Mutatia valorilor est-etice (I)
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura literară »
Autor: NICOLETA SALCUDEANU
Românul-etalon s-a autoponegrit mereu, reclamând incapacitatea filogenetica a constructiei. Fantoma Mesterului Manole înca ne mai bântuie constiinta de sine. În partea literaturii, faptul ca nu suntem în stare sa ne scriem si sa ducem la capat lucrarile fundamentale stârnea navalnice ieremiade. Slava Domnului, sunt semne si motive de optimism. Avem deja dictionare valoroase si avem istorii literare. Multe, din ce în ce mai multe, chiar mai multe decât am fi crezut. Daca e sa le enumeram pe cele mai recente, avem istoria (de azi pe mâine) a lui Marian Popa, avem istoria lui Alex. Stefanescu, avem pâna si o geografie literara.
Fortând un pic, nu foarte mult, se poate spune ca nu e departe timpul când fiecare critic îsi va avea istoria sa de uz personal, doar pentru amorul sau propriu. si, ca motivele de optimism sa se ridice la o cota si mai înalta, avem chiar doua categorii de istorii literare. Prima este cea a istoriilor publicate explicit sub acest titlu. A doua categorie este cea a istoriilor literare subîntelese, scrise, dar publicate de acelasi autor în diferite volume, sub diferite titluri. Primele sunt istorii literare declarate ca atare (chiar daca nu întotdeauna ambalajul corespunde continutului), iar cele din urma, cele nemarturisite, implicite, punându-se cap la cap contributiile de o viata ale autorului, fac de multe ori de-o temeinica si chiar originala istorie literara. Nu de putine ori, cele implicite sunt mai bogate, mai solide ca prestanta critica si documentara decât cele marturisite ca atare. Unde mai pui serviciul inestimabil ce-l fac istoriile declarative celor inaparente, facându-le posibile, necesare, vizibile, urgente. Asadar nu prea avem motive de lamentare. Dintre toate însa una singura era asteptata cu frenetica anxietate, de ursitoarele bune, dar si de cele rele: îndelung promisa, de catre Nicolae Manolescu, „Istorie critica a literaturii române“ (Editura Paralela 45, Pitesti, 2008). Date fiind asteptarile, riscul enorm era ca, la iesirea pe „piata“, sa fie dezmembrata si ferfenitita într-o clipita. Probabil aceasta e si ratiunea (ce tine strict de rezistenta materialelor) în virtutea careia autorul s-a gândit, dimpreuna cu editorul sau, într-un moment de inspiratie, sa-i harazeasca dimensiuni megalitice. E greu de crezut ca intentia ar fi putut fi concurentiala, în cazul acesta intrând în competitie nu doar cu istoriile precedente, ci si cu cel mai mare cârnat al tuturor timpurilor, faurit de primarul Oprescu, precum si mai greu e de crezut ca intentia ar fi fost aceea de exterminare a cititorului. Motivul este mult mai subtil. În tari în care simtul practic întrece sacra euforie culturala, iar proximitatea anuleaza divinatia, tari în care istoriile literare sunt ceva firesc, chiar banal în concretul lor, ele se scot pur si simplu în câteva fascicule, presupunându-se, dintr-un calcul oarecum meschin, ca sunt consacrate unui scop strict pragmatic si firesc, acela al citirii sau macar al consultarii din nevoi documentare. La noi însa, tara eminamente culturala, istoria literara ca obiect este menita sa reziste unor asalturi salbatice, din simplul motiv ca este considerata si este, un obiect de cult. De aceea e merituos spiritul de prevedere al autorului si al editorului sau. Orice alta speculatie se prabuseste de la sine.
