestea lui Jose Saramago si, în definitiv, explica universalitatea operei sale, caci, avea dreptate G.Calinescu, marii scriitori sunt scriitori ai patriilor lor. Desigur, important într-o asemenea scriere este cum e marturisit acest cult, cum este exprimat în cuvânt. Altminteri, nu ne-am mai lasa captivati de lectura unei carti de amintiri si confesiuni, ci am citi, pur si simplu, pentru informare, o fisa biobibliografica seaca sau un articol de dictionar ori unul dintr-o lucrare de istorie literara didactica. Dar iata textul în deplin acord cu… contextul: „În aceste locuri am venit eu pe lume, de aici, pe când nu aveam înca doi ani, parintii mei, migranti împinsi de nevoi, m-au luat la Lisabona, spre alte moduri de a simti, de a gândi si de a trai, ca si cum faptul de a ma fi nascut unde m-am nascut ar fi fost consecinta unei erori a soartei, a unui moment în care, întâmplator, destinul era distrat si pe care înca îi statea în putere sa-l corecteze. N-a fost asa. Fara ca nimeni sa-si dea seama de asta, copilul îsi întinsese cîrcei si radacini, samânta fragila care eram pe atunci avusese timp sa calce, cu picioarele ei minuscule si nesigure, lutul solului, ca sa primeasca de la el, pentru totdeauna, marca originala a pamântului, acest fund miscator al imensului ocean al aerului, acest mâl, când uscat, când umed, compus din resturi vegetale si animale, din ramasite de tot si de toate, din roci macinate, pulverizate, din multiple si caleidoscopice substante care au trecut prin viata si s-au întors la viata, asa cum se întorc mereu sorii si lunile, inundatiile si secetele, gerurile si caldurile, vânturile si acalmiile, durerile si bucuriile, fiintele si neantul. Numai eu stiam, fara sa fiu constient ca stiam, ca în filele invizibile ale destinului si în meandrele oarbe ale întâmplarii îmi fusese scris sa ma mai întorc o data la Azinhaga ca sa ma nasc definitiv. Pe toata durata primei copilarii si, de asemenea, în primii ani ai adolescentei, satul acela sarac si rustic, cu hotarul lui sopotitor de apa si de tonuri de verde, cu casele lui scunde înconjurate de griul argintiu al livezilor de maslini, uneori pârjolit de arsita verii, alteori înghetat de bruma ucigasa a iernii sau înecat de revarsarile care-i patrundeau în interior, a fost leaganul unde s-a împlinit gestatia mea, buzunarul unde micul marsupial s-a retras ca sa faca din persoana sa, în bine si, poate, în rau, ceea ce numai ea însasi putea sa faca, tacuta, tainica, solitara“.
Tot în acest univers rustic, plin de tentatii si mistere pentru copilul si adolescentul de odinioara, s-a produs si, asa-zicând, click-ul iluminarii, cel care nu mai poate fi uitat, si folosesc termenul click inspirat si de faptul ca autorul raporteaza momentul la ceea ce el numeste „minunatiile precocilor manipulatori de universuri virtuale“, care i se par totusi niste „nimicuri“ fata de ceea ce s-a produs în momentul acela a carui „amintire va dura atât cât va dura si viata mea“. Adolescentul de 15 ani pleaca de la casa bunicilor sai spre o alta asezare, aflata de partea cealalta a râului Tejo, ce strabate tinutul, pentru a se întâlni la un bal cu o fata „de care credeam ca sunt îndragostit“. Cum ni s-a întâmplat si unora dintre noi (mie, cel putin!), îndragostitul este ajutat de cineva care nu se poate sa nu existe pentru ca povestea sa se împlineasca: un batrân barcagiu, ce arata „ca un sfânt Cristofor“, care îl trece dincolo cu barca sa („traiam un moment pe care n-aveam sa-l uit niciodata“). Strabate apoi, fara sa întâlneasca fiinta omeneasca, un drum lung peste câmpuri, prin lanuri de porumb si peste diguri pâna la lasarea noaptii, când „în linistea câmpului se auzeau doar pasii mei“. De la bal pleaca în miez de noapte luând-o iar peste câmpuri pentru a se întoarce în Azinhaga, pe drumul cel mai scurt posibil. O noapte cu luna, fabuloasa, un copac singuratec în imensitatea câmpiei, o liniste cosmica de o tulburatoare poezie: „Brusc, începu sa sufle un vânt iute. Înfiora tulpinile fragede ale ierburilor, facu sa freamate lamele verzi ale papurisurilor si sa se onduleze apele negre ale unei balti. Ca o unda, înalta usor ramurile întinse ale copacului, se urca pe trunchiul lui fosnind si atunci, deodata, frunzele îsi rasucira spre luna fata ascunsa si întregul fag (era un fag) se acoperi de alb, pâna la vârful cel mai înalt. A fost un moment, nimic mai mult decât un moment, dar amintirea lui va dura atât cât va dura si viata mea. Nu existau tiranozauri, martieni sau dragoni mecanici, e sigur ca un aerolit a trecut pe cer (nu e greu de crezut ca asa a fost), dar umanitatea, asa cum s-a constatat dupa aceea, nu s-a aflat în pericol. Dupa ce am mers mult, zorile erau înca departe, am dat, în mijlocul câmpului, de o baraca facuta din crengi si paie, iar înauntru de o bucata de pâine de porumb mucegaita, cu care mi-am putut pacali foamea. Acolo am dormit. Când m-am desteptat, la primele raze de lumina ale zilei, si am iesit frecându-ma la ochi în ceata luminoasa care abia de lasa sa se vada câmpurile din jur, am simtit în mine, daca îmi amintesc bine, daca nu inventez acum, ca ma nascusem, în sfârsit, definitiv. Venise vremea.“
Asemenea accente („daca îmi aminesc bine, daca nu inventez acum“) de detasare ironica, de simt al relativului, dar si de o virila duiosie, revin ca niste contrapuncte ce potenteaza întreaga naratiune a lui Saramago. În literatura româna subiectiva nu exista decât doua carti comparabile cu aceasta capodopera a marelui scriitor portughez: deja pomenita „Viata ca o prada“ a lui Marin Preda si „Viata ca o corida“ a lui Octavian Paler. (va urma)