Evanghelii laice

articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09
» cultura literară »
Autor: ADRIANA STAN

Pentru Dan Lungu, cel mai tradus tânar prozator, alaturi de Filip Florian, scrisul are toate datele unei afaceri de succes, condusa sagace si eficient, cu real randament, dat fiind ca îi apar romane cam la 2 ani. Recunoscut de toata lumea, fie entuziast, fie cu reticenta, flerul sociologic al autorului i-a favorizat buna pozitionare pe piata. Ca ia în vizor mica mare lume a blochistilor, nostalgia batrâneasca dupa comunism, ticalosia jurnalistilor sau bigotismul senin al românilor - cum se întâmpla mai recent, Dan Lungu izbuteste sa traga spuza de pe turta sociala postdecembrista într-un mod foarte profitabil narativ: veridicitatea statistica a tipologiilor prezentate îi autentifica proza, iar pitorescul acestora îi cucereste pe multi cititori.





 Cum creativitatea sa este, asa zicând, determinata, prozatorului nu îi vine prea lesne sa dibuie aurita cale de mijloc între mimetismul facil si fictionalizarea credibila - fapt ce a iesit în evidenta mai ales în „Sunt o baba comunista!“ Cert este oricum ca aprecierile sau criticile la adresa lui Dan Lungu se învârt în jurul capacitatii - mai mult sau mai putin prizata - de rezonator al universului cotidian. Romanele sale exemplifica, într-adevar, relatii strânse de rudenie cu vechiul realism de comédie umana. Caracteristice îi sunt personajele next-door, oameni pe care-i poti întâlni zi de zi la coltul strazii sau pe scara blocului, iar în dexteritatea cu care autorul agata si rotunjeste tipologii familiare sade, mai mult decât la oricare din confratii sai români, o specie de altruism burghez. Fiindca viziunea de ansamblu a prozei sale nu sare din granitele unui optimism comunitar discret, iar stilistica moderata rafineaza în general tehnica reportajului doar pâna la limita unui umor prietenos, Dan Lungu e atletul cu misie al unui umanism în tonuri medii. Exact ceea ce - nu-i greu de ghicit - îi va garanta mereu un loc caldut în canon, cât si exportabilitate: autorul vine din est si merge în vest cu un mesaj de pace & neagresiune. Cum deci sa n-o iei de buna?
Obisnuit sa iasa în fata prin istetime caracterologica, vâna epica pura nefiindu-i neaparat atu, Dan Lungu lasa totusi sa se vada în ultimul sau roman, „Cum sa uiti o femeie“, efortul sporit de a ridica miza. Studiul de personaj tinteste aici un nivel mai profund de analiza a inconsistentei relatiilor umane. Parasit subit de iubita sa, Andi gaseste, pe masura ce cauta o explicatie a disparitiei, prilejul de a-si reevalua raporturile cu sine si cu cei din jur, câstigând apoi necesarele doze de seninatate, dar si de ironie, prin experientele din preajma grupului de adventisti. La prima vedere, cel putin prin comparatie cu discutatul caz al „babutei“, Dan Lungu evita accentele frontale ale moralizarii, deoarece paseaza narativ vocea de predica grupului pocaitilor, luat blând în raspar. Nu mai putin demonstrativ însa, o morala direct crestineasca a echilibrului personal si a „iubirii aproapelui“, cum s-a spus deja pe ton pozitiv (în „Dilemateca“), îi este consubstantiala romanului de la un capat la altul.
Caci în jurul lui Andi, personaj mai degraba transparent, roiesc discursuri divergente menite sa rotunjeasca, în coliziunea lor, un anumit tâlc vizând valori principiale ca modestia, încrederea sau dragostea fata de celalalt. Un ghid al bunelor maniere si gesturilor întelepte ce ar trebui sa guverneze existenta omului mediu. Ca jurnalist la departamentul de investigatii al unui ziar ce nu se rusineaza de noroi si scandaluri, el ia contact cu „o lume infecta, populata de hrapareti, mincinosi, intriganti, cartofori, fosti si actuali securisti“. Exploatat la maximum, inclusiv prin stanta de caricatura a sefului burtos si badaran, cliseul pauperitatii morale a lumii jurnalistice e activ la nivelul unei ideologii sfatoase ce face, în subtext, elogiul omului curat si nepervertit sufleteste. În Andi rabufneste, de fapt, la rastimpuri, „sentimentul dreptatii sociale“, stimulat de filmele copilariei cu haiduci si legat apoi (sociologic!) de presiunea eroica a mentalitatii comuniste de propaganda. Cu o întelepciune ciudata pentru impetuozitatea celor 27 de ani, tânarul ajunge, si sub impulsul noilor experiente adventiste, sa chestioneze „istoria de unica folosinta“ traita în urgenta prezentului si trista irelevanta a „titlurilor incendiare“ consumate dupa 24 de ore. Corespunzator acestui plan aproape platonic al aparentelor înselatoare - caci aparente sunt, si în teoria lui Bodo, falsele informatii livrate cititorului-“bizon“ spre „rumegare“ - universul cotidian al lui Andi e impregnat de un iz mizerabilist strident. În close-up-uri ce ar da-o pe spate si pe Elena Vladareanu, eroul îsi examineaza în oglinda limba galbena, încarcata, ca puroiul, dintii strâmbi etc. sau urmareste îndelung firele scuipatului în chiuveta. Un atare neorealism de parada mi se pare jucat, la Dan Lungu, în sensul în care cuvântarile duhovnicesti zugravesc iadul în culori tipatoare. Nu întâmplator ni se reaminteste uneori, cu cheie, precum în scena de la Psihiatrie, ca „totul e o pojghita subtire, sub care misuna balaurii“. O tulburatoare colcaiala a materiilor impure, redata în imagistica pulsatila si agresiva, explica fatis falimentul personal: „Picioarele mi se afundau pâna la glezna, pe alocuri pâna la genunchi în mizeria vârtoasa, duhnind, cu adâncimi imprevizibile, pe care ceilalti, protejati de un generos Sfânt al Iluziilor, calcau ca pe apa. (...) Adidasii mei de la second-hand morfoleau mlastina pastoasa, clefaiau, se smiorcaiau“.