O data elucidata enigma volumetrica, se cuvine întreaga atentie continutului. Primul mare merit al „Istoriei critice…“ este faptul ca, dorindu-se o istorie a receptarii, „scrisa la doua mâini“ cum s-ar spune, (daca a reusit sau nu ne-a demonstrat-o deja, în cronica sa acribioasa din „Cultura“, Alex Goldis), vivifica, reactiveaza într-un mod spectaculos toate celelalte istorii literare, marturisite sau nu. Fapt e ca istoria manolesciana e scrisa „la doua mâini“ tocmai prin aceasta particularitate. O istorie reala a receptarii ramâne înca în aspiratie. Realizarea ar fi condus logic catre o antologie de citate, o crestomatie de texte critice ordonate fie cronologic, (în genul lucrarilor „Eminescu vazut de…“, cu un parcurs amplu, de la Maiorescu si Gherea, la Lovinescu, Iorga, Pompiliu Constantinescu, Vianu, Cioculescu, Streinu, Perpessicius si, da, critica anilor '50, apoi prin Negoitescu, Ioana Em. Petrescu, Ilina Gregori, Caius Dobrescu), fie tematic. N-ar fi fost doar un tur de forta (obligatoriu, la urma urmei, în cazul unei istorii literare a receptarii), dar si un bun prilej de fina analiza si dializa critica – aceasta de-abia ar fi deschis calea unei stralucite partituri la persoana I singular. Ramânem asadar doar cu partitura stralucita si cu trimiteri de tipul „cineva sustinea…“, „s-a tot batut moneda…“ etc. Aparatul critic de referinta, la Nicolae Manolescu , pare sa faca naveta – îngrosând putin – pe ruta Negoitescu-Nemoianu (datorita probabil originalitatii seducatoare, nu întotdeauna convingatoare, v. preluarea cu delicii pudrate, a conceptului ingenios, dar plutitor, de „romantism Biedermeier“), înregistrarea celorlalte contributii critice facându-se empiric si cu toane. Pentru partea de receptare, asadar, suntem obligati sa ne adresam celorlalti critici, noroc ca sunt multi si competenti, cuprinsi sau nu în istoria de fata. „Istoria critica…“ nu se poate citi decât în oglinda cu toate celelalte astfel de „istorii“, manifeste sau latente. Asumarea evaluarii literaturii prin filtrele succesive ale celorlalti critici (daca se realizeaza aceasta cu adevarat aflam tot în comentariul aceluiasi Alex Goldis, dar si în articolul în doua parti al lui Daniel Cristea-Enache, din „Idei în dialog“), îi înscrie obligatoriu în spatiul dialogic si pe acestia; în real, nu doar citational. Lectura nu se poate exercita decât transpersat. Daca, în însusi spiritul ei, „Istoria…“ este dialogica, ea nu este valabila în sine, ci doar prin confruntare cu toate celelalte opinii. De altfel, N. Manolescu atrage atentia asupra caracterului subiectiv, temperamental, capricios, al lucrarii. El ne avertizeaza din primul moment asupra „impuritatii“ acesteia si, implicit, asupra necreditabilitatii ce decurge logic din aceasta. Este literalmente scrisa la persoana I singular si asumata ca atare. Din capul locului, perspectiva nu se vrea plurala, corului confraternitatii critice fiindu-i preferata aria primadonei, dialogului peste timp, monologul anexionist. Aceasta pozitie autoritarista cuprinde primejdii. Erodeaza, cu deosebire, autoritatea critica, prin contrastul dintre aspiratie si realizare. Din lipsa unei radiografii riguroase a receptarii, roata trebuie reinventata din nou si din nou, macaroana dupa macaroana trebuiesc numaidecât gaurite întruna. Inauguralitatea candida conduce inevitabil la multe imprecizii, false revelatii sau chiar greseli simpatice, dar gogonate, de documentare (de altfel criticul n-a manifestat niciodata apetit pentru cercetarea fundamentala, pentru studierea sursei de prima mâna). Astfel, informatii documentare tezaurizate deja ca bun câstigat în patrimoniul criticii corale se întorc vertiginos la punctul de pornire. Însusi autorul recunoaste aceasta precaritate, sustinând caracterul apasat nedidactic al lucrarii. Noroc cu dictionarele! Întrebarea legitima este daca e sau nu întreprinderea în cauza o istorie (critica) literara sau e critica literara, fie si istorica, si atât? Fiindca exista pericolul ca rauvoitorii s-o considere pur si simplu un colaj prin bricolaj al tuturor cartilor publicate pâna acum si botezat „istorie“. Precizarea foarte vaga si confuza a teritoriului investigatiei asterne, regretabil, o surdina nemeritata asupra stralucirii si farmecului analizei. Cine cauta adevarul documentar, justetea examenului critic, trebuie sa le caute, împreuna cu „Istoria critica…“, în toate celelalte istorii, marturisite au ba. Nicolae Manolescu, negând din capul locului orice vointa de obiectivare, îsi refuza ambitia marilor critici antebelici de a se afla „la raspântiile culturii române“, iar de acolo „degetul lui de lumina“ sa vegheze si sa indice: „pe aici e drumul“. Si nici nu poate avea aceasta aspiratie din simplul motiv ca o astfel de critica nu mai e verosimila în disocierea plurala de voci si pe fondul subiectivitatii asumate. Daca înainte de al doilea razboi se coagulasera doua mari nuclee critice, Maiorescu si Lovinescu, singurele care au creat scoala tocmai pentru ca au impus directie si au „inventat“ scriitori, criticii care le-au urmat n-au mai fost capabili sa adune în jurul lor grupari de aceeasi amploare si insemnatate istorica, devenind simpli, dar dedicati, însotitori. Lucrul nici n-ar fi fost posibil. Cele doua mari instante au aparut în momente de criza de crestere a culturii, instituind, de aceea, primele, singurele si ultimele „batalii canonice“ din literatura româna. De la Lovinescu încoace, literatura româna învatase deja sa mearga, si n-a uitat asta, reluându-si reflexele îndata dupa caderea comunismului, exact de acolo de unde le-a parasit. N-a mai fost necesara o noua paradigma. Literatura nu mai avea si nu mai are nevoie de premergator. Daca acesta era un adevar subînteles, a devenit acum, gratie „Istoriei critice a literaturii române“, si a altora, recente, de acelasi fel, o evidenta.
Prima contradictie a lui Manolescu vine din aplicarea simplista, neasteptat rudimentara, a controversatului concept de „canon“. La o rapida vedere s-ar putea crede ca „istoricul“ se identifica cu însusi canonul prin afirmatia „canonul se face, nu se discuta“, dar o si sugereaza prin delicate aluzii. Ar fi stranie si paradoxala însa aceasta pretentie dogmatica, de forta, de vointa de putere, într-o lume a gândirii slabe, asumata si personalizata de critic, în maniera Biedermeier, ca ambianta si metoda de lucru. Unde mai pui ca singura înfatisare a canonului e plauzibila doar pe segmente în mozaic, nu putem sa adunam de-o paradigma decât punând laolalta canonul lui Manolescu, alaturi de canonul lui icsulescu, alaturi de canonul lui Geacar. Daca, pentru ca însasi existenta acestuia este incerta, consimtim la ideea bloomiana de canon, el nu poate fi nici al lui Manolescu, nici al lui Iorgulescu, nici al lui Simion. Daca cineva si l-ar aroga, ar cadea în ridicol împreuna cu câinele din fabula care, culcusindu-se în cuibar, puii iesind din ou, îsi reclama vehement paternitatea si legitimitatea. Canonul este un copil cu mai multe moase. Nici macar marii razboinici ai bataliilor canonice nu l-au facut de unii singuri. Maiorescu l-a negociat înpreuna cu Gherea, dar si cu altii. Lovinescu împreuna cu Iorga, dar si cu M. Dragomirescu si altii. Canonul este o sedimentare polifonica, un cumul de judecati de valoare, o acumulare simfonica. Unde mai pui ca facerea propriu-zisa i se datoreaza scriitorului (poet, prozator), el este doar negociat (cu spiritul vremii) de catre criticul polifonic, de catre critica, înteleasa aceasta în acceptiunea sa generica. Probabil e ca Nicolae Manolescu s-a lasat furat de jocul de cuvinte – e o gluma „canonul se face, nu se discuta“ –cum nenumarate altele sunt strecurate în text, istoria sa nefiind deloc una mohorâta, ci, dupa gust, uneori chiar glumeata (Maiorescu e „stapânul absolut al inelelor argumentatiei“).