În ideea aceasta, esecul cuplului nu face decât sa traga semnalul de alarma, deschizând o criza de luciditate. Vizavi de dramoleta casnica a „porcului & tâmpitei“ la care asista cu urechile ciulite ca la o posibila punere în abis a propriei situatii, Andi se întreaba tot mai acut câta intimitate a stat, de fapt, la baza relatiei sale cu Marga. Acum, as crede în traiectul personal al dramei unui personaj în carne si oase daca toate pasajele de analiza ratate în supraexplicitari („Adevarul poate înmuguri pe ramura pe care nu te astepti (...) Stai la raspântie si încerci sa-ti tragi sufletul. Accidentele îti ilumineaza calea spre trecut mereu altfel“) nu mi-ar lasa impresia unei mai degraba impersonale negocieri etice. Caci într-un context al extremelor exemplare - „Pentru unii totul e în ziar, pentru altii totul e în Biblie“ - Andi urmeaza sa învete ghidajul în lume pe potriva dreptei masuri a sentimentelor. Aerul socratic al lui Set, personaj crutat aproape cu desavârsire de ironizari, nu lasa nici un dubiu în privinta aceasta: el îi arata lui Andi ca doar „atitudinea potrivita a inimii“ orienteaza „calea spre mântuire“, fie ca aceasta ar lua o forma individualista, ca împacare cu sine, sau extrem-religioasa, ca în cazul confreriei pocaite. Pasajele extinse din carte ce tin strict ilustrativ de cliseele gândirii dogmatice (vezi capitolele despre pilda Ierihonului sau manualul de evanghelizare) sunt aparent neutru autenticiste, scutite de ipocrizia facila a unei critici ideologice directe. Desi pitoreasca si umana în sine, povestea pocaitilor e însa, în economia discursiva a romanului, imediat operativa dialectic. Caci sub efectul bizarei naivitati si scandaloasei umilinte a „fratilor“, concluziile morale ce jaloneaza transformarea interioara a lui Andi înfloresc artificial si aforistic: „Atunci când ai dat o mâna de ajutor, ai facut-o pe jumatate: ai întins mâna celui cazut si la jumatatea gestului de reabilitare l-ai lasat balta si ai plecat sa-ti rezolvi o urgenta.(...) Lumea cuplului, egoista, suficienta siesi, te închide ca într-un ou. Pasiunea, micile bucurii si obiceiurile construite în doi constituie hrana preferata. Când oul se sparge, privesti în jur si clipesti des din ochi. Ca si când ai fi fost înr-o calatorie îndelungata, constati ca lumea e alta. ... Nu stiam cum se numesc vecinul din stânga si cel din dreapta.... N-ar planta o floare“. Impresionant mesaj. Uman, fireste - ca doar nu literar...
 Am lasat la urma faptul ca în jurul iubitei disparute se contureaza o bucata aparte si nu arareori interesanta în romanul de fata. Marga e un nume frumos si o absenta ce incita la supozitii. Nu discut raportul lui Dan Lungu cu subiectul absolut similar al lui Orhan Pamuk din „Cartea neagra“, cert e ca intriga respectiva forteaza un plus stilistic prozei autorului român. Pe fondul plecarii inexplicabile, amintirile lui Andi extrag tot mai multe necunoscute din ecuatia femeii iubite, efasându-i pe alocuri portretul pâna la a-l confunda cu o fantasma. Câteva scene vag erotice, cum este savurarea „egoista“ a înghetatei, sau curiozitatea masculina pentru valijoara cu cosmetice sugereaza o zona a placerilor intens personale, peste care pluteste misterul unei feminitati inaccesibile si fascinante la modul camilpetrescian. Marga nu trece totusi de piciorul doamnei T, caci, desi promite pasaje de rafinament, stilul mai degraba pragmatic a lui Dan Lungu plafoneaza imaginarea: de pilda, tensiunea potentiala a scenei în care ea se întoarce de la dus pentru a se dedica absenta ritualului înfrumusetarii se sparge rizibil într-o enumerare de contabil a „cremutelor“ folosite. Moderat din toate punctele de vedere, autorul rezoneaza, de fapt, prea putin cu erotismul, fata de care se fâstâceste într-o puerilitate ne-virila („carnita moale, dintucii râzareti, craci de sa zvârli cu basca-n felinare“); îl avantajeaza, în schimb, tonul unui sentimentalism decent. Într-adevar, compacte si convingatoare sunt capitolele 21 si 23 ce descriu copilaria si adolescenta eroinei plonjând în vârtejul senzatiilor corporale cu o duiosie apropiata de Sebastian din „Orasul cu salcâmi“.
 
Cu cert know-how narativ, chiar si pe spatii limitate, cu slalomuri idiomatice reusite prin domenii si categorii umane, cu frazarea alert reportericeasca si, astfel, percutanta, Dan Lungu n-are cum fi, în genere, un prozator slab, ci unul instalat sigur la nivel de medie rezonabila. Dar atât.    

---