Pornind de la acelasi principiu de partialitate pe care însusi autorul „Istoriei…“ ni-l recomanda, ba chiar ni-l impune, trebuie remarcat ca, spre deosebire de lucrarile anterioare, aceasta este mult mai accentuat politizata. Într-atât încât influenteaza judecata de valoare în mod decisiv. Aici se cuvine un ocol. Sunt mai multi Manolescu în istoria sa, cum mai multi sunt în întreaga sa evolutie, de la începuturi pâna azi. Primul, dar nu cel dintâi Manolescu (acela fiind cel exclusiv etic), este un Manolescu al criticii impresioniste normate prin sfortari teoretice. Se stie ca a încercat sa impuna, prin viziune triadica, în „Arca lui Noe“, trei concepte, trei instrumente de analiza a romanului. Notiunile, pe care singur le considera metaforice (asadar virtutile lor tehnice se resorb automat, vagi si permeabile fiind ele în fapt), sunt doricul, ionicul si corinticul. O data cu „Istoria…“ ni se propune, resimtindu-se probabil carenta tehnica, un adaos din alt film: corinticul e echivalat, mai nou, cu postrealismul, un postrealism corintic asadar. Daca mai punem si consimtirea criticului la metisajul tuturor, se poate vorbi, dezvoltând pe cont propriu, chiar de un dori-ioni-postrealism, de un postrealism doric, de unul ionic sau chiar de un proto-postrealism corintic. Precum se vede, permeabilitatea conceptelor devine de nestavilit. În pofida frumusetii lor eline, ele o pot lua de-acum razna, alandala, creanga, în orice directie, de unde reiese vasta lor cuprindere teoretica. Se stie ca nu s-au impus ca terminologie curenta, functionala, dar l-au ajutat, când erau doar trei, pe însusi nascocitorul lor sa ordoneze o analiza aprofundata (uneori mai rafinata decât în „Istorie…“) a romanului românesc. Primul Manolescu este asadar acela cu aspiratii teoretice, dar cu aplicatii impresioniste.
Cel de-al doilea este unul al criticii estetice pure si al „rezistentei prin cultura“ – sintagma ce, desi discutabila (în acceptiune franceza are conotatii martiale, cu arma literalmente în mâna, pe când, în acceptie româneasca, noima e statica, între coordonatele „sad si cujet“ si „numai sad“), iata, a reusit sa se impuna. Calinescian în expresie, în acest avatar criticul întreprinde, în substanta, o întoarcere la cele doua mari repere ale literaturii si culturii române, Maiorescu si Lovinescu, si doar în proximitatea acestor modele puritatea judecatii critice reuseste sa se mentina la o cota eficienta si echilibrata. Daca astazi necesitatea rezistentei prin cultura a ramas atât de actuala încât ar trebui împartita, în spatiul public, ca vitamina contra imbecilizarii prin media, critica estetica nu si-a epuizat utilitatea si rostul, devenind, ea, singura îndreptatita în spatiul cultural. Când abordarea estetica este mai legitima ca niciodata în cultura româna, scrisa fiind în regim de libertate, Nicolae Manolescu se întoarce însa la critica est-etica, înregistrata ca marca de Monica Lovinescu, sub comunism, asadar cu valente de eficacitate în chiar timpul pentru care fusese harazita. Postcomunist vorbind, critica est-etica a celui de-al treilea Manolescu apare ca una sever împutinata. Ideologizarea actiunii critice, peste limitele estetice admise, conduce automat la scurtarea influentei. O forma radicala, sa nu uitam, era abordarea pur etica, realism-socialismul. Orice îngustare de viziune (ideologica, teoretica) limiteaza sau împiedica accesul la opera. Din acest punct de vedere critica est-etica apare ca una datata, istoricizata, si nu reprezinta azi decât o regresiune, o degradare a demersului critic. O atare atitudine nu e doar caduca, dar si retardatara, intrând în proxima si primejdioasa iminenta cu recriminarea sau chiar reglarea de conturi. Plaja de toleranta se arata sever împutinata, iar instanta critica se poate preschimba lesne în sectie de politie. Daca bunaoara „polarizarea raului la dreapta (chiar daca liberala, nu fascista) si a binelui la stânga (socialista sau comunista) în acesti ani (dupa 1944, n.n.) se produce si va deveni prejudecata ideologica de baza în toate istoriile postbelice, în buna masura si astazi“, în oglinda si tot atât de maniheic, Nicolae Manolescu întoarce prejudecata pe dos, afirmând cu încredintare nesovaitoare ca, în România pluralista!, cel putin o perioada de aici încolo, intelectualii nu pot fi decât de dreapta. Trecem peste faptul ca, devine clar, în România, un Michnik sau un Havel – rezistenti nu doar prin cultura – nu si-ar avea rostul, dar ne uimim cât de radical strâmteaza câmpul tolerantei intelectuale, implicit critice, aceasta viziune est-etica. P.P.Carp, într-unul din discursurile sale, sustinea, pe buna dreptate, ca „primul semn al unei stari înapoiate sub punctul de vedere al culturii este lipsa de toleranta“. Cineva arondat ideologiei nu va avea putinta „de a-si da seama cât de variate, cît de multiple sunt manifestarile gândirii omenesti“. Si asta o spune un politician, unul conservator. Convingerea ca „regimurile comuniste sunt cele mai dogmatice din istorie“, mai dogmatice decât Inchizitia, fundamentalismul islamic sau dictaturile de dreapta din Europa si America de Sud e de preluat cu precautii si sub semnul mirarii, cu stupoare chiar. Cum si cea despre caracterul deosebit al cenzurii comuniste, printre argumente aflându-se si acela ca „se înfaptuieste printr-o institutie specializata a partidului-stat“, de parca n-ar mai fi existat institutii „specializate“. În interbelic chiar asa se numea, Serviciul Cenzurii, si avea sefi, avea si cenzori. Nu e nimic reprobabil în faptul ca omul Manolescu este de dreapta, cum întocmai respectabil ar fi daca s-ar situa mai pe stânga esichierului; ca e nombrilist sau globalist, bushist sau castrist, budist sau maoist omul, nu importa, câta vreme se manifesta pasnic. Avem, în sfârsit, conditiile istorice ce ne împiedica sa reinventam întruna pasoptismul, la pachet cu reflexul acestuia de a fortifica cultura prin politica si invers. Nevoile fiind altele, fapta culturala a devenit libera de constrângeri ideologice sau religioase, în afara, fireste, a celor autoimpuse. Nu traim în postpasoptism, ci în „postmodernism“. Daca însa bushismul sau castrismul se aplica operei, ele strapung criteriul estetic cu baioneta celui impur, al ideologiei în stare bruta, de mutilare si infirmitate va suferi, pâna la sacrificiu, tocmai acuratetea judecatii de gust. Proclamatia de la Timisoara, respectabila altfel, nu are cum sa normeze probleme de literatura din simplul motiv ca nu e „Introductia“ la „Dacia literara“. Toleranta asupra manifestarilor atât de variate si multiple ale gândirii omenesti odata amputata, se rapune însasi judecata de valoare, sporind comic sau cosmic, dupa dozaj, marja de subiectivitate îngaduita criticului. Introducerea criteriului politic invalideaza criteriul estetic, expediindu-l pe acesta din urma în arbitrar. Or, în „Istorie…“, criteriul manifesta o asa raza de actiune încât miscarea ideilor este amendata, din perspectiva restrânsa a intelectualului obligatoriu de dreapta, chiar si retroactiv. O viziune drastic redusa, de camera (în sens caragialian